Zodii
Cineva îmi spunea că viața mea depinde de astre,
de constelațiile Sistemului nostru Solar,
de trecerea Soarelui în traiectoria sa ecliptică
peste cele douăsprezece câmpuri energetice al Cosmosului,
denumite zodii,
că ziua în care te naști se va afla sub influența unei planete din cele douăsprezece,
corepondente unui an, care are la rându-i douăsprezece luni,
și că această planetă în conjuncție cu Soarele îți determină inexorabil destinul
de pildă, dacă ești născut între martie și aprilie, în zodia berbecului, patronată de Marte,
vei fi un om năvalnic,
vei avea o căsătorie fericită și un renume de invidiat,
dacă te naști între aprilie și mai, sub influența lui Venus, în zodia taurului,
vei face mulți copii,
vei deveni bogat, dar poți, în egală măsură, să mori repede,
dacă vezi lumina Soarelui între mai și iunie, sub influența lui Mercur, în zodia gemenilor,
vei fi nehotărât, dual în tot ce faci și s-ar putea să ai o moarte năprastică la o conjuncție nefericită a Soarelui cu primejdiosul Mercur,
dacă te naști între iunie și iulie, sub predicarele Lunii, în zodia racului, vei avea parte de câștiguri și perderi, precedate sau urmate de moarte,
dacă te naști între iulie și august, sub influența Soarelui, în zodia leului, vei deveni foarte puternic și vei ajunge foarte sus,
dacă vei începe să faci umbră Pământului între august și septembrie, în sfera aceluiași Mercur, în zodia fecioarei,
vei fi nefericit în dragoste,
dacă se întâmplă să vii între septembrie și octombrie, sub grațiile lui Venus, în zodia balanței, vei fi marcat de timiditate și aplecare înspre creație,
dacă deschizi ochii între octombrie și noiembrie, sub puterea lui Pluto, vei deveni extrem de îndrăzneț și ahtiat după funcții înalte,
altceva e dacă te naști între noiembrie și decembrie, guvernat de Jupiter, în zodia săgetătorului, vei avea parte de faimă și bogăție,
capricornii născuți între decembrie și ianuarie, sub influențele lui Saturn, vor fi optimiști și perseverenți,
vărsătorii născuți între ianuarie și februare, sub voia lui Uranus, vor fi leneși, dar norocoși,
iar peștii născuți între februarie și martie, sub ocrotirea planetei Neptun, vor fi firi pasionale, luptătoari desăvârșiți și cu stare,
ne spun astrologii în fiecare dimineață la știri,
problema e că uneori influențele planetelor se suprapun,
că alteori se anulează reciproc între ele, la orice conjucție mai năbădăioasă cu Soarele
și te trezești cu destinul făcut flenduri,
zodia mea este aproape de sfârșitul anului,
iar până atunci sunt nevoit să trec prin toate zodiile cunoscute
fără să fiu influențat de niciuna,
o singură dată m-am rătăcit prin zodia gemenilor și era să mor,
Mercur retrogradase câteva grade spre jupiter
și mă prinse la mijloc…
Стихи из этой категории
Exuberanță
nu știu dacă ai ținut vreodată în palmă un fluture
dacă ai mai văzut atâta frumusețe și gingășie la un loc
sau dacă te-ai mirat descoperind întreaga splendoare a lumii
în ceva atât de mic și neînsemnat
dar nu te întreb
așa cum zbori în lumina aceasta difuză
desenată de stele
pari și femeie și fluture
rochia ta indigo se unduiește fluid
sub răsuflarea sfioasă a vântului
din bluză îți țâșnesc milioane de fluturi
într-o vâltoare caleidoscopică de culori
și iarăși nu știu care dintre voi risipește cuvinte de dragoste
care zâmbește dimineața soarelui
care mângâie petalele pline de rouă ale trandafirilor
există atâta exces de frumusețe în voi
încât și cerul izbucnește în lacrimi ...
