Îndurerați-n basme nespuse

Am stins soarele cu palmele mele,

M-am săturat de lumină, de adevăr,

Am vrut întuneric, dar, în spatele pleoapelor,

Erai tu, ardent, ca o fantomă solară.

Tu ești tot ce nu se poate atinge.

Te plimbi prin marginile existenței mele,

Un zeu al absenței,

Un sculptor al golului din piept.

Cuvintele pe care nu ți le-am spus

S-au transformat în pietre,

Le car în stomac, grele și mute,

Un mormânt pe care-l port în mine.

Mă sufoc în fiecare răsărit,

Îngropată de promisiunea luminii.

Îmi e dor de tine ca de o eclipsă –

De întunericul perfect în mijlocul zilei.

Când respir, trag aer care a fost al tău,

Fiecare moleculă e un ecou

Al ființei tale,

Al plecării tale.

Și mă gândesc, într-un colț absurd al minții mele,

Că poate nici n-ai fost.

Poate te-am inventat din frica

De a nu avea pe cine să pierd.

Dar și dacă e așa, te iubesc și mai mult.

Pentru că doar un geniu poate să-și scrie

Propriul sfârșit,

Și să creadă că l-a trăit.

Te-am văzut în umbra unei camere pline,

ca un secret pe care lumina încerca să-l ascundă.

Vocea ta era cea mai tăcută furtună,

mă trăgea sub valuri, mă trăgea aproape,

până când n-am mai putut respira fără greutatea ta.

Și acum sunt prinsă,

ca un val ce se sparge prea devreme.

Fiecare parte din mine tânjește după tine,

dar tu rămâi nemișcat,

ca o lună îndepărtată pe care n-o voi atinge niciodată.

Oh, cad în tine,

ca un cântec fără sfârșit,

ca un râu ce se îndoaie

să întâlnească oceanul din ochii tăi.

Fiecare bătaie a inimii e o mărturisire,

dar tu ești tăcerea pe care nu o pot rupe.

Am trasat în vis liniile mâinilor tale,

degete ca hărți pe care nu le voi deschide vreodată.

Râsul tău rămâne ca fumul în plămânii mei,

și ard,

ard în golul unde obișnuiai să fii.

Oh, cad în tine,

ca cerul ce cade în noapte,

ca o flacără ce aleargă după întuneric,

deși știu că nu-i bine.

Fiecare pas mă duce mai aproape,

dar tu ești o umbră pe care n-o pot ține.

Spune-mi, cum să mă opresc din a te iubi,

când lumea se rotește în numele tău?

Cum să găsesc drumul înapoi,

când tu ai devenit casa pe care n-o voi avea niciodată?

Oh, cad în tine,

și nu știu cum să renunț.

Iubirea ta e o gravitație pe care nu o pot înfrunta,

și mă trage, mă trage,

mă trage în jos.

Cânt ca un înger ce n-a cunoscut pământ,

Fără colțuri, fără vreme, fără vânt.

Sufletul meu plutește în cântul gol,

Sunt doar ecou, dar în mine se naște un rol.

Nu sunt glas, nu sunt sunet, nu sunt nimic,

Sunt doar o fărâmă de dor, un pic

De tăcere adunată în aripi de foc,

Un râu fără râu, un drum fără loc.

Când te chem, tu, ce ești altceva decât vis,

Te chem dincolo de timp, dincolo de ce ai zis.

Te chem în adâncuri, nu în sus, nu în jos,

Într-o lume unde cuvintele nu sunt, dar sunt rost.

Vino să-mi spui, nu când, dar unde,

Căci aici nu e acasă, dar toată casa este unde

Cântul meu se pierde, tu îl vei găsi,

Într-o poveste fără sfârșit, tu vei fi.

Te chem cu ochii închiși, cu pasul tăcut,

Unde nimic nu e ce pare, dar totul e ascuns în lut.

E o lume ce tremură, dar nu o vezi,

Căci ea se naște în sângele meu, în fiecare vrei.

Să vii, nu cu pași, ci cu o umbră tăcută,

Să mă auzi doar când taci, doar când ești mut.

Căci în liniștea ta voi cânta fără cuvinte,

Vino, doar tu știi ce-ți cer, în zeci de mii de simțuri ascunse, neștiute.

Eu, un înger, nu pot fi decât adânc în cântec,

Tu, un mister, doar auzi, nu simți nimic.

Aș vrea doar o poveste, doar o clipă,

Vino acasă, și să mă auzi... cum te chem, în fiecare simț pe care-l am și nu-l înțeleg

Am deschis pieptul, am vrut să te găsesc,

Dar era doar o scorbură, goală, veștedă,

Un vânt mic, subțire,

Care șuiera numele tău.

Te-am căutat în oase, în coastele mele,

Le-am spart cu dalta disperării,

Dar erau albe și goale –

Colivii fără păsări.

Sângele nu mai curge,

Se preface-n ceară, încet,

Amestecându-se cu tăcerea asta lichidă

Care curge din ochii mei.

Te-am căutat în carne,

Dar carnea mea a devenit hârtie –

Scriu pe ea poezii care nu au destinatari,

Doar litere deformate, care urlă.

Aș vrea să mă smulg din mine însumi,

Să mă descompun în cioburi,

Poate sub bucăți voi da de tine,

Ascuns în ruinele mele – arhitectul care a plecat.

Dar tu ești absența.

