Friguroasă iarna mi te-a adus, dulce Noiembrie

•Sunt un mic copil,

•Îndrăgostit de cineva cu stil

•Cu ochii căprui,

•Poate fura inima oricui ,

•Când mă gândesc la el

•Parcă sunt într-un univers paralel

•Doar pe el îi iau drept model.

Lorena

Investigați să vă mirați 

Câtă prostie adunați 

Cât glod , urgie și venin

Cu suflet negru, hâd, canin

Și vă mai spuneți frați...

         Nu aveți Eu și nici cuvânt 

Invidiați mâncând pământ 

De are omu-i fără rost 

De e sărac e bleg și prost 

De-i bolnav e mormânt 

         Nu știți seara să vă rugați 

Să râdeți ,să vă -nbratisati 

Un sfat , gând bun,un ajutor

Ceva din suflet, iubitor 

Un strop uman să dați 

        Aduna, omule, parai

Ca-n altă viață slujba n-ai 

Și ca să cumperi , să ai cum

Să faci ca la vecini mai bun

Muncește să fii "mai"

       Mai prost trăind fără iubire

Mai slab de minte și gândire 

Mai păcătos decât credeai

Mai gol cât nu te îmbrăcai 

Mai putred , mai o amintire....

       Sunt 24 ore-n zi 

Și de ai prețui ai ști 

Cât valorează un minut

Când ești bolnav sau deținut 

Într-un necaz ai fi

        Când ești de soartă torturat

De greul vieții aplecat

Cu ochii uzi și îngroziți 

Cu creerii nepotriviți 

Și gând oripilat

        Că nu există-asa comori

Sa-ntreaca a vieții valori

Cu sănătate și credință 

Cu dragoste și pocăință 

Culegi zâmbet și flori

        Și ce e oare mai frumos

Decât trup, suflet sănătos 

Să te culci seara mulțumit 

Și să te trezești fericit

În paza lui Hristos. 

Suntem ca 2 straini pe-un bulevard

Tu cu tine, eu cu mine

Dar eu tot sper, ca maine va fi mai bine.

Am tot avut rabdare

Si am facut incercare dupa incercare

Dar... 

E greu sa cunosti pe cineva a doua oara

E greu sa ierti pe celalalt

Dar mai greu va fi sa uiti ce a fost o data. 

Cand pierzi controlul viata te schimba, 

Pacat ca eu am aflat asa tarziu

De trucutul nostru cenusiu,

Sincer, mi-as fi dorit sa stiu. 

Ne vedem atat de rar

Sau putem spune mai literar

Ca ne vedem putin mai des ca 2 straini

Iar tot ce ne leaga

Sunt niste radacini, 

Pe care eu incep sa nu le mai prea simt. 

Si cand esti langa mine eu te simt departe

Si cand nu esti parca te-as vrea pana la moarte

Melancolie, acoperă-mi sufletul

Acoperă-mi cu frunze moarte

Acoperă-mi cu flori uscate

Dar nu uita

Să-mi învelești inima cu ceva

Ceva din aur sau metal

Metal topit sau chiar cristal

De un albastru selenar

Emoția a pierit ușor

Sufletul s-a înălțat

Spre un cer strălucitor

Din eter croit,  înfiorător

Și s-a dus în depărtare

În prăpastia cea mare

Și s-a stins ușor, ușor

A pierit fulgerător,

Ca o scânteie de chibrit

Ce iute s-a pitit

După multe câte am zis

Viața toată s-a risipit,

Iar  lumina ne-a acoperit

Din lumina am evadat

Întuneric am purtat

Și din moartea lui

Ne-am eliberat

Spre eternitatea

Dată în dar

Stau și mă gândesc

La zilele cu soare 

Când totul era un zâmbet

Când soarele era mare 

Luna și stelele se-ntâlneau

Azi e ploaie, mâine ninsoare 

Eu mă plimb, așa poate

Apare ziua-n care soarele rasare.