Poem
Ai fost tu la mine-n suflet?
Ai vrut sa treci puțin prin ea,
Te înțeleg, dar nu știi,
Cat a plâns,și a îndurat.
Ai fost tu la mine-n suflet ?
Să-I vezi florile ofilite ?
Să-i vezi măcar lacrimile,
Să o vezi smucită pe toate părțile?
Căci a ei inima era frumoasa și dansa în noapte cu visele.
Ai fost tu la mine-n suflet,
Să vezi când avea un râset ?
Să-i vezi totuși tristul zâmbet?
Nu nu, ai fost, deși știu nopțile reci de pe rost.
Ai fost tu la mine-n suflet ?
Sa știi dacă mi-am înecat lacrimile?
Să știi dacă mai sunt peste inima buruieni?
Să știi când n-a simțit săruturile?
Ai fost tu la mine-n gânduri,
Sa vezi iubirea cum se stinge?
Sau acea rugă, în plină noapte și furtună,
Să vezi cum mi se preling lacrimile strună
Singuratatea
Mai rar se-arata zorii, pe cimpii
Si nu mai pot spera la alt scintei
Sa curga lacrimi tot mai rar, aprins
Sa nu mai spere focul, este stins.
Mai des mi-e gindul, la acel minut
As vrea sa fii tu norul, iar eu vint
In asta seara, eu nu am cazut
Si da, nebun, sa pling nu am in gind.
Ianuarie
În Ianuarie, când gerul mângâie pământul,
Luna veghează, un orb luminescent,
Cu stele ca diamante în mantia-i argintie,
În nopți reci și tăcute, cu farmec persistent.
În noaptea-i stelară, fulgii dansează ușor,
Coborând cu delicatețe pe lumea adormită,
Prin geamuri înghețate, lumina se strecoară,
Ianuarie, o poveste de iarnă nesfârșită.
Pe ramuri goale, se așează zăpada albă,
Ca un pled de poveste peste copacii singuratici,
În liniștea nesfârșită, se aude doar adierea,
A vântului ce șoptește în taină printre crengi.
Oamenii își adună gândurile în larma anului nou,
Cu promisiuni și vise, ca stelele pe cerul senin,
În Luna Ianuarie, speranța răsare ca un soare,
În inimi încrezătoare, în suflete de dorințe pline.
Pe străzi pustii, pasul răsună în zăpadă,
Cu ecouri de pași hotărâți și drumuri neumblate,
Ianuarie, poarta către visuri și începuturi,
Cu frigul său aspru, dar și cu inima încălzită.
În Luna Ianuarie, când albul acoperă totul,
Se scrie o poezie a frumuseții efemere,
Cu file de zăpadă ce dansează în vânt,
O poveste ce rămâne veșnic în inimile noastre sincere.
Ipocrizie
îmi beau cafeaua în timp ce aprind lumina în camera cealaltă
cu vedere spre infinit
unde se-aude foșnind ziua
încercând să-mi alung gândul încurcat în mrejele nopții
gustul de rugină și Tequila
din gură
mahmureala instalată în oase
ca plumbul topit
și simt sentimentul acela revigorant
al nepăsării
oricum o iei mereu de la capăt
așezi aceleași piese pe tabla de șah
și faci prima mutare cu inima
rațiunea încă mai doarme din greu
printre monștri
lumea
la fel
e tot acolo
și te așteaptă indiferentă
ca o femei de moravuri ușoare
pe care n-o mai surprinde nimic
viața vine din urmă cu alte sfidări deșănțate
ingenuă
instanțele împart dreptatea până când te fac praf
și când rezultatul nu mai contează
arareori întrevezi viitorul
prin aburul rafinat al cafelei
dar ție nu-ți mai pasă
nu ai prea multe opțiuni
în afara cafelei
poate doar să-ți aprinzi o țigară…
Exuberanță
nu știu dacă ai ținut vreodată în palmă un fluture
dacă ai mai văzut atâta frumusețe și gingășie la un loc
sau dacă te-ai mirat descoperind întreaga splendoare a lumii
în ceva atât de mic și neînsemnat
dar nu te întreb
așa cum zbori în lumina aceasta difuză
desenată de stele
pari și femeie și fluture
rochia ta indigo se unduiește fluid
sub răsuflarea sfioasă a vântului
din bluză îți țâșnesc milioane de fluturi
într-o vâltoare caleidoscopică de culori
și iarăși nu știu care dintre voi risipește cuvinte de dragoste
care zâmbește dimineața soarelui
care mângâie petalele pline de rouă ale trandafirilor
există atâta exces de frumusețe în voi
încât și cerul izbucnește în lacrimi ...