Un paradox, o rană care nu are corp.

Ești ploaia care cade pe mare,

Fără ecou, fără sfârșit, fără rost.

Și totuși, te scriu.

Pentru că, în lipsa ta,

Eu nu mai sunt decât marginea unei prăpăstii,

Care te strigă,

Care te înghite,

Care te așteaptă.

Suntem numai valuri ce strivesc suflete, atât ne-a mai rămas 

Căutam sensul vieții, măcar un timp, o trăire, o clipă efemeră, dar te-ai prefăcut în oceanele care înghit doar lacrimile mele

Umbre mute de noaptea care ne învăluia, intr-un soare mort, aproape perfect Iubirea ta? O "minciună făr' de păcat", căci este imposibil să suferi-n taine după ceva ce nici măcar nu a existat 

Perfecțiunea?  Un chip nexistent al dragsotei tale, căci se spune că, când iubești vizualizezi chiar și coșmarul vieții ca și când ar fi un rai infinit, fără minciunile lumii grele

Când iubești dragsotea îți luminează inima, devii doar bunătatea sublimă a cerului fiindcă doar îngerii îți mai recunosc suspinle, când oamenii văd tot ce ar putea distruge la un suflet atât de vioi și plin de viață, care poate ar fi încă supraviețuit-n amurg, deși iubirea-i moare, iar trupul plecat

Aș vrea o iubire cum era pe vremuri,

Fără jocuri, fără temeri.

O dragoste pură, un suflet pereche,

Nu doar mesaje pierdute în noapte, seci.

Pe atunci iubirea nu era un pariu,

Nu se măsura-n "văzut" și "scriu".

Se ținea în priviri, în tăceri înțelese,

În mâini care strâng, nu în inimi culese.

Nu erau filtre, nici măști, nici minciuni,

Doar jurăminte rostite pe bune.

Nu era “te iubesc” doar ca să te prind,

Și nici "te-am uitat" după două săptămâni.

Azi dragostea-i fugă, e viciu, e modă,

Se trăiește în stories, nu în priviri.

Se consumă ca focul, dar nu se mai simte,

E goană nebună, nu pas spre “de-a pururi”.

Dar eu vreau altceva, vreau vechiul frumos,

Vreau scrisori și plimbări, vreau timp prețios.

Vreau iubire ce crește, nu arde și moare,

Vreau suflet, nu mască, vreau tot, nu eroare.

Povestea noastră a fost frumoasă,dar s-a terminat.

Și mi-aș dori să pot spune, că eu am uitat,

Ce a fost cu noi,sau între noi și tot ce am trăit,

Dar este greu să te las în urmă,cand știu că încă simt.

Încă îmi amintesc și tare aș vrea să nu o fac,

Pentru că doare, că nu îți spun și trebuie să tac .

Să nu îți dau speranțe și să vii înapoi,

Pentru că știu,că nu mai există "noi".

Tu îmi spui că nu renunți și încă mă dorești,

Iar eu știu cât m-ai iubit și încă mă iubești .

Dar totuși nu mă pot întoarce într-al tău castel,

Pentru că astăzi,mai mult decât tine, mă iubește, el!

Eu doar un gand mai am sa l spun

In noaptea-nfrigurata

Un vis in care tu apari

Acum tu vii, acum dispari

Si uite ca am sa te uit

Desi mi-e frica de infern

Dar daca asta este scris

Am sa te iubesc etern

Iar locul nostru negru pare

Un cimitir, un loc funebru

Iar visul nostru iar dispare

Tu nu mai esti, eu pierd momentul.

Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele

Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist

Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc

Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui

Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului

Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată

Și așteptarea tare îmi chinuie inima

Și dorul tare mi-o sfâșie

Căci în clipa-i lină când încet îmi moare inima

Când înec toată agonia sub esența toxică  a răbdării

Și oare va mai veni odată sau măcar 

o dată? 

Mă va iubi cum nu a mai făcut-o deja?

E sub caldura altor brațe știu asta sigur

Căci timpul trece și de sub bolta cerului îl privesc...

Dar de ce încă aștept ce nu îmi este menit? 

Oh, doamne trebuie să îți dau chipul în eternitățile uitării care mă dor atât de rigide în neascultarea vântului

De asta mă doare și amintirea căci memoria nu-ți uită niciodată privirea, iar eternitatea pentru mine e chinul infernului, incecarea  de a te uita îmi stinge sufletul în etern, dar nu și suferința

Dar a trecut atâta timp

Eram în acel anotimp

Cald, dar rece pentru mine

Durerea ai lasat să mă termine

Au trecut atâtea luni

De când stau sub furtuni

De când dorul mă apasă

Și inima încă e nervoasă

M-ai lăsat prin labirint

Fără să-mi mai spui alint

Nu ai spus nici rămas bun

Ai plecat ca un nebun

Ai lăsat în urmă fum

Și în el,pe mine,scrum

Tot blocată sunt de atunci

Căci gloanțele au fost adânci

Cu sufletul de dor încins 

Într-o seară mi-am promis

La tine-n vis că o să vin,

În brațe strâns ca să te tin,

Să îți sărut fruntea senină

În șoaptă să-ți spun "Noapte bună!"...

Am încercat ce mi-am promis,

Dar, de acum la tine-n vis,

Nu mai ajung, mi-e interzis...

Și a rămas doar ce ţi-am scris.