mai bine decăt acasă

mi-a zis doctorița de familie să mănânc

nuci

că ajută la creierul cel obosit

vechi trandafir împopoțonat

păpușă matrioshka din lemn de fag

sau o căzătură, depinde de sezon

căci și neuronii hibernează pe frig

misterul constă în electricitate

în curentul masiv ce scurtcircuitează

aminitiri

și "ieri" devine "anul trecut" și apoi devine

"când eram mic"

sistem diabolic de prevenție a morții

care scutură mușchii când pleoapele

se îngreunează

doar așa.. de test..

poate când o să mă arunc în Bistrița

va folosi la ceva

vreau să-ți dau mesaj cu "noapte bună"

să-mi trag unghia pe tăblia patului tău

un manifest

interzis să uiți

că nu reprezinți ce ești

ci ce trăiești

azi și ieri, mâine, poate

cu puțin noroc

în urlete de vânt te caut
și iar caut în reflexii de vitrine
simt un miros de crin, ca-n părul tău
tu tot în cerul nopții te scufunzi

timp nu pierd, căci ce e timpul
fără tine?

întoarsă-n somn de ochi albaștrii
și se albastrul cerului ce-a fost
în inimi ticăind, pulsând și gata
să erupă
cu flori de vară trecătoare
cu zeci de crini, îngăbeniți de soare

în vis se frânge tot
și ochi și cer
și inimile noastre.

am așezat lumânările pe pervaz, lângă flori

(lalele cumpărate de la domnul cu mustață

din piață)

și aș folosi bricheta de ocazii

cu ștrasuri aurii prinse cu superglue

să ardă

aprinse, arată ca un peisaj morbid

și blând, cald, o flacără

care să-mi ardă perdeaua cu flori

și buline verzi

să sune vecinii la pompieri

să primesc puțin ajutor

Am atârnat de clanța uşii tale
un suflet greu, împodobit cu zale.
Nu am curaj să bat şi tremur,
căci ochii tăi ma zbuciumă ca un
cutremur.

O enigmă, ceva străin îmi pari
şi totuşi, în ai mei ochi răsari.
De-o viață pare că te ştiu,
sufletu-mi pare-acum mai viu.

Cerneală las să cadă
să-mi spele sulfetul, ca o spovadă.

N-am mai scris de câteva zile, lungi, inerte
n-aș spune din teamă
căci varul de pe pereți se mai cojește,
cu timpul.
Am lăsat să curgă zilele, o inerție proastă
să se amestece, ca apa și uleiul

Căci nu vreau să-ncep elegia
cu tot ce-am mai arhivat prin creier,
din instinct
m-aș înjura cu logica
și cu răbdarea.
Aș creiona un gol absurd
de ne-nțeles, o critică a teoriei despre om
Aș umple bule de oxigen cu gol.

Aleg să mai așez un raft, acolo sus
să îndes registre care dau pe-afară
cineva să le crape post-mortem
s-aibă ce să pună pe foc,
hârtie galbenă și ieftină,
goală.

Tu purtai 

Acel miros de mai

Pacat ca nu-l voi mai mirosi

Pentru ca nu mai avem ce vorbi

Vorbe urate mi-ai aruncat

Si de ele amintindu-mi lacrimi am varsat

Tu purtai

Acel miros de mai

Dar mirosul nu avea valoare

A te purta frumos stii oare?...

In loc de tipete

Puteam avea clipe de liniste

Dar tu le-ai distrus

Dintr-un simplu cuvant spus

Tu purtai 

Acel miros de mai

Dar era doar pe haine

Inima mirosea a cadavre

Numai Dumnezeu m-a vindecat

Fara El nu m-as fi ridicat

De acolo de unde tu m-ai daramat

Poate tu purtai

Acel miros de mai

Dar nu era pe interior

Ci pe exterior

Masinile scumpe

Nu-ti dau vreo fala,vreun renume

Sunt doar bunuri materialiste

Nu lucruri sufletiste

Tu purtai

Acel miros de mai

cu nimic nu valoreaza

Pentru ca inima nu-tie inca treaza...

I-ai spus ca e frumoasa

Superba chiar.

Ai facut-o sa creada ca o iubesti.

Ca o adori.

I-ai spus ca e creativa,

Desteapta chiar.

Ai facut-o sa creada ca o iubesti.

Ca o admiri.

I-ai frant inima,

Cu doar cateva cuvinte,

In mii de bucati ,

De negasit, pierdute.

A plans saraca,

Nu mai respira,

Plangea si tacea,

Ca nu cumva sa deranjeze.

I-ai spus ca e frumoasa,

Si te-a crezut,

A crezut ca e frumoasa,

Insa doar o minciuna a fost.

I-ai spus ca nu conteaza cum arati,

Pana cand a contat.

Pana cand a ramas doar ea,

Si restul cu altcineva.

I-ai rupt tulpina florii,

De parca ar putea sa cresca din nou.

Usor, petalele i-au cazut,

Si in pamant au intrat.

I-