Poem
Ai fost tu la mine-n suflet?
Ai vrut sa treci puțin prin ea,
Te înțeleg, dar nu știi,
Cat a plâns,și a îndurat.
Ai fost tu la mine-n suflet ?
Să-I vezi florile ofilite ?
Să-i vezi măcar lacrimile,
Să o vezi smucită pe toate părțile?
Căci a ei inima era frumoasa și dansa în noapte cu visele.
Ai fost tu la mine-n suflet,
Să vezi când avea un râset ?
Să-i vezi totuși tristul zâmbet?
Nu nu, ai fost, deși știu nopțile reci de pe rost.
Ai fost tu la mine-n suflet ?
Sa știi dacă mi-am înecat lacrimile?
Să știi dacă mai sunt peste inima buruieni?
Să știi când n-a simțit săruturile?
Ai fost tu la mine-n gânduri,
Sa vezi iubirea cum se stinge?
Sau acea rugă, în plină noapte și furtună,
Să vezi cum mi se preling lacrimile strună
Singuratatea
Mai rar se-arata zorii, pe cimpii
Si nu mai pot spera la alt scintei
Sa curga lacrimi tot mai rar, aprins
Sa nu mai spere focul, este stins.
Mai des mi-e gindul, la acel minut
As vrea sa fii tu norul, iar eu vint
In asta seara, eu nu am cazut
Si da, nebun, sa pling nu am in gind.
Ianuarie
În Ianuarie, când gerul mângâie pământul,
Luna veghează, un orb luminescent,
Cu stele ca diamante în mantia-i argintie,
În nopți reci și tăcute, cu farmec persistent.
În noaptea-i stelară, fulgii dansează ușor,
Coborând cu delicatețe pe lumea adormită,
Prin geamuri înghețate, lumina se strecoară,
Ianuarie, o poveste de iarnă nesfârșită.
Pe ramuri goale, se așează zăpada albă,
Ca un pled de poveste peste copacii singuratici,
În liniștea nesfârșită, se aude doar adierea,
A vântului ce șoptește în taină printre crengi.
Oamenii își adună gândurile în larma anului nou,
Cu promisiuni și vise, ca stelele pe cerul senin,
În Luna Ianuarie, speranța răsare ca un soare,
În inimi încrezătoare, în suflete de dorințe pline.
Pe străzi pustii, pasul răsună în zăpadă,
Cu ecouri de pași hotărâți și drumuri neumblate,
Ianuarie, poarta către visuri și începuturi,
Cu frigul său aspru, dar și cu inima încălzită.
În Luna Ianuarie, când albul acoperă totul,
Se scrie o poezie a frumuseții efemere,
Cu file de zăpadă ce dansează în vânt,
O poveste ce rămâne veșnic în inimile noastre sincere.
