stihuri diamantine //5

drum fără vizibilitate,

destinele-s analizate pe

twitter.

mercenari înarmați

atacă adăpostul reptilelor.

%

acesta-i sezonul cinci,

țipetele din guernica

rostogolesc bila neagră

din triunghiul roșu.

vântul tăios

spulberă nisipul-

sufletele rătăcitoare

duse aiurea

șoarece

flămând prădător

trecând de la o lume la alta

fură aripile vulpii zburătoare-

mâncând anafura simbolizează răul

misterios orfic

liliacul

controlând jocul-

activismul schimbă 

narațiunea

pentru un impact explozibil

obosit de-atâta devatură,

bursucul

s-a culcat lîngă arici.

ariciul s-a chircit in preajma unei căprioare,

iar căprioara s-a intins la picioarele

 veveriței roșcovane.

lupul, dragi copii,

nu mai este personajul negativ din poveste...

tiptil,

i-a învelit c-o pătură de frunze

și a șoptit:

noapte bună!

niciun dangăn de clopot

nu zguduie

temelia nepăsării.

umbre șovăitoare,

in bataia lunii,

însuflețesc grădina.

 cina-i gata, bucatele alese

așteaptă oaspeții.

numai că,

unu-i plecat la țarină,

altu-și-ncearcă boii,

iar celălalt nesimțitor,

stă la taclale

cu nevasta.

am văzut de departe cum femeia se prăbușește cu fața-n  nisip

aproape de valuri

nu mai era nimeni pe plaja la ora aceea

singur am întors-o

i-am  făcut respirație gură la gură

i-am scos sutienul și am presat-o cu podul palmei pe piept

cum învățasem la un curs de prim ajutor

în clasa a zecea… umană

pe-un manechin din plastic

eram disperat că uitasem telefonul mobil în hotel

și nu puteam suna la „urgențe”

mă rugam la toți sfinții și dumnezeii din cer

să nu moară

.

zadarnic

.

unul din noi pierduse lupta cu viața

.

nu mai avea niciun rost să sun la 112

mă gândem în timp ce călcam de două ori într-un loc

și aruncam la fiecare pas câte o privire în urmă

era chiar riscant

cineva ar fi pus o mulțime de întrebări incomode

la care eu n-aș fi găsit prea multe răspunsuri

.

cine era

de ce eu

chestii din astea

.

”doar n-o să mă lași tocmai acum”

îmi strigă femeia căzută-n nisip

 și se ridică-n picioare

„ te-am amăgit”

.

de necrezut

.

rămăsesem țintuit de stupoare ca un cui într-o scândură

.

a doua zi m-am trezit într-un pat de spital

era încă noapte

o femeie liliputan îmi înfigea un ac de seringă  în braț

iar alta răsturna peste mine

un coș cu gândaci și păianjeni

.

„mai bine lăsați-l să numere nasturi”

reverberă un glas cavernos din înalturi…

faptul de a exista

de a fi real

( de a crede că ești real! )

Om

nu înseamnă nimic

omul n-are decât o viață

prea puțin

pentru câte căutări și eșecuri îl așteaptă

rațiunea

această povară a minții

este ruptă de viață

lumea rămâne o simplă aglomerare de lucruri

despărțită de drumuri

punctul din care privim spre infinit

fără să-l cuprindem

suntem prea mici pentru asta

prea scunzi

în raport  cu Calea Lactee

cu alte căi

cu Cosmosul

cu Dumnezeu

ne-am născut dintr-o regretabilă eroare de calcul

dintr-o aberație accidentală a materiei

și nu contenim să ne mirăm că suntem

(așa cum ne place să credem!)

fără să fim…

De ce eu, de ce mereu eu?

Toate problemele par să mă caute mereu.

Un ghinion după altul, o furtună ce nu se mai sfârșește,

Mă simt ca o corabie pierdută, în largul mării, fără de veste.

De ce eu, de ce toate mi se-ntâmplă mie?

E ca și cum universul e împotriva mea, o ironie.

Vreau doar o zi liniștită, o rază de soare,

Dar norii negri mă înconjoară, mă țin sub o ploaie torențială, tare.

Am încercat tot ce am putut, am luptat din greu,

Dar parcă nu e de ajuns, destinul e mereu potrivnic mereu.

Mă simt obosit, epuizat, de atâta luptă,

Vreau doar să scap, să fug, să găsesc o altă poartă.

Ce să faci atunci când ești jos

Cum să taci când e tot zgomotos

Cum te ridici când e totul greu

Ce sacrifici pentru Dumnezeu

Cum să te regăsești în haos

Când nu te mai privești frumos

Când în jurul tău se-arată moartea

Când drumul destinului e soarta

Cum te-aduni singură și te pui pe picioare

Și nu mai consumi chemată de stări interioare

Cum să nu mai fii vulnerabilă la oricine

Cum să fii mereu stabilă la tot ce vine

Voi găsi răspunsul la toate întrebările

Voi privi răsăritul la toate apusurile

Voi reuși prin toate încercările

Voi găsi pacea prin toate certurile

Voi iubi așa cum știu eu

Voi gândi corect mereu

Și te voi găsi, Doamne

Te voi urmări și prin moarte

Aş merge desculț, pe-un deal

Într-un sat de-odinioară

Unde păsări, cântă la vioară

De Enescu..rapsodie

Râd copaci din neam în neam

Câtă fericire vie!

Vuietul văratec al crengilor de pomi

Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori

Acum am înțeles, aievea

Dar nu-i încă târziu cât încă mai e dor

De veri toride, de dimineți pripite

De munca pe ogor,

De Azorei, de iezi, de iepuri şi de flori

Erau furtuni de dimineți de vară,

Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori

Pe ulițe înnoroite 

Adeseori păşeam desculț, căci n-avem cizme

Dar fără teamă c-am să mor 

muşcat de viețăți închipuite

Acum am înțeles, era o primitivă terapie

                 Marius Ene, Elbląg, Poland, 01.10.2023, 18⁰⁰

și-n dimineața aceasta au mai murit trei oameni

cine naiba o fi plantat copacii ăia pe marginea drumului

văzusem  femeia de douăzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimă

cu pieptul sfârtecat și picioarele retezate din șolduri

nici nu apucase să-și reprime ultimul zâmbet

să-și  ia rămas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate

să urle

încremenise în propria- i durere

fără să-i mai pese de privirile tâmpe ale curioșilor

părea împăcată cu gândul că nu-și mai aparține

că nu mai putea  spune „nu” la ce va urma

morgă

ritualuri prostești

plânsete

Soarele agoniza undeva la linia orizontului

împroșcând răsăritul cu sânge

orbecăiam  printr-o lume a umbrelor

alături de oameni fără chipuri și corpuri

nu zărisem încă sufletul femeii înălțându-se la cer

doar mașinile morții treceau zgomotos  pe alături

cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...