Pe străduța ce-o parcurg 

Parc-apare o raza de soare,

Soare ce de mult nu l-am văzut 

Că-n cap la mine i furtuna mare 

Cu rafale și războaie 

Între creier și inima mare 

Căci unul spune ce-l doare 

Iar celălalt nu-i da ascultare!

Nu-i da ascultare...

Pentru că ar afla ca doare

Dragostea ce pentru tine-i mare! 

Unul spune ce și cum 

Despre cum s-au scurs pe rand 

Toate sentimentele

Ca pământul printre degete.

Celălalt se revoltă

Până-n ziua primăverii 

Când ghiocelul se apleacă

Florile înfloresc iarăși 

Iar soarele apare 

Totul-i de un verde aprins 

Inima e fericita nevoie mare 

Iar creirul tot cu mâinile legate, 

Strânse bine, iar la gura scoci 

Căci inima speră 

Că după atâta așteptare 

Asta-i șansa,

Creierul sa vadă

Iubirea cea adevărată!

de Dicu Alexandra 

(Țin să menționez că probabil sunt greșeli de scriere, iar aceasta poezie este prima pe care o scriu) 

Nu trebuie să-mi amintesc;

Privind în ochii tăi, deja mă pierd.

Ești aici, dar parcă-i frig,

Nu mai simt flacăra de mult aprinsă.

Un fior brusc mă cuprinde,

Și uit cum se mai simte.

Zilele trec, eu nu mă schimb,

Aștept un moment, dar simt că-i rece.

Tac și rabd o veșnicie,

Sperând că tu ești răspunsul.

Chiar dacă drumul e greu,

Voi lupta pentru tine, pentru noi, mereu.

Suntem amândoi prăfuiți 

Pierduți și răniți 

Prin această lume

Ne iesim din minți

Cand ne reamintim 

Cat de mult ne am iubit 

Uitând amândoi de tot ce am avut

Asa cum ai tai ne au cerut

Tu luând uși rămas bun de la mine

Printr un sărut dulce ca tine

Timpul trece , degeaba trece

Când îți simt prezenta ta calda

In umbra mea rece 

Uitându ma la tine îmi dau seama

Tu ești paradisul 

Iar eu fructul interzis

cerul s-a spart,

soarele a explodat.

luna s-a ascuns,

pierduta s-a dus.

izolati acum ei stau,

macar de mai vorbeau..

lumi diferite au ales,

de ce? este de neinteles..

iubirea ce o detineau,

cu ea lumea implineau.

separarea celor doi,

inceput de razboi.

Ma desprind temătoare de el

Visele se destramă din nou

Pașii se-ndeparteaza ușor 

Vocea nu-i decât un ecou.

Uneori pare-atât de real

Uneori nu-i decât fantezie 

Ochii îl vad ideal

O speranță în suflet învie. 

Ma învârte ca-ntrun carusel 

Printre mii de vise spulberate 

Zbor sus,ajungând pana la cer

Ma prăbușesc în realitate.

Fără s-apuc sa știu ce am pierdut 

N-am timp sa lupt ca să păstrez 

Pana și umbra rece a dispărut, 

Dezamăgirea aievea era.

Pe-un deal tăcut, sub cerul fără grabă,

Creștea un stejar cu fruntea spre înalt,

Iar jos, la umbră, tremura o iarbă,

Un fir mărunt, de soare-nsetat.

Stejarul stătea drept, cu ramuri grele,

Privind spre ceruri, liniștit, deplin,

Iar firul îl privea ca pe-o minune,

Cu dragoste de lut și dor divin.

,,Din umbra ta te strig, nu pentru slavă,

Ci doar să știi că sunt și eu aici,

O frunză mică-n marea ta ispravă,

Un glas ce cântă-n vânturi prea pitici.

Te chem ca roua dimineții clare,

Să-mi fii o clipă cer și adăpost,

O zi din viața ta mi-ar fi de-ajuns,

Să știu că-n lume n-am cântat pe cost.