Ipocrizie
îmi beau cafeaua în timp ce aprind lumina în camera cealaltă
cu vedere spre infinit
unde se-aude foșnind ziua
încercând să-mi alung gândul încurcat în mrejele nopții
gustul de rugină și Tequila
din gură
mahmureala instalată în oase
ca plumbul topit
și simt sentimentul acela revigorant
al nepăsării
oricum o iei mereu de la capăt
așezi aceleași piese pe tabla de șah
și faci prima mutare cu inima
rațiunea încă mai doarme din greu
printre monștri
lumea
la fel
e tot acolo
și te așteaptă indiferentă
ca o femei de moravuri ușoare
pe care n-o mai surprinde nimic
viața vine din urmă cu alte sfidări deșănțate
ingenuă
instanțele împart dreptatea până când te fac praf
și când rezultatul nu mai contează
arareori întrevezi viitorul
prin aburul rafinat al cafelei
dar ție nu-ți mai pasă
nu ai prea multe opțiuni
în afara cafelei
poate doar să-ți aprinzi o țigară…
Другие стихотворения автора
Orașul pierdut
de când tot plec și mă întorc
gândurile mele au devenit o povară
le-am lăsat ocolo
în urmă
pe țărmurile însorite ale Atlantidei
printre păsări galbene care stau într-un picior
sprijinind cerul
aici toate păsările sunt galbene,
galbeni sunt și ochii de după perdelele galbene
mișcate discret
casele
frunzele copacilor
câinii din fața ușilor
părul copiilor care bat mingea,
chiar și lebedele de pe lac sunt galbene noaptea
undeva arde un foc tainic cu flăcări galbene
simt că și viața mea este galbenă
că mi se scurge printre degete
cine a spus că Atlantida este un vis
n-a simțit zbuciumul disperat al Gibraltarului
dogoarea Marakeshului
nu departe de locul acela
înveșmântat în galbenul inconfundabil al Saharei
unde îmi ancorez bărcile
am văzut doi tineri îmbrățișându-se apoteotic
mai încolo
câțiva cocori cu gâturile întinse peste Alantic
își disputau cerul
cândva am să revin pe țărmurile misterioase
ale Atlantidei
să-mi iau înapoi gândurile și viața risipită
în excesul acesta sumbru de gri
în care încă îmi mai devorez liniștea…
Nervi
nu știu ce mă enervează mai mult
fake news-urile pe care liberalii
și „salvatoriii” României
mi le bagă pe gât
de la tejgheaua cu ștevie a opoziției
sau correct news-urile marilor zilei
încărcate de culpabilitate și obsesii compulsive
de la prânzul cu bucate alese al Puterii
habar n-am
cert e că mă enervează bucătăria moleculară
a neamțului
răspopit
pe cârca și sângele inepuizabil al poporului
în fapt
o banală „spumă” de castraveciori murați
în oțet
introdusă într-un tub „spray”
care devine pufoasă
datorită presiunii care o împinge în afară
Transfigurări
Alter ego-ul meu din oglindă
nu încetează nici azi
la răscruce de drumuri
de viață
să mă surprindă,
mai pune câte un junghi de gheață
în spate,
câte o cută
adâncă
în colțul de ochi
străveziu,
mai trece peste obraji
c-o pensulă muiată-n culori
diluate
de griu
desprinse parcă dintr-o bucată de stâncă...
mereu și mereu mă destramă
ca pe un pulover prea larg
sau prea strâmt ,
mă izgonește cumva din mine afară
lăsând în locu-mi o pată neclară
o adiere de vânt..
femei ca Elena din Troia
Ioana D`Arc
Nefertiti
care-mi apar în minte
dintr-o lume bizară,
secretă
îmi amintesc de-un Rembrandt
reprodus în graffiti
și cretă
pe-o fațadă murdară...
târziu
mă-ntorc la Alter-ego-ul meu
din oglindă
care cu fiecare zi
cu fiecare noapte
se schimbă
pe care-l recunosc
tot mai greu
de parcă ar fi din altă poveste
science-fiction
din care lipsesc tocmai eu...
