Pământul e profan, de oameni locuit

Iar cerul este sacru cu stele împodobit

Pământul este abis nefericit

Cerul, deschiderea spre infinit

Omul nu poate decât să trăiască

Steaua în schimb, poate să strălucească

Și de pe cer să vegheze

Calea omului să lumineze

Exista însă pe pământ stele rătăcite

Ascunse-n înfățișare omenească

Ce caută neliniștite

Drumul spre constelația cerească

Sunt suflete de stele în abis căzute

În acest labirint pierdute

În coșmar, iluzii și în vise

În corp de om prizoniere prinse

O astfel de stea cu trup uman

Caută mereu ieșirea din profan

Luptă cu pământul și limitele lui

Respinge condiția omului

Steaua știe că nu aici este locul ei

Neagă această lume și ale ei idei

Țintește în văzduh, spre cer și-ar lua avânt

Prea simplu, prea banal este acest pământ

Stelele rătăcite

Veșnic neliniștite

Sunt zvăpăiate

Agitate

Zăpăcite

Caută poarta de ieșire

Caută drumul spre fericire

Ceea ce nu știu bietele de stele 

Este că omul se folosește de ele 

Și fură din a lor strălucire

Le trage în jos, înspre murire

Și nu există poartă de ieșire

Nici drum spre fericire, împlinire

Iar singura lor menire

Este 

Pe om să îl însoțească

De om să îl păzească.

Văd că timpul te-a lenevit

Și în gând ai adormit

Te văd că nu vrei să isprăvești

Vrei să rămâi ceea ce ești

Uitarea te-a redus la tăcere

Te-a înecat în complacere

Și lași vorba neatriculată

Iar timpul îți cere a lui plată 

Mai bine mai târziu decât niciodată

Văd că ești de timp gonit

Și instinctul nu ți-e domilit

Te văd că vrei să isprăvești 

Să fii mai mult decât ce ești

Să construiești propriul sistem

Țintești spre cel mai înalt barem

Împingi conturul spre extreme

Iar timpul îți răspunde prin blesteme

Decât prea târziu mai bine prea devreme

Văd că timpul te-a amorțit

Și imaginea ți-a desuflețit

Te văd n-ai cum să isprăvești

Nu ești decât ceea ce ești

Deși ți-ai dat tot interesul

Ai recoltat doar înțelesul

Al tău scop, al tău sicriu

Iar timpul nu a fost veșnic viu

Mai bine niciodată decât prea târziu.

Ți-am dedicat câteva strofe doar ție

Te-am transformat din trandafir în poezie

Când ești văzut cel mai frumos și cel mai apt

Eu te percep și te tratez așa cum ești de fapt

Din tot ce crezi că ești și reprezinți

Îți văd a ta splendoare, pe mine nu mă minți

Să nu cumva să crezi că ești fără cute

Te-am tradus în cuvinte cunoscute

Ce mult îți place aiurea să vorbești 

Ce bine te prefaci când te auto-servești

Și cât de mult te exaltezi când aberezi

Tu pui întrebări, tot tu deliberezi

Ce bine-o duci când gura îți face gălăgie

Te umple de gol, te umple de energie

Ești a ta oglindă, ești propriul tău superlativ

Te identifici cu adjectivul cel mai incisiv

Îmi tot apari în cale, spinos și agresiv

Și-mi asaltezi simțurile în mod excesiv

Calci pe absolut orice, te crezi superior

Pe cât te dai de mare, pe atât eu te ignor

Cauți și vrei atenție cu oricât de mare preț

Ieși în evidență zgomotos și vorbăreț

Crezi că te ascult în mod straniu și absurd

Cu cât mai tare strigi, cu atât eu devin mai surd

Ești un trandafir băgat prea mult în seamă

Necontenit frumusețea alții ți-o tot proclamă

Dar eu am alte gusturi, încerc să îți explic

În ochii mei ești sinonim cu mai nimic

Dacă vrei să te ascult, fii un pic mai anonim

Fii mai degrabă ghiocel și atunci o să vorbim

Dezleagă-te de sforile din spațiul digital

Sunt jos, și ne putem vedea în planul vegetal.

Deci cum primitul e firesc

Ce-mi poate da această lume

Ce-ar trebui să mai primesc

Am primit viață și un nume

Primesc un nume, sunt un eu

Cu suflet sunt împodobit

Astfel pot trăi mereu

Cu gând și cu iubire văruit

Sunt văruit cu gând și cu iubire

Iar cunoscutul în două se desparte

E început de luptă, sfârșit de fericire

Sfârșit de fericire, e început de moarte

E un început de moarte, e început de viață

Dar orice punct are un rost în cerc

Mânat sunt de o aprigă speranță

Pot să trăiesc, iubesc, încerc.

