flux de poeme naani /34

retragere-n

intimitatea sinelui

timpul s-a oprit

pe-o treaptă a regăsirii

Cerul crepuscular este

indigo-portocaliu,

o simfonie. Lumina

este absorbită; se descompune

în fotoni. O stea moare

în univers. Devine iubire.

Întunericul este atras de

cuanta de energie;

este infinit și înghețat în sine

atunci când pătrunde

sinele fierbinte al luminii.

Vântul îmbrățișează fiorul

macilor nepalezi ~

frumuseți hipnotice și

pete roșii pe

un lan de grâu

ce așteaptă secerișul~

scutură zgomotos galbenul obosit;

albastrul astral vibrează și

poate fi auzit ~

acorduri de jazz și

bluesuri în progresie;

versuri despre oamenii

învăluiți în frunze,

o dragoste sfântă și

un curcubeu sonor.

Ai bătut, ți-am deschis, dragă toamnă 

Și te-am poftit în viața mea, mare doamnă

Să-mi aduci în dar covor de frunze colorate

Care să îmi fie tovarășe de singurătate.

Să-ți așterni bruma argintie 

Peste sufletu-mi ca o mantie 

Și să mă învălui în aripi de cocor 

Să pot visa să plec cu ei în zbor. 

Să-mi decorezi casa cu tentă arămie 

Să mai schimb nuanța cenușie 

Să lași ploaia să cadă peste mine 

Să șteargă lacrimile de amar pline. 

Hai, dragă toamnă, mai rămâi 

Nu încerca ușa să o zgâlțâi

Rămâi și-mi fii prietenă de zi

Căci noaptea e a friguroasei ierni...

Zbărcesc frunzele uscate

Fața netedă de scoarță 

Pe cărările-nfundate

în puzderie de ceață.

Suflă vântul năucit

peste norul ce fumegă

Din trupul ruginit,

Desprins de pe o creangă

Aripi golașe-n stoluri

Văzduhul împânzirä,

Cuibărindu se de goluri,

În depărtare se topirä.

,ploi mărunte- n tropäit 

Tin isonul pașilor, 

Schițänd câte-un plescäit

Prin crăpătura ușilor. 

Bolta cerne n friguratä

Din năframa cenușie 

Peste ziua spulberatä 

Din a nopții inerție..

Sub clar de lună, Dunărea se scaldă,  

Curgând încet prin codri verzi,

Sub cer senin, cu stele ce se-nalță,  

Sclipind pe ape, în valuri largi, arginti.

Pădurile, ca niște umbre vii,  

Își murmură în taină basmul lor,  

Un verde infinit ce nu-l poți ști,  

Decât atunci când îl iubești cu dor.

Un vânt ușor străbate malul nins,

Cu flori de tei și miresme de vară,  

Și Dunărea, în sunet lin cuprins,  

Își spune povestea clară și amară.

O stea căzând aduce-un strop de vis,  

Se pierde-n zare, ca un gând pierdut,  

Pe cerul clar, un tainic paradis,  

Ce-n fiecare noapte-i renăscut.

Sub cerul negru, strălucind ca mătase,

Luna plutește-ntr-un dans de seară,

Stelele palide, sclipiri nesfârșite,

Împodobesc tăcerea, o vrajă rară.

Vântul adie șoptit printre frunze,

Cântând o poveste, o taină uitată,

Umbre se-ntind, se contopesc cu gândul,

Natura se odihnește, visând ne-ncetată.

Freamătul nopții, o liniște caldă,

Cu miros de iasomie și ploaie ușoară,

În miezul întunericului, totul se-nvârte,

Într-un vals de lumină, o magie rară.

Frumusețea nopții e adânc înfiptă,

În inima celor ce visează mereu,

Cu ochii deschiși, sub bolta de stele,

Găsind în întuneric lumina lui Dumnezeu.

șoarece

flămând prădător

trecând de la o lume la alta

fură aripile vulpii zburătoare-

mâncând anafura simbolizează răul

misterios orfic

liliacul

orașul e viu când

locuitorii lui

simt zborul păsărilor

peste talgerile fântânilor;

când inima copiilor lui

vibrează la atingerea bunătății.

casa  noastră e vie

cand sufletele-s

luminoase.

luna visătoare

plimbă dorul

pe undele lacului

scuturându-și aripile

un cormoran

aleargă s-o prindă

între iertare și dreptate

se află

discernământul.

acesta

e-mbrăcat cu hainele curate

ale sufletului.

întotdeauna,

te-ntâmpină cu steagul păcii.

pacea interioară,

e asemenea unui alint de pimăvară,

când florile prunului

par solzi de lumină 

și puiul de cerb 

 îți mănâncă

din palmă.

liniștea interioară

e un urcuș anevoios prin tenebroase furtuni;

odată atins vârful, nu mai contează asprimile vieții;

ești dezlegat de dorințe.

are o scriere luminoasă,

se poate citi-n priviri,

așa cum poți admira

adâncul apelor limpezi.

e un rotor al gândirii,

care definește in câmpul său vectorial

traiectoria faptelor bune.

clopote de râuri de-argint-

într-un verde mângâietor,

 îmblânzesc asprimile iernii,

cu scânteieri de baladă.

sub o mască binevoitoare,

răutatea

se rostogolește prin hățișurile istoriei,

călcând, asemenea buldozerului,

peste făclii și case.

 gândul ucigător de oameni-

înfometat,

se cuibărește-n inimă,

întunecând mintea

cu mii de argumente.

cine să se mai bucure de nașterea Sfintei Fecioare?

peste tot,

strigăte de groază.

sângele

bărbaților,

femeilor,

copiilor români

nu-nduplecă cruzimea.

in satele:

mihai bravu,

nușfălău

treznea,

ip

doar crucile  din lemn mai vorbesc

printre lacrimi.