Doamne, cât de frumos era îngerul!
e greu de spus de unde a căzut îngerul
(se poate presupune că se prăbușise din cer!)
cert este că era acolo
în mijlocul drumului
întins pe caldarâm
nemișcat
salvatorii îi îndepărtaseră hainele albe
dar îngerul nu avea corp ca oamenii
sub haine nu exista nimic
cum să resuscitezi pe cineva care nu există
se întrebau cu toții
și cineva a sunat la 112
„trimiteți o ambulanță să ridice un înger!”
” mai repetă o dată!” ceru telefonista
și omul repetă încă o dată
iar telefonista-i închise telefonul în nas
”lua-v-ar dracu` de derbedei!”
mai sunaseră și alții
apoi apăruse Poliția
Pompierii
Smurd-ul
Raed Arafat
și-n timp ce heruvimul dezbrăcat
își dădea sufletul
nevăzut de nimeni
lumea adunată pe margini se mira cât de frumos era îngerul
Fără apropouri
Cum adică ce cred despre tine? Doar n-ai vrea să-ți spun ce cred cu adevărat? Acesta e secretul meu! De obicei cred ce spui. Stiu că te înfurie faptul că nu poți scrie drept, fără corecturi, dintr-o suflare, și mă amuz. Umbli prin ploaie ca să-ți ascunzi lacrimile, plânsul, fiindcă nu scrisul sau picurii de ploaie te preocupă, ci eu. Ești atât de previzibilă! Zici că mă ții aproape pentru că te fac să râzi, dar n-o crezi nici tu, nu-i, în niciun caz, vina sau meritul meu că te gâdili. Bravezi cu o nerușinare dezarmantă, ca acum, când o dai în hiperbolă. Amesteci într-un colaj stăveziu, cu tentă sexuală, nucul, vântul și ploaia, atribuindu-le însușiri omenești, disimulându-ți, de fapt, fantasmele care te bântuie. Am observat că te fascinează bătrânul de la parter, „ ghiujul”, mare amator de femei, cum mi-ai spus zilele trecute, în ciuda vârstei, și țeși tot felul scenarii cu dânsul. Chestia cu vuum-vum ți-am spus-o chiar eu într-o seară când făceam dragoste, numai că el, spre deosebire de mine, are sudoarea „iodată” și un piston hidraulic imens, care, chipurile, te sperie. După câte te cunosc, n-aș crede!
Jucase teatru de la început, din prima zi, când îi căzuse în brațe. Simulase că se împiedică, iar el atent o prinsese la timp, prefăcându-se surprins. Îi simțise respirația dulceagă, de prunc, corpul, dorința, și se lăsase dus de val. instinctul său făcuse restul. Chiar și atunci, dar și după, nu-și putuse reprima tendința de a deturna sensul corect al lucrurilor, chestionându-l asupra unui aspect evident: Nu știu ce ai găsit la o femeie nemachiată și neinteresantă ca mine? O curiozitate, un joc, o aroganță? El nu-i răspunse pe loc, realizase deja că ea exprima contrariu, așteptând o confirmare perversă. Ce nostimă e? se gândi în timp ce-i săruta degetele subțiri, ca niște viermișori. Si cum mai vociferează când îmi simte mâna pe unde unde nu trebuie! Ai zice că se rușinează! Ale tinereții valuri…
Unde naiba o fi dispărut cireșul acela cu cireșe negre, amare? se gândi el într-o zi. Trecuseră ani de atunci. Privind pe fereastră îl văzu tot acolo și se bucură. Timpul trecuse și peste el, dar nu reușise să-l clintească. Cireșul e la fel, își zise, eu sunt puțin prăfuit! Se cam luase cu viața și uitase de dânsul, de cei din jur și de multe altele.
Spre seară o simți cuibărindu-se lângă dânsul. N-ai loc! o repezise ursuz. Îi țâșnise cuvintele de pe gură involuntar. Ea nu-i răspunse nimic, în schimb îl amețise încă o dată cu mirosul acela dulceag de lapte matern și, tot involuntar, o cuprinse în brațe. Era mai mică decât în ziua în care o cunoscuse, nu-și mai aducea aminte exact, dar senzația, prima senzație pe care o încercase, era aceasta. Afară începuse să ploaie mărunt. Stropii loveau anemici în geam, iar ea începuse să plângă.