Privește-mă măcar cum mă privește vântul,

Cum mă ascultă ploaia când suspin,

Căci tot ce sunt e cântec și pământ,

Și tot ce vreau e-un pas spre tine, lin.

Că lumea-ntreagă, poate, m-ar fi-nțeles,

Cu foșnet, cu plânsori, cu glas mărunt,

Dar tu, crescut prea sus ca să cobori,

N-ai auzit ce-n mine era cânt.”

Stejarul zâmbi frunzelor de sus,

Ascultă cântul firului ușor,

Dar iar privirea-n ceruri și-o supus,

Lăsând pământul mut și tremurător.

,,O oră doar să fim aceeași umbră,

Să-mi lași o rază-n sângele de lut,

O oră, stejar mare, și-apoi umbră,

O oră, și să mor… mi-ar fi plăcut.

O zi din viața ta mi-ar fi de-ajuns,

O zi, stejar cu inima de sus,

O zi, și-n ea tot dorul meu ascuns

Ar fi-nflorit și-apoi s-ar fi supus.”

Dar pomul se-ntoarse spre infinit,

Cu trunchiul plin de sine și tăceri,

Iar firul rămase-n vânt, năruit,

Cântând ce n-a primit în mii de ieri.

Și-acum, sub cerul care nu mai cade,

Firul se pleacă, dar nu se usucă-n tot,

Căci dragostea, chiar dacă nu se-ntâmplă,

Rămâne cântec viu… și-atât îl pot.

Un Rege ce cu promisiuni a fost amăgit 

Și de către regina lui a fost dezamăgit 

Blestemul iubiri inima ia-npietrit 

În clipa în care ea nu s-a gândit 

Și fără nici un regret l-a părăsit 

Regele rătăcește în lume înebunit 

Nu înțelege cu ce oare a greșit 

Nu știe de ce de ea s-a îndrăgostit 

N-a fost pregătit să fie părăsit 

Din propria viață se simte izgonit 

N-a fost niciodată atât de îngrozit 

Ca în clipa în care ea l-a părăsit 

Acum nu m-ai poate fi fericit

De când focul iubiri s-a răcit 

Umblă prin alte regate rătăcit 

N-a ieșit de loc așa cum și-a dorit 

Lângă altă femeie nu poate fi fericit 

Acum dărâmă zidurile ce le-a zidit 

Dărâmă tot pentru că prințesa i-a fugit

Condamnat pe viață să fie nefericit 

Cine știe, poate că pentru asta e menit 

Să fie judecat fără să știe cu ce-a greșit 

În ultimele lui clipe de nebunie și timpul s-a oprit 

A plâns cu lacrimi de gheață când și-a amintit 

Cum pentru ea regate întregi a cucerit 

Pentru ea voia să ajungă rege peste toți 

Doar pentru ea a spart mi de porți 

Din cauza ei ajunge rege printre morți 

Renunță la absolut toate realizările sale 

Pentru că n-are parte de înbrățișările tale 

Renunță la tot, renunță și la viață 

Pășește încet într-o lume de ghiață 

Amintirea ta se pierde-n ceață

Spargi ferestre,strigi la mine,

Așa se întâmplă ades cu tine.

Când ești mâniat pe mine.

Mă lovești,mă faci să plâng,

Și a doua zi tu incă,ești erou și poți să mă atingi? 

Parcă-ți sunt un rob

Pe care-l ții legat de pat,

Mă chinui,și viața mi-o distrug cu tine.

Îmi faci zile,scurte dese,și-ntunecate.

Cu durere și numai cu durere amestecate,

Zi de zi în casa ta,eu cad, 

Parcă sunt într-un coșmar,într-un iad.

Nu mai am salvare eu din casa ta,

Poate în timpul va trecea,

și iubirea ta curată, îmi vei arăta-o.

Dar acum eu sper și mă rog doar la icoane.

Autor 🤍Zamurca Alina🤍🤍