Mama

Din ochii mamei

Scumpi si dragi, 

O lacrima se scurge...

Mamica mea ,nu lacrima ,

Nu are rost a plinge...

Pasesc prin amintiri zimbind...

Iti multumesc, o viata,

Nu-i om pe lume, pe pamint...

Esti firul de speranta...

Oricum in viata as gresi, 

Eu vreau ertarea ta...

Si cit de strimb nu as pasi

Ma ierti, mamica mea...

Pentu ( Turcanu Svetlana) 

versuri le mele :-)

Ești o rază luminoasă, 

Ce prin gânduri, se revarsă, 

E scumpica mea mămică,

Pentru mine, lacrimi pică. 

Nopțile-mi sărută fruntea, 

Limpezâ-ndumi chiar și mintea,

Ea mă iubește, 

Și mă ocrotește.

În suflet port mereu iubirea,

Căldura voastră, nemurirea,

Cu voi am crescut în mii de feluri,

Mi-ați fost stele și casteluri.

Mama, Tata, inima mi-e plină,

Cu voi alături, viața-i lumină,

Zile senine, nopți cu visare,

Voi sunteți a mea alinare.

În ochii voștri, am găsit speranță,

Prin drumul vieții, plin de ceață,

Cu sfaturi blânde și răbdare,

Ați fost mereu a mea cărare.

Când vântul bate și ploaia cade,

Voi sunteți soarele ce nu dispare.

Azi mamă am fost la tine iar la cimitir,
Din curtea ta eu ţi-am adus un trandafir.
Un trandafir de-al roşu şi împupit,
E floarea dragă mamă ce ai iubit.

Şi ţi-am adus măicuţa mea şi –o lumânare,
Ca să o aprind la sfânta cruce că e sărbătoare.
Şi candela ţi-aprind încet în taină,
Să nu-ţi perturb eu somnul, iubită mamă.

Şi chiar afară dacă este frig sau soare,
La tine mamă am să vin să-mi cer iertare.
Cu ochii –n lacrimi mă aplec acum şi plâng,
Eu candela ţi-aprind avându-te mereu în gând.

Asemene unui far înconjurat de marea întunecată,tu continui să luminezi mereu,

Asemenea soarelui din cosmos, asemenea stelelor de pe cer.

Luminând calea în timpul nopții întunecate mai multor suflete pierdute,

Oferindule șansa să lupte ,pentru propria construcție a vieții.

Asemenea luminii dimineții,a soarelui rece,fiind îndrăgită de o mare parte,de cei ce pot valorifica,

și lucruri imateriale,

Și prezența ta.

Și propria lor viață,și ale tale sfaturi,și ale tale gânduri,și ale tale fapte.

Al tău conținut să nu fie ratat,doar decât de niște ratați,îți spun eu ție,și te iubesc cu drag,

Al tău fiu iubit,al tău băiat,

Către scumpa mamă,din al ,,educației domeniu'',o etapă din rapsodia vieții,

Un neînțeles geniu al propriei vieți.

Nu-i pe lume mai frumoasa
Mama, decit e a noastra
Scumpa mindra si duioasa
Nu gasesti in lumea asta
Orice floare colorata
Nu-I mai firava ,curate
Dintre miile de stele
Mama-I luna printe ele
Iti dorim un cer senin
Lumina dragoste din plin
Sincer ce sa-ti daruim
Drept simbol ca te iubim
Mama mea e scumpa floare
O iubesc cu-nflacarare
Ea i-o sfinta si frumoasa
Pentru mine-I fire aleasa
No voi vinde pe nimic
Nici pe aur nici pe-argint
Zilnic o voi ajuta
Pentru ca e mama mea
O iubesc si-mi pare bine
Cind ea sade linga mine
Iar cind pleaca undeva
Mi se rupe inima
Cind o vad muncind pe frig
La caldut in cas-o strig
Iar cind soarele o frige
Sufletul in mine plinge

Gândindu-mă la tine eu

Te privesc tăcut-mirată;

Sărutându-ți fruntea ta

În noaptea mea uitată.

Tu ești cerul meu senin 

Plin de stele luminoase,

În noaptea ce se perindă lin 

Ce-mi scânteie în ochii mei raze.

Iubirea mea ești tu,

Cerule, senin, albastru,

Cel ce-nrourezi pământu 

Umplându-l de verdeață.

Detest țelurile. 

Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate, 

de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință 

și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real. 

Speranța este în van. 

Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede. 

Omul care nu are mâncare, dar are speranță, 

moare mult mai încet și moare prost. 

Prost, pentru că a trăit mințindu-se că 

va exista o zi în care să-i fie mai bine. 

Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,

doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.

În final, ceea ce ne face oameni este moartea

Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?

Acela este singurul nostru destin comun. 

Deseori mă gândesc la mine

Ca la o floare ce a reușit să înflorească

Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului

O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte

Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.

Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă

Poate că nu e cu nimic specială

Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj

Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?

De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța 

și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?

De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?

Și când totul e pe dos

Știi ca nu avem timp de scos

Și nici cale de întors

Când noi nu avem rost

Negura nopții mă învelește,

Lumina lunii mă ocrotește .

Dar nimeni nu mă înțelege,

Cum noaptea vocea ta

Mă încremenește

Timpul nu își cere scuze

Cum nici scopul nu îl spune

Sau de ce e în război

cu noi doi .

Să visezi la un motor 

Tre'să fii visător 

Dacă te dobori ușor

Nu uita că poți să zbori 

Fără temeri...

Uiți de rele 

Dacă cazi,ridică-te 

Și adu-ți aminte ...

Că ești doar tu cu tine ...

Fără altă lume toxică în împrejurime

Dacă unul nu te susține...

Crede doar tu în tine 

O să vezi ca reușești 

Visele sa le îndeplinești 

Motorul viselor tale

E acum în depărtare 

Eu continui sa visez

Chiar dacă nu reușesc 

O sa încerc sa ma calmez 

Și visul sa mi-l îndeplinesc

Tu ai facut ceva ca s-a existi?
Tu fara plata azi pasesti pamintul.
Tu ai muncit ca azi sa poti privi,
Sau sa auzi si sa rostesti cuvinte?

Si oare astazi cum vei adormi?
Sau oare cine va roti Pamintul?
Si datorita cui te vei trezi
Sau cine pregateste anotimpul?

Noi n-am facut nimic sa existam
Si totusi creator exista
Noi n-am facut nimic sa respiram
Dar  inima nu se opreste.
 

Am rămas undeva între trecut și viitor,

la granița dintre ele,

dar nu în prezent.

Undeva între a fost și va fi,

am rămas la ce erai tu

și ce credeam că puteai fi.

Am rămas la noi

și la visul năruit de a fi...