- Gata! Gata! încerca el s-o liniștească. E doar o ploaie de vară!
- Nu ploaia mă sperie! îi șopti ea. Îi aud pașii pe scări! Fă ceva! Ghiujul!!! Eu nu pot să-l înfrunt, e cât crucea! Tu poți, știu că poți! Dacă faci asta îți promit următorul dans. Si așa n-am dansat niciodată!
Nu se schimbase deloc…
Lucruri neimportante
am scos toate ușile din balamalele sufletului
îmi este din ce în ce mai greu să deschid și să închid ușile
din viața aceasta a mea
cu multe camere
parcă prea multe
să răsucesc cheile în broaștele ruginite ale inimii
să verific dacă am închis toți robineții
ca nu cumva să inund vecinii de la parter
cu prea multă speranță
să sting lumina
să nu uit gazul aprins
lucruri din astea mărunte
neimportante
întotdeAuna uiți câte ceva
și de fiecare dată îți dai seama prea târziu
sau prea târziu
fiindcă s-ar putea să te calce între timp vreo mașină
să-ți cadă vreo cărămidă în cap
ți se pot întâmpla multe lucruri neplăcute pe drum…
e greu să-ți orânduiești viața după o logică a hazardului
ar trebui să te ascunzi într-o gaură de cârtiță
în cele mai întunecoase tuneluri
prin care nu mai calcă nici timpul
să te întorci la omul din Neanderthal
în peșteri
și nu-i deloc confortabil
ce-ți pasă ție de toate acestea
te văd cum dansezi cu îngerii în cer
în frumoasa Grădină a Edenului
unde hazardul n-are niciun cuvânt de spus
ți-ai făcut o rochie din petale de flori
și din aripi de fluturi
nici șarpele parcă nu mai are elocința de altădată
nu te mai îmbie cu bucata aceea
blestemată de măr
cum poți fi atât de fericită acolo
mă întreb
dacă ai da la o parte norii
și ai putea privi în această gaură de cârtiță
ai avea adevărata priveliște asupra omului…
Orașul pierdut
de când tot plec și mă întorc
gândurile mele au devenit o povară
le-am lăsat ocolo
în urmă
pe țărmurile însorite ale Atlantidei
printre păsări galbene care stau într-un picior
sprijinind cerul
aici toate păsările sunt galbene,
galbeni sunt și ochii de după perdelele galbene
mișcate discret
casele
frunzele copacilor
câinii din fața ușilor
părul copiilor care bat mingea,
chiar și lebedele de pe lac sunt galbene noaptea
undeva arde un foc tainic cu flăcări galbene
simt că și viața mea este galbenă
că mi se scurge printre degete
cine a spus că Atlantida este un vis
n-a simțit zbuciumul disperat al Gibraltarului
dogoarea Marakeshului
nu departe de locul acela
înveșmântat în galbenul inconfundabil al Saharei
unde îmi ancorez bărcile
am văzut doi tineri îmbrățișându-se apoteotic
mai încolo
câțiva cocori cu gâturile întinse peste Alantic
își disputau cerul
cândva am să revin pe țărmurile misterioase
ale Atlantidei
să-mi iau înapoi gândurile și viața risipită
în excesul acesta sumbru de gri
în care încă îmi mai devorez liniștea…
Nervi
nu știu ce mă enervează mai mult
fake news-urile pe care liberalii
și „salvatoriii” României
mi le bagă pe gât
de la tejgheaua cu ștevie a opoziției
sau correct news-urile marilor zilei
încărcate de culpabilitate și obsesii compulsive
de la prânzul cu bucate alese al Puterii
habar n-am
cert e că mă enervează bucătăria moleculară
a neamțului
răspopit
pe cârca și sângele inepuizabil al poporului
în fapt
o banală „spumă” de castraveciori murați
în oțet
introdusă într-un tub „spray”
care devine pufoasă
datorită presiunii care o împinge în afară
Transfigurări
Alter ego-ul meu din oglindă
nu încetează nici azi
la răscruce de drumuri
de viață
să mă surprindă,
mai pune câte un junghi de gheață
în spate,
câte o cută
adâncă
în colțul de ochi
străveziu,
mai trece peste obraji
c-o pensulă muiată-n culori
diluate
de griu
desprinse parcă dintr-o bucată de stâncă...
