stihuri diamantine //5

Încerc să scriu, dar mintea mi-e în ceață,

Ceață e și afară și nu mai e verdeață…

Poate încerc să spulber doar o amintire tristă,

Tristă-i și toamna ce a venit în vizită.

Cartierul e din ce în ce mai pustiu

Pustiu e și sufletul meu, dar știu

Că anii trec… și totul dispare…

Oameni, clădiri, sentimente și culoare.

Îmi amintesc de demult, de când eram copii

Copii erau peste tot și aveau jocurile proprii

Nu se gandeau… nicidecum la viitor

Viitoru-i acum și trece-ncet și timpul lor…

E dureros să vezi cum oamenii se schimbă,

Se schimbă mulți în rău și asta mă deprimă…

E un lanț trofic, al oamenilor

Cel mai slab e mâncat de cel puternic, ce popor!

Acum se așterne anotimpul rece,

Rece e și fiorul ce prin vene-mi trece.

Iarna vine în pas grăbit și inevitabil

Inevitabilă-i și schimbarea-nprealabil.

E o aromă amară, este cea de la țigară

Cum dispare fumul, așa tot o să dispară.

Dacă-ți sunt eclipsate toate fericirile

După o viață traită rămân doar amintirile.

Amintirile, la care te gândești

Te uiti la poze și începi să zâmbești

Dar zambetul e palid și parcă te urăști

Că nu te poți întoarce-n timp să le retrăiești.

Așa e viața, când o trăiești în silă,

Așa sunt oamenii, când îi tratezi cu milă,

Deci iubește, dacă vrei să fii iubit

Traiește, nu doar ca să știi că ai trăit!

Câmpuri verzi cu iarbă deasă,

Nu mai știm, că-s cimentate.

Brazi înalți, păduri semețe,

Azi sunt vreascuri răsfirate.

Cântul pasării-n verandă

nimeni nu îl mai ascultă.

Vorba noastră este-n cască,

Față-n față gura-i mută.

Nopțile devin povoare.

Gânduri strânse-n zeci de dune.

Că nici azi nu trece bine,

Și în minte-l ai pe mâine.

Ieri adulți rugau poznașii

Nopțile să intre-n casă.

Azi poznașii sunt adulții

Ce pe drum părintii lasă.

Bunul simț este prostie

iar prostia-i beneficiu.

Cei ce trag trăiesc mai jalnic

decât cei fără serviciu.

Toți nervoși, conduc spre moarte,

Că și graba-i un păcat.

Unii pier bătuți de soartă,

Pe când alții, de asfalt.

Casele-s pline și totuși pustii,

Parcuri colorate fără de copii,

Cerul e albastru cu nuanțe de gri,

Inimi muribunde ce ieri erau vi...

Ne ascundem de trăire pitulați printre nevoi,

Pe când viața sângerând strigă-n spate după noi.

te întrebi dacă nu ți-ai pierdut șarmul

când te privești în oglindă

îți pipăi pomeții

obrajii

adaugi  fără chef o cremă Sweet Secret

cu miros  de vanilie

o dungă de ruj peste buze

fără niciun efect în întuneric

dar nu contează

să-mi rămână în minte imaginea ta

decât alta

cum mi-ai spus într-o seară

„întotdeauna mai exist-o femeie

fir-ați ai dracului…”

.

sigur privești în gol de-acolo

din neguri

tavanul

îți trosnești degetele

așteptând un tren care nu mai circulă noaptea

de mult timp

dacă ai răbdare să-mi termin și eu

țigara

mă apuc să dau la o parte zăpada aceasta

așternută-ntre noi

ca o pacoste…

Cine sunt?

Iubirii răspund c-un ocean de iubire,

Privirilor ce ascund negre gânduri,c-o inimă de otel.

Suflet cameleonic,colorat de inimile oamenilor.

Mă agat de ființele frumoase pentru a putea străluci.

Precum zorii de zi ce-mi luminează privirea sunt oamenii ce dăruiesc iubirea,.

Înțelegi,am lumini și umbre..

Întotdeauna fac primul pas,deschizând poarte inimii mele.

