Oceanul din oameni

Amurgul nu grăbeste trecerea. El acceptă. Lasă lumina să se retragă fără împotrivire si ne învață că sfârsitul nu este o'ruptură, ci o forma de continuitate. Nu se pierde nimic, ci se reasază. Culorile nu iî dispar, se adună într-o ordine pe care ochiul nu o mai cere, dar mintea o recunoaste.

Există un timp al plecării care nu cere regret ci luciditate. Acel moment în care înțelegi că a lăsa nu înseamnă a renunta, ci a face loc. Cine poate privi apusul fără dorinta de a-l opri va întâmpina noaptea fără teamă stiind că întunericul nu neagă lumina, ci îi oferă repausul necesar pentru a putea fi din nou.

A iubi înseamnă a accepta misterul fără a-l forta să se dezvăluie. Este o formă de curaj tăcut, o alegere de a rămâne prezent chiar si atunci când sensul se destramă.

În iubire, omul nu caută nemurirea, ci adevărul clipelor trăite pe deplin, chiar dacắ ele sunt finite.

Astfel. iubirea adevărată nu învinge moartea si nici nu o neagă; o priveste în fată si continuă să existe. lar în această continuitate lipsită de explicatii se află cea mai pură expresie a umanului.

Autenticitatea este curajul de a fi în acord cu tine însuti, chiar si atunci când nu este confortabil sau convenabil. Nu înseamnă să spui tot ce gândesti fără filtru, ci să trăiesti si sắ actionezi în armonie cu valorile tale reale, nu cu așteptările altora.

Autenticitatea nu este rigiditate. Ne schimbăm în timp, învătăm, ne adaptăm. Paradoxal, tocmai această capacitate de a evolua sincer face parte din a fi autentic.

Problema apare când ne modelăm constant fard după aprobarea exterioară, pierzând contactul cu propriul nucleu.

În relatii, autenticitatea creează conexiuni reale. În muncă aduce sens. In viaţa personală, liniste. Nu garantează acceptarea tuturor, dar oferă ceva mai durabil: respectul de sine.

Uneori credem că sfârsitul înseamnă pierdere, închidere, liniste fortată. Dar adevărul e că fiecare final poartă în el germenul unui nou început.

Chiar si atunci când doare, chiar si atunci când nu I-am ales noi, sfârsitul nu este o oprire, ci o schimbare de drum.

Pentru că nimic nu dispare cu adevărat - se transformă. O usă care se închide nu înseamnă că totul s-a terminat, ci că viata îti schimbă directia, chiar dacă încă nu vezi unde duce.

Si poate că, privit dintr-un alt unghi, finalul nu e decât primul pas spre o versiune a ta pe care încă nu o cunosti.

Când se lasă seara si orasul încetineste, iar luminile se sting rând pe rând, gândurile se întâlnesc ca stelle pierdute care se recunosc de departe si se ating fără să se atingă.

lubirea nu cere luminä, ea'träieste si în umbre, in clipele nescrise într-o îmbrățișare in momentele când  cuvântul nu este rostit. Este acolo în ecoul unei priviri, în adâncul unui sűspin, în legătura invizibilă care transcende distanța și timpul. Poate că aşa înţelegem misterul existenței: nu prin prezenţă, ci prin absentă; nu prin posesie, ci prin comuniune. lar sufletele care se întâlnesc în această liniste stiu că adevărata apropiere nu cere gesturi. ci doar să fie simtită, chiar si de departe.

Timpul aleargă fără să întrebe, dar sufletul nu cunoaste graba. El trăieste în adâncimi unde clipele nu se măsoară, ci se simt. Într-o lume care cere mereu mai mult, sufletul cere doar adevăr si liniste.

Poate că adevărata întelepciune nu stă în a ajunge repede, ci în a sti când să te opresti.

Pentru că nu tot ce este valoros se câștigă prin fugă; unele lucruri se dezvăluie doar celor care au răbdarea să asculte tăcerea.