mereu și mereu mă destramă
ca pe un pulover prea larg
sau prea strâmt ,
mă izgonește cumva din mine afară
lăsând în locu-mi o pată neclară
o adiere de vânt..
femei ca Elena din Troia
Ioana D`Arc
Nefertiti
care-mi apar în minte
dintr-o lume bizară,
secretă
îmi amintesc de-un Rembrandt
reprodus în graffiti
și cretă
pe-o fațadă murdară...
târziu
mă-ntorc la Alter-ego-ul meu
din oglindă
care cu fiecare zi
cu fiecare noapte
se schimbă
pe care-l recunosc
tot mai greu
de parcă ar fi din altă poveste
science-fiction
din care lipsesc tocmai eu...
Doamne, cât de frumos era îngerul!
e greu de spus de unde a căzut îngerul
(se poate presupune că se prăbușise din cer!)
cert este că era acolo
în mijlocul drumului
întins pe caldarâm
nemișcat
salvatorii îi îndepărtaseră hainele albe
dar îngerul nu avea corp ca oamenii
sub haine nu exista nimic
cum să resuscitezi pe cineva care nu există
se întrebau cu toții
și cineva a sunat la 112
„trimiteți o ambulanță să ridice un înger!”
” mai repetă o dată!” ceru telefonista
și omul repetă încă o dată
iar telefonista-i închise telefonul în nas
”lua-v-ar dracu` de derbedei!”
mai sunaseră și alții
apoi apăruse Poliția
Pompierii
Smurd-ul
Raed Arafat
și-n timp ce heruvimul dezbrăcat
își dădea sufletul
nevăzut de nimeni
lumea adunată pe margini se mira cât de frumos era îngerul
Fără apropouri
Cum adică ce cred despre tine? Doar n-ai vrea să-ți spun ce cred cu adevărat? Acesta e secretul meu! De obicei cred ce spui. Stiu că te înfurie faptul că nu poți scrie drept, fără corecturi, dintr-o suflare, și mă amuz. Umbli prin ploaie ca să-ți ascunzi lacrimile, plânsul, fiindcă nu scrisul sau picurii de ploaie te preocupă, ci eu. Ești atât de previzibilă! Zici că mă ții aproape pentru că te fac să râzi, dar n-o crezi nici tu, nu-i, în niciun caz, vina sau meritul meu că te gâdili. Bravezi cu o nerușinare dezarmantă, ca acum, când o dai în hiperbolă. Amesteci într-un colaj stăveziu, cu tentă sexuală, nucul, vântul și ploaia, atribuindu-le însușiri omenești, disimulându-ți, de fapt, fantasmele care te bântuie. Am observat că te fascinează bătrânul de la parter, „ ghiujul”, mare amator de femei, cum mi-ai spus zilele trecute, în ciuda vârstei, și țeși tot felul scenarii cu dânsul. Chestia cu vuum-vum ți-am spus-o chiar eu într-o seară când făceam dragoste, numai că el, spre deosebire de mine, are sudoarea „iodată” și un piston hidraulic imens, care, chipurile, te sperie. După câte te cunosc, n-aș crede!