Dar porțile se închid de tot pentru cei ce le stropesc cu noroi,pentru suflete sumbre.

Sunt și înger,sunt și demon..

Demon cu aripi albe ce judeca raul.

Cine sunt?

O ființă pictata in alb și negru de sufletul oamenilor..

...664, 665, 666 picături de sânge...

Foame nu-i, nici frică, nici durere,

Disperarea a trecut în timp,

Un Prometeu mâncat încet de ciori pe câmp.

Și doar o secera și un ciocan se vede

Adânc în cerul plin de stele însângerate,

Ce-mi luminează calea spre apusul mult dorit

Și aștept, aștept la infinit...

Și fericit că voi vedea în iad pe acei eroi,

Ce luptau din neștiință poate și prostie

Pentru o lume fara regi și dumnezei,

Aștept... fie să stau și-o veșnicie...

În fiecare zi, în lumea mea cu grijă,

Gândurile dansează, o veșnică călătorie.

Sub soarele blând al unei zile obișnuite,

Pășesc cu hotărâre, pe drumul făcut cu grijă.

Glicemia, un cifru ce bate la ușă,

O ecoare discretă, voce a sănătății noastre.

În inima mea, ca un cântec ce zboară,

Gânduri împletite, îmi țes o poveste deschisă.

La micul dejun, când ziua prinde culoare,

Fructe și cereale, un început cu soare.

Insulină și zâmbet, în combinație fină,

Pentru a începe ziua, în armonie și lumină.

Prânzul aduce bucate colorate,

Legume proaspete și arome adunate.

Gândul la glicemie, o umbră blândă,

Îmi călăuzește pașii, într-o lume sănătoasă și tandră.

La cină, sub stele, gândurile se așează,

Proteine sănătoase, așezate cu grijă.

Monitorizez drumul, cu pași măsurați,

Glicemia, o prietenă veșnică, îmbrăcată în raze.

Și când se lasă seara, în liniștea serii,

Gândurile mele, o lanternă ce luminează.

Reflectând asupra zilei, a alegerilor mele,

Păstrez controlul, ca un călător ce veghează.

În vise și odihnă, mă regăsesc pe mine,

Cu gândurile blânde, sub cerul senin.

Controlul glicemiei, o grijă înțeleaptă,

În fiecare zi, în dansul vieții mele curată.

Deci, în gândurile mele, zâmbetul se aprinde,

Cu pași măsurați, încrederea crește în mine.

Glicemia sub control, un partener de drum,

 În fiecare zi, spre o sănătate plină de har și fum.

ascultând tăcerea din

sfintele locașuri de rugăciune,

simt

adierile  calde ale cristalelor

în forma de spice de grâu,

ce-mi ating

genele.

doar tristețea-

unor triluri de privighetoare,

atinge

vârfurile plopilor.

abia simțit,

vântul

mătură urmele celor ce-viețuiesc

în morminte.

compoziție muzicală

pentru

orașul de aur pierdut.....

bătăile ritmice ale tobelor,

nu înăbușă

salvele de tun

în onoarea

regilor antici.

 respirație artificială

pentru  răsăritul lui aten-oraș

readus la viață...

nefertiti încrezătoare

trece, ca o boare,

pe străzile din piatră,

flancate cu falnice

case.

prin plasa de scaieți

a întunericului,

câteva raze de soare,

tiptil

se strecoară;//

golul singurătății e-mblânzit

de florile de prun, purtate de

marele zbucium.

invidia

veșnic neliniștită

născătoare de patimi

e o boală a minții și  rugina inimii-

suferă pentru bucuria altora

geme nu găsește alinare

pizma

aripile de lepidopteră

ale-apusului

mângâie orice suflare.

cetatea-și poartă dorul

prin fiorduri

turnul geamiei vibrează,

ca o coardă de liră

atinsă de-o cadâna.

pleoapele cad grele de rutina zilei;

iar șarpele glycon,

asemenea unei sculpturi din fibre de oțel,

cuantice,

dispare-n

tumultul autostrăzilor supraetajate.

uneori,

mă las purtat

de mreaja unei sirene....