Închide ușa! După mine
e iarnă mare și e frig;
E viscolul ce-l port în suflet
și care-mi dă puteri să strig:
un nume drag la rugăciune,
un nume drag ce n-am uitat,
al chipului ce-l port în suflet,
a celui care m-a-nghețat.

Închide ușa! După mine
e numai vifor și furtună
și dacă bat nu mai deschide,
căci frigul o să te răpună
și o să faci un boț, din suflet,
un caier negru, blestemat;
urîndu-mă, fără să știi-
involuntar te-am înghețat.

Închide ușa! După mine
e lacrima ca de tăciune,
e anotimp de moarte albă
și vis pierdut în goliciune.
Fereastra strânge-o într-un lacăt
și n-o deschide niciodat;
nu vreau să vezi cum toată marea
din ochii ei a înghețat.

închide ușa! După mine
pustiul vieții de va bate,
să pot să-l strâng pe tot, în suflet
și să îl duc cât mai departe,
iar cînd am să mă-ntroc din ducă,
trecînd pe lângă casa voastră,
să văd lumina și caldură
cum se revarsă pe fereastră
și ca o plapumă se-ntinde
pe drum, pe râuri, pe morminte,
peste aducerile-aminte
ce ca scânteia s-or aprinde
și orice nu mi-ar vine-n minte,
de-ți bat în ușă, nu-mi deschide!

Îmi e destul de greu să înțeleg această lume

zidită după reguli , modele și eresuri,

în fața căreia cuvântul aleargă ca un cal în spume

și moare înainte de a pătrunde-n înțelesuri

Bătrânul Euclid ne-nvață despre punct și dreaptă

dar și despre plan și spațiu, `nainte ca Hristosul să se fi-nălțat,,

dar mintea mea e prea hapsână și n-așteaptă

să mai rezolve înc-o axiomă la câte  ecuații are deja de rezolvat

mărețul Creator ne-a dăruit, în bunătatea Sa, cuvântul

păstrând doar pentru el limbajul matematic,

care desparte-n două planuri paralele, Cerul și Pământul,

lăsând la mijloc adevărul să se zbată ideatic

În zestrea noastră ancestrală, ca într-un cuib cu dropii,

modelul matematic, redus la forme, linii și reprezentări bizare,

există-n stare de-adormire încă de când deschidem ochii

și-așteaptă doar să-l dezlegăm din fiare...

s-a întors gerul,

cu asprimile lui,

răutățile lui,

și cu

multe, multe vorbe

de ocară.

ademenitor, ca un clocot de ape,

e parfumul narciselor...

din apropiata  primăvară?

poate.....

Frumoasă ești ziuă
Strălucitor îți este soarele
Întunecată-i noaptea…
Nu vreau sa mă duc în ea
Lasă-mă  în amurg
Să mângâi cu privirea marea
Îndepărtarea s-o parcurg
Lopătând val după val
Mă voi duce la mal,
Un singur mal
Spre  barca naufragiată
A cărei velă la catarg, îi fulgerată.
Te rog zi, lasă-mă
Să  amurg la malul mării….

În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,

Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,

S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,

Și-a împărțit poporul în tabere stricte.

Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,

Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,

Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,

Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.

Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,

Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,

Când nu primesc voturile, se umflă de furie,

Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.

Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,

Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.

Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,

Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.

Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?

Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?

Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?

Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?

Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,

Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,

Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.

Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.

am știut că nu exiști cu adevărat

mi-am ascultat inima

care a mai bătut și-n alte piepturi

în alte vieți

și nu te-ntâlnise

nu auzise despre tine

asemenea zvonuri circulă printre inimi

dar eu n-am încetat să te caut

Poezie

femeie de moravuri ușoare

metresă

te-aș compara cu Diane Poitiers

însă nu pot

te apropii mai degrabă de flușturatica

Marguerite Gautier

o damă cu camelii otrăvite

accesibilă tuturor

degeaba ostenesc Cavalerii Mesei Rotunde să găsească urmele Sfântului Graal

potirul din care a țâșnit sângele lui Hristos

ești chiar tu

Poezie…