Jucase teatru de la început, din prima zi, când îi căzuse în brațe. Simulase că se împiedică, iar el atent o prinsese la timp, prefăcându-se surprins. Îi simțise respirația dulceagă, de prunc, corpul, dorința, și se lăsase dus de val. instinctul său făcuse restul. Chiar și atunci, dar și după, nu-și putuse reprima tendința de a deturna sensul corect al lucrurilor, chestionându-l asupra unui aspect evident: Nu știu ce ai găsit la o femeie nemachiată și neinteresantă ca mine? O curiozitate, un joc, o aroganță? El nu-i răspunse pe loc, realizase deja că ea exprima contrariu, așteptând o confirmare perversă. Ce nostimă e? se gândi în timp ce-i săruta degetele subțiri, ca niște viermișori. Si cum mai vociferează când îmi simte mâna pe unde unde nu trebuie! Ai zice că se rușinează! Ale tinereții valuri…
Unde naiba o fi dispărut cireșul acela cu cireșe negre, amare? se gândi el într-o zi. Trecuseră ani de atunci. Privind pe fereastră îl văzu tot acolo și se bucură. Timpul trecuse și peste el, dar nu reușise să-l clintească. Cireșul e la fel, își zise, eu sunt puțin prăfuit! Se cam luase cu viața și uitase de dânsul, de cei din jur și de multe altele.
Spre seară o simți cuibărindu-se lângă dânsul. N-ai loc! o repezise ursuz. Îi țâșnise cuvintele de pe gură involuntar. Ea nu-i răspunse nimic, în schimb îl amețise încă o dată cu mirosul acela dulceag de lapte matern și, tot involuntar, o cuprinse în brațe. Era mai mică decât în ziua în care o cunoscuse, nu-și mai aducea aminte exact, dar senzația, prima senzație pe care o încercase, era aceasta. Afară începuse să ploaie mărunt. Stropii loveau anemici în geam, iar ea începuse să plângă.
- Gata! Gata! încerca el s-o liniștească. E doar o ploaie de vară!
- Nu ploaia mă sperie! îi șopti ea. Îi aud pașii pe scări! Fă ceva! Ghiujul!!! Eu nu pot să-l înfrunt, e cât crucea! Tu poți, știu că poți! Dacă faci asta îți promit următorul dans. Si așa n-am dansat niciodată!
Nu se schimbase deloc…
Lucruri neimportante
am scos toate ușile din balamalele sufletului
îmi este din ce în ce mai greu să deschid și să închid ușile
din viața aceasta a mea
cu multe camere
parcă prea multe
să răsucesc cheile în broaștele ruginite ale inimii
să verific dacă am închis toți robineții
ca nu cumva să inund vecinii de la parter
cu prea multă speranță
să sting lumina
să nu uit gazul aprins
lucruri din astea mărunte
neimportante
întotdeAuna uiți câte ceva
și de fiecare dată îți dai seama prea târziu
sau prea târziu
fiindcă s-ar putea să te calce între timp vreo mașină
să-ți cadă vreo cărămidă în cap
ți se pot întâmpla multe lucruri neplăcute pe drum…
e greu să-ți orânduiești viața după o logică a hazardului
ar trebui să te ascunzi într-o gaură de cârtiță
în cele mai întunecoase tuneluri
prin care nu mai calcă nici timpul
să te întorci la omul din Neanderthal
în peșteri
și nu-i deloc confortabil
ce-ți pasă ție de toate acestea
te văd cum dansezi cu îngerii în cer
în frumoasa Grădină a Edenului
unde hazardul n-are niciun cuvânt de spus
ți-ai făcut o rochie din petale de flori
și din aripi de fluturi
nici șarpele parcă nu mai are elocința de altădată
nu te mai îmbie cu bucata aceea
blestemată de măr
cum poți fi atât de fericită acolo
mă întreb
dacă ai da la o parte norii
și ai putea privi în această gaură de cârtiță
ai avea adevărata priveliște asupra omului…