stihuri diamantine //5

străbunii 

 nu aveau internet

dar frica de Dumnezeu le

calibra discernământul

Alții mă judecă pentru culoarea mea,

Iar tot ce pot face este a îndura.

Mărturisesc că știu ce înseamnă

A fi altcineva,

Dar asta nu justifică

Plăcerea ta

Când mă folosești și te plictisești 

De ființa mea care nu poate pleca.

Ador viclenia pe care mi-o oferi

Atunci când spui că ma iubesti.

Poate crezi că sunt de vină,

Iar eu iți dau dreptate 

N-am curaj să mă duc în altă parte.

Poate îți e greu să înțelegi

Cu câtă luciditate 

Chiar cred că m-a iubit mai mult de jumătate.

Artificialitatea de care dai dovadă

Chiar a ajutat

Să descopăr pasiunea 

De care am uitat.

Mărturisesc că-mi e rușine 

Să dau înapoi

Și să arât lumii 

Că poate m-am înșelat,

Abuzul și violența ta

Chiar m-au ajutat.

mă întorsesem atunci la mijloc de Martie

Babele își scuturau cojoacele de zăpadă

tu înălbeai cerul cu cearșafuri

bunica

mai încolo

învârtea într-o cratiță norii

cineva tăiase mărul din dreptul ferestrei

furase și cele câteva mere de aur

rămăsese doar un ciot în mijlocul curții

(precum un scaun stigher la o masa înmărmurită a tăcerii!)

de care mă-mpedic

„de ce ați tăiat mărul?” întreb

și-mi aud propriu glas ca un glonț rătăcit

cum mi se înfige în creier

tu îți zdrobești ultima lacrimă

de ascuțișul taios al liniștii

(bunica nu mai are lacrimi de mult!)

„nu știi? mă întrebi la rându-ți

din lemn de cireș se cioplesc scaune ale tăcerii

și păsări măiestre?

și-a zis că-l cheamă Brâncuși”…

râd
suspin
aleg neinspirat
plâng
plâng mult
seara, sunt un om trist
dar a doua zi, râd iar
râd
şi
râd
râd isteric
îmi place să râd
îmi plac oamenii care mă fac să râd
filosofez, petrec şi iubesc
îngân şi bombăn
povestesc, copilăresc, mă (şi te) suspectez
zbor în vise,
cad în realități paralele
mă emoționez, mă crizez, mă reflectez

doamne...
ce bine e să fii om
şi ce bine e să râzi

doamne...
ce bine e să fii femeie

la fereastră,

un bonsai de pin de pădure

limpezește

a cerului față.

÷

plane rotative de percepție

prind in tentacule

voința.

dragostea

răbdătoare plină de bunătate

ajută întărește limpezește

omul

iertând ridicând miluind

milos omniprezent

Dumnezeu 

fior de singurătate,

cerul-și apleacă tâmpla rece,

mai aproape

de zbuciumul valurilor.

șuvițe de păr argintiu,

intr-un zbor frenetic  de fluturi ,

ating copacii.

câțiva călători solitari,

așteaptă

la colțuri de străzi

sau după garduri,

chemarea

la cină.

adiere de seară,

faldurile perdelei

se ondulează 

ușor.

afecțiunea ta

blândă și mișcătoare

se revarsă într-o

mireasmă de crini.

lumină

fremătătoare empatică

deslușind fraternizând vibrând

la suferința celor năpăstuiți-

oscilând viclenind mascând

ademenitoare ambiguă

umbră

crepusculul, pe dealuri,

a aprins scoarțele

cu râuri și cu flori.

un țipăt scurt,

aripa unui sticlete speriat,

m-a atins .

regele lear,

și astăzi

mai caută un punct de sprijin,

prin gunoaie....

aroma-mbietoare

a ceaiului de mentă.

i-aduce norii

la picioare.

adormit printre paginile unei cărți,

un șoarece ștrengar

savurează dulceața unei poezii.

o cinteză neinvitată,

ciugulește firimituri,

apoi

zboară

cântând pe la streșini.