NIMIC

Sa simți durerea neputinței mele
Și lacrimile mele sângerânde...
Când m am făcut doar colb în stele
Și m am împrăștiat în caste strâmbe…

Sa simți puterea neputinței mele
Și sufletu mi rătăcitor...
Când am zburat cât un cocor,
Peste un munte de inele…

A fost, dar nu era prezentă,

A fost, dar nu era atentă.

Că-ncepusem s-o iubesc,

Și nici gând s-o părăsesc.

I-aș mai pune o-ntrebare,

Căci mă doare tare, tare.

Ea, în suflet, adâncește

O rană ce nu se-oprește.

Numele, nu o să-l uit,

Căci în el mult am crezut.

Că va fi mereu cu mine,

Și la rău, dar și la bine.

Răul iarăși a învins,

„Nu pleca” — atât am zis.

Demonii din nou mă prind,

Mă ridic, dar nu știu când.

Strig azi tare, cu durere,

Sufletul iubire cere.

Inima încet mai bate,

Însă tu ești iar departe.

Ești departe și nu vezi,

Ești departe — nu mă crezi.

Ești departe și nu-ți pasă

C-ai lăsat iubirea arsă.

Prețul, simt că l-am plătit,

Te-aș fi vrut, dar n-a ieșit.

Și, deși eu n-am greșit ,

Tot sunt cel ce-a suferit.

Acuma tăcerea mi-e răspuns

Într-un ecou, tăcut ascuns

Am iubit și am pierdut

Dar din durere, m-am născut

Nu vreau să fie „ea” în viața ta,

Să-ți umple golul ce-am fost cândva.

Să-ți dea ce n-am putut, ce n-ai cerut,

Nu vreau să mă-mpart cu trecutul pierdut.

Să o ții de mână, să-i spui ce-mi spuneai,

Să-i dai nopțile lungi ce odată mi le dădeai.

Eu știu, am plecat, dar inima încă se zbate,

Nu vreau să fiu înlocuită, nu vreau s-o ai aproape.

Și ce doare mai tare, ce frica-mi răsfață,

E că, într-o zi, în altă viață,

Voi privi în ochii celui ce-mi va fi soț,

Și-n el te voi vedea, te voi simți.

Nu vreau ca iubirea să fie o umbră,

Un ecou al trecutului, o rană adâncă.

Dar cum să mă vindec, când gândul mă doare,

Că „ea” îți șterge ce eu nu pot repara?

Viitorul meu, te rog, fii curat,

Fii lumină nouă, nu urme de păcat.

Să nu-l văd pe el în ochii tăi,

Să fii doar tu, iubirea de după ploi.

Și totuși, un gând mă sfâșie mereu:

De ce „ea” în locul meu?

Când vorbesc cu tine la o glindă a mea,
nu mă văd pe mine, văd pe altcineva.

Văd aburi cu cioburi și sânge,
sunt alt eu, mai trist, care plânge.

Sfinți care stau întorși pe o cruce,
demoni aflați în palate de plumb.

Învăță-mă cum e să-ți fie iarăși bine,
am probleme metafizice, umbre ce zac în mine.

Mi-e dor, mi-e dor;

Mă mir, ce trist.

Mi-e dor de a ta voce,

Mi-e dor de al tau vis.

Mi-e dor să mă cufund în gânduri,

Mi-e dor de viața noastră,

Mi-e dor de moartea care vine,

Mi-e dor de pacea noastră.

Şi când mi-e dor, mă mir

Cum am putut să te pierd,

Cum viața asta şi-a permis,

Mă mir de acest abis.

Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea 

Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir

Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea

Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu

Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus

Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare 

Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis

Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate 

Sa simți durerea neputinței mele
Și lacrimile mele sângerânde...
Când m am făcut doar colb în stele
Și m am împrăștiat în caste strâmbe…

Sa simți puterea neputinței mele
Și sufletu mi rătăcitor...
Când am zburat cât un cocor,
Peste un munte de inele…

- O scipire și un dor

și un nor rătăcitor, 

hai în câmpul de mohor 

ca să-ți spun cât de ador!

- Stai, iubite, stai un pic,

fusta să mi-o mai ridic,

să pun melodia-n stick

și să scap de ăla mic!

- Hai, drăguță, repejor,

ca să te sărut ușor!

să-mpletim iar un fuior

de minciună în amor!

- Iubi al meu, iubirea mea, 

Îți dau toată dragostea!

acuș ia și-un ban de colea,

ca să nu rânjești fasolea!

- Iubi a mea, iubită floare,

mulțumesc cu-ndatorare!

Tu ești iubirea cea mare

care n-are-asemănare!

- Ce-ai făcut aseară?

- Am tăiat o vară!

Omorât-am gâzele,

Am sfâșiat zânele

Pentru tine, puișor, că eu te iubesc de mor!

- Tanti ce mai face?

- Ce să facă?! Zace!

Stă cu ochii-n tavan

Și toate le face-n van!

Ea îmi dă mie de toate

Și mai speră că se poate!

Dar eu tot la tine sper

Că mă faci să fiu boier!

Numai tu ești „puișor”

Că eu te iubesc de mor!

- Și noi când ne mai vedem?

- Azi, iubire, chiar putem!

Tre`  să plece la servici...

Să scap de acest arici!

Aștept să lase rahatul,

Tu să-ți îmbrobodești bărbatul,

Și să vii încoa` degrab`!

Mi s-au umflat țâțele,

Ouăle-s ca mâțele,

Pentru tine puișor,

Că eu te iubesc de mor!

Mă iert pe mine în pragul ființei mele

Îmi cer iertare acum, cât mai exist un pic.

Mă iert pentru acele clipe grele

Când doar am plâns... făr` fruntea s-o ridic!

Îmi iert și nopțile fără de somn

Și vorbele ce mi le-ai dat,

Fără ca lumea s-o răstorn

Și fruntea ... tot n-am ridicat!

Acum mă iert pentru o mare de tăcere

În care nici cuvintele nu mai încap...

Pentru încuvințări pline de durere

Și pentru zile în care ai fost... satrap!

Mă iert și pentru zilele cu stele,

Și pentru zilele cu lună plină,

Când n-am ajuns acolo, în lumină,

Căci am avut prea multe mantinele...

Mă iert profund, fantastic,

Mă iert cu tot ce sunt și am!

Îmi iert greșelile-ntr-un mod ecleziastic,

Și mă așez cuminte... iar... în geam...

Când lacrima-mi suspină și-mi cade pe obraz,

Când marea și seninul se-ntunecă-n topaz,

Când frunza și pământul se-ating încetișor,

Atunci, din nou, de mine...iar mi se face dor...

Mi-e dor din nou de mine, naiva care-am fost,

Mi-e dor de-acele lucruri văzute cu un rost....

Mi-e dor de-aceea ființă ce toate le credea,

Iar vicleșugul lumii în veci nu îl vedea....

Mi-e dor de curcubeie, de zâmbet, de fior,

Mi-e dor de și de momentul să mi se facă dor!

În ochii mei, acum, o pasăre-și ia zborul...

Iar eu, în toamnă, rămân numai cu dorul....