Pentru "50..au preț redus!

Fereastra-mi este larg deschisă

Și simt în nări aer rece de toamnă,

E frigul dimineții de octombrie

Când gându-mi e la tine doamnă

Și nu doar gândul îmi e plecat

Cu el s-a dus și dorul pentru tine,

Acum eu stau la geam și-aștept

Să-ți aud pașii, venind spre mine

Când ai plecat nu am putut să cred

Că nu te vei întoarce din nou la mine,

Și seama nu mi-am dat ce te-a durut

Nici câte supărări ai adunat în tine

Abia când singur am rămas în viață

Am înțeles ce mult și unde am greșit,

Punând accent și interes pe muncă

Uitând că unde nu-i iubire, e sfârșit

Am să renunț la egoism și la rutină

Și îmi voi face timp pentru iubire,

Știind că doar așa o-ntorc la mine

Și-n viața să trăim din nou..în fericire!

Simt cum mă-ndrăgostesc din nou

De tine scumpa mea soție,

Credeam că nu mai pot să spun

Ce mult eu te iubesc...Mărie

Sunt ani de când ești lângă mine

Și totul pare o rutină,

Dar de lipsești mai mult de-o zi

Ceva în mine începe să suspină

Abia atunci încep să simt

Că tu îmi ești jumatea,

Și tot ce fac iese pe dos

Iar ziua o confund cu noaptea

Timpul parcă se alungește

Până ce pragul case-l treci,

Inima cu greu se potolește

Și îmi doresc să nu mai pleci

Da cred că asta e iubirea

Și dragostea adevărată,

E ceea ce nu poți descrie

Iar el și ea mereu..se-așteaptă!

Ieri am terminat cu pruna

Azi culeg struguri în vie,

Voi avea ce bea la iarnă

Și un vin...dar și-o tărie.

Anul n-a fost unul bun

Că n-a picurat din cer,

Totuși am făcut destul

Și-am de unde să ofer.

Strugurii i-am dat la teasc

Mustul e deja-n bidoane,

Am băut din el un sfert

Eu și încă cinci persoane.

Pruna-i pusă-n vane mari

Ca un timp să fermenteze,

Și-apoi la cazanul satului

Unde-aștept să distileze.

Mai grea este așteptarea

Decât munca cea prestată,

Pâna bei un vin și-o țuică

Să te-mbeți...măcar odată.

Dar nu-i bai că am rezervă

De la an la an că-s gospodar,

Vârsta-mi zice..bea o dușcă

Din butoi..cu doagă..de stejar!

Am fost plecat o lungă vreme,

De lângă ea, pribeag prin lume,

Crezând c-așa-mi va fi mai bine,

Să evadez, să mă-nțeleg pe mine

Nu știu motivul cel adevărat,

Nici c-am alunecat în vreun păcat,

Tot ce-am simțit în doi am spus,

Și martor ne este Cel de Sus

Eram tot timpul, doar împreună,

Și pasul îl făceam ținuți de mână,

Privirea o aveam mereu senină,

De unde radia, o rază de lumină

Poate că viața a devenit rutină,

Iar dragostea tot mai puțină,

Iubirea noastră și-a luat zborul,

Și dusa-fost de vânt ca norul

Un timp am stat printre străini,

Prietenii adevărați fiind puțini,

Gândul mi-a fost la ce-am lăsat,

Și la o dragoste cum am visat

.............................

Când singurătatea a devenit povară,

N-am rezistat și m-am întors în țară,

Să lupt să-mi recâștig iarăși iubirea,

Convins că doar aici îmi este fericirea

Am căutat-o mult pe-a mea iubită,

Și spun că sa lăsat cu greu găsită,

Am discutat de-a noastră despărțire,

Ne-am împăcat, dar cu timp de...gândire

Să stau departe n-am rezistat,

Și-am înțeles că sunt iertat,

Dar ferm mi-a spus că ea nu uită,

C-a suferit când a fost părăsită

......................................

Ușor în timp rana s-a vindecat,

Și m-am trezit bărbatul însurat,

Iubire dăruiesc și simt că sunt iubit,

Și zilnic mulțumesc, că nu m-am rătăcit!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Cred că visez sau poate nu

La anii ce repede-au trecut,

La amintirile din facultate

Unde pe tine te-am cunoscut

Era o zi de toamnă

Pe care n-o s-o uit,

Că mi-ai ieșit în cale

Și m-am îndrăgostit

Și greul a-nceput

Cum pot să-i spun,

Că inima îmi zice

Cu ea să mă cunun

Dar pân' la cununie

Era o cale lungă,

Întâi s-ajung la ea

Și nu cumva să fugă

Curaj eu mi-am făcut

Să o invit la o plimbare,

Și fără a primi răspuns

Șiret i-am oferit o floare

O văd cât s-a mirat

De îndrăzneala mea,

Și cum m-a refuzat

Și mi-a întins floarea

Pe loc m-am rușinat

Și scuze mi-am cerut,

Capul mi-am înclinat

În semn de bun salut

Atunci vă spun că am trăit

O foarte mare dezamăgire,

Și trist pe loc eu am simțit

Că totu-a fost doar amăgire

Dar cum pe lume este-o soartă

În care eu tot timpul am crezut,

Când s-a făcut anul de studiu

Noi împreună, în grupă, am căzut

De-aici n-au fost prea multe piedici

Până ce noi prieteni buni am devenit,

Și nici să facem vreun efort prea mare

Să ne trezim unul de altul..îndrăgostit

Anii s-au perindat cu multe încercări

Cu bune, rele, bucurii și chiar regrete,

Până ce anul cinci a dat verdictul

E timpul pentru voi...la verighete!

Nu cred că poate fi adevărat,

Să ningă acum atât de tare,

Văzduhul e tot întunecat,

Și norii l-au ascuns pe soare

Din cer cade albă zăpadă,

În anotimpul primăverii,

Și am căzut cu toții pradă,

Din nou, capriciilor vremii

Și florile plâng pe copaci,

Că fructul așteptat s-a dus,

Vom fi încă un an săraci,

Pedeapsa coborând de Sus

Speranță a tras gospodarul,

Lucrând pământul zi lumină,

Dar a venit spre el coșmarul,

Ducându-l sigur spre ruină

Natura mereu te pedepsește,

Cand intervii schimbându-i mersul,

Așa că răul de bine-l deosebește,

Și înțelept cunoaște-ți interesul,

fară să superi...universul!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Oamenii nu mor la 90 de ani,

Și nu-i de vină boala.

Oamenii mor , deschizând plicul

„Eu nu te iubesc pe tine" și el moare.

Încă un an a trecut 

I-ar sufletul meu este mut 

Simt cum parcă stau in loc 

Dar..tot la tine mă întorc 

In orele târzii ale dimineții 

Stau și-mi ascult sufletul 

Este mut 

S-au poate nu pot să-l ascult...?

Dar cred ca este trist 

Suferă în tăcere 

Si vrea a ta mângâiere 

Câtă durere...

Sa te întorci înapoi ar vrea 

Dar asta nu se va întâmpla 

Căci ai plecat departe 

Săracul meu..nu scoate nici măcar șoapte 

Însă...inima mea 

Gălăgie mare face 

Parcă este pusă pe ace 

Căci durerea și-o manifestă așa 

Prin urlete de suferință 

Și strigate fară voință 

Rănită la infinit 

Săraca..a răgușit 

Căci atât de tare striga 

Însă glasul tu nu-l vei auzi 

Dar poate cândva îți voi vorbi 

Și ți voi spune ca mereu te vom iubi...

Bun-rămas

În tumultuosul timp prezent

Mai alergăm independent

Căci pentru frica de hârtie

Ne punem țel ca datorie

Trăind în umbrele unui anotimp

Ne bucurăm cât ne-a rămas

Așteptând mereu un timp

Când va fi doar un bun-rămas.

Și pui zâmbete, doar de fațadă

Și te apleci pe esplanadă

Gândindu-te, cea mai rămas?

Din personalul nostru ceas.

Doar mica limbă de speranță

Și marea limbă de suspans

Căci într-o clipă de exuberanță

Nu ți-au lăsat nici, bun-rămas.

First it started with a spark

and a seed covered in dark.

Time was passing

and that spark grew into a flawless light

and the seed was growing right,

seeing the smile of the light.

Time was passing

and the light grew into a marble sun

and the seed, once fruit of light

grew into a flower of sun.

All was fine, but times got hard

and the sunflower got harsh...

Slow the power of the sun made the flower turn around.

Sad and hurt the sun decides

''leave the flower far behind"

and the flower without light

became a statue petrified...

"What is next?", the flower asked...

Te ai indepartat.

Te ai sters ca o ploaie de vara,

Te ai urcat intr un tren al uitarii

Si ai disparut.

Au ramas poze.

Sunt o dovada vie a unei amintiri ce sta sa dispara

Au ramas ganduri.

Sunt o dovada a trairilor intense ce stau sa apuna.

S-a dus.

Te ai dus pe o mare indepartata,

Mi ai facut cu mana din barca aceea

Era oare o corabie?

Sau era doar o salupa?

S-a stins.

S-a stis orice flacara a sperantei

S-au ofilit gandurile revederii,

S-au sters amintirile.

Te ai dus in acea mare albastra

Ai disparut in orizont

Ai gasit o sirena sau o pasare maiastra

I ai oferit visele

Si acum ma uit la stele cu disperare

Seamana cu marea albastra cu corabii

Astept sa apuna luna

La fel cum au apus amintirile

S-a stins.

S-a stins si ultima lumanare.

Era cea lasata in memoria iubirii

Flacara A prins aripi si a zburat departe

Acum este intr un alt orizont

Este prinsa cu o franghie de un catarg

Iar eu te mai caut pe plaja si in larg

Sau

Astept corabia la mal…

Te caut în tăceri ce dor,

În pași ce nu mai vin spre mine,

O lume-ntreagă ne-a fost contra,

Dar n-a știut ce-i rău sau bine.

Cu mâinile mi-ai scris pe piele

Povești ce nu s-au mai sfârșit,

Dar lumea nu ne-a vrut la soare,

Și ne-a-ncuiat în întuneric etern.

Ai plecat… și n-ai întors privirea,

Doar vântul ți-a păstrat mirosul,

Eu încă port în sân tăcerea,

În care ți-am rostit frumosul.

Și doare să iubesc atât,

Când tu n-o mai simți deloc.

Mă sting în tine zi de zi,

Dar tu te-ai dus, încet, pe loc.

Am ars ca două stele oprite

Pe cerul care nu ne-a vrut aprinse,

Dar n-am regret… doar răni deschise

Și scrisori către tine — nescrise.

Cândva, poate în altă viață,

Ne vom ține iar de mână,

Fără teamă, fără vină,

Fără condamnare.

Dar până-atunci, în fiecare gând,

În fiecare “de ce?” ce mă frânge,

Te port, iubirea mea din gheață,

Și doare să iubesc atât, când tu n-o mai simți deloc.