Citești un vers stingher și rece pe hârtie

Citești ideea ce nimeni nu o știe

Din a vieții poezie

Citești o strofă goală și pustie

Citești cuvântul ce-mi aparține mie

Și te găsește în a gândului beție

Curajul ar vrea să îți învie

Din eterna cacofonie

Este al meu secret și ți-l voi spune ție

Și vei vedea ideea ca formă de sclavie

Secunda cât o veșnicie

Iar viața ca o poezie

Te îndemn să speri și să visezi

Dincolo de orizont să vezi

Din tine și din lume evadezi

Propriul drum sa îți creezi

Iar de vei vrea iubire

Și ai să cauți fericire

Cineva

Te va chema, dragoste să îți ofere

Și sa parcurgeți împreună

Nenumărate geosfere

Ești al cuiva vers, iar cineva e rima ta

Împreună sunteți strofa ce-n epoci va dura

Din versul cel mai rece și cel mai stingher

Găsești forța să iubești, găsești forța să speri

Nu putem ști cum e să simțim

Ceea ce niciodată nu am simțit 

Doar când ne vom fi despărțit

Vom duce dorul a ceea ce a pierit

Nu putem ști cum e să ne lipsească

Ceea ce niciodată nu am avut

Cum putem să știm ce am pierdut

Când totul în jur a fost tăcut

Nu putem ști cum e să fim

Când niciodată nu am existat

Am fost aici, dar nu am contat

Intalnirea cu viața am tot evitat

Nu putem ști ce e mandria

Când nimic nu am realizat

Și mediocritate am cultivat

Iluzii și himere la final am recoltat

Nu putem ști ce e iubirea

Când ea a fost mereu absentă

De mult diluată în apa timpului curentă

Ne-am mințit că este evidentă

Nu putem ști ce ne-a scăpat

Când niciodată nu am fost atenți

Ne-am amăgit că suntem suficienți

La schimbare mereu indiferenți 

Nu putem ști cum este să trăim

Când liberi niciodată nu am fost 

Ascunși în a timpului adăpost

Fugiți de răspundere cu orice cost

Nu putem ști ceea ce nu știm

Când divorțați suntem de înțelepciune

Iar întreaga noastră narațiune 

A început și a sfârșit prin ficțiune

La fel ca mine,

Inima mea e incapatanata si nu vrea sa renunte la ideea de tine.Desi incerci din rasputeri s-o strangi,s-o legi,nu renunta niciun pic.De ce? Pentru ca te cunoaste indeajuns de bine incat sa stie ca nu-ti doresti acest lucru,doar ca vrei sa-i dai de lucru,sa se deschida de tot pentru tine si sa nu simta frica,ci numai stari de bine.

Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă

era de fapt o forțare a metaforei

prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului

pentru că nicio poezie nu pornește din inimă

și nu se aseamănă cu nimic cunoscut

o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă

și nu are grad de comparație

nu

poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții

ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului

sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia

cu degajare de făcări

lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului

undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei

( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.

Omule feriga slaba

Un te-indrepti cu atata graba

Ia macar drumul cel bun

Nu alerga ca un nebun

Viata nu-ti mai da o sansa

Iubeste, uita si iarta

Inima saraca stie

Cat orgoliu ai in tine

Iubeste-ti aproapele

Lasa-ti sentimentele

Iubeste nu te opri

Intr-o clipa poti muri

If Shakespeare were alive today

He would create another Ironic Play.

He would no longer target castles

But morals, bad events and vices.

The drama of Romeo and Juliet would be

A childish game but by no means free.

About the bitter of thousands of children

He would write an agony for the grandchildren.

Old language in modern slang

It would be like a chain gang.

The lack of good manners, no education

It would create an entirely different nation.

If we read another book today

And we still want to watch a play,

There are still people who love

And they follow the dawn of a white dove.

Soarele e pe asfințite 

Inima pe nemulțumite 

Speram sa găsesc în tine schimbare

Am cautat

Dar n-am găsit nici alinare

Speram sa ne vedem 

Poate-mi spuneai un poem

File de poveste 

Dar nu pot sa trec peste

Soarele a răsărit 

Sufletul a retrăit 

Uneori îmi doresc

Sa vorbesc cu Tatăl Ceresc

Adică...

Sa-I spun tot ce am pe suflet

Nu unui om fara cuget 

Speram sa ma înțelegi 

Dar tu-n patru toate le dezlegi

Speram sa ne vedem

Poate-mi spuneai un poem

Pe un lac albastru cristalin 

În jocul naturii lin

Compuneai ca un dramaturg

În al surdului amurg

Luna a răsărit

Tu erai nesimțit 

Ignorai orice vorba 

Aruncând venin de cobra

Speram ca ne vedem 

Poate-mi citeai un poem

Dar nu ai mai citit

Pentru ca te-ai răcit

Și ușor flacara prieteniei s-a răcit...

Soarele e pe asfintite 

Dar sufletu-mi pe răsărite

Dumnezeu m-a schimbat 

Inima mi-a transformat 

Ma declar vindecat 

Voiam sa fiu înțeleasă 

Dar am aflat ca sunt aleasa 

De Împăratul ce a creat lumea 

Cel ce a liniștit furtuna

Știu ca pare ilogic 

Dar asta e poezia 

Trebuie sa străbați în mesaj 

Și sa prinzi curaj

Acest modest talisman 

Ce îl primim în fiecare an,

Soli de primăvară aduce

După iarna ce se duce.

El simbolizând calin,

Aer, apă, cer senin,

Soarele cu a lui căldură,

Acasă florile din bătătură.

Sper ca solul să fie bucurie!

Să aducă pacea timpurie,

Un gând bun și fericire,

Voie bună, liniște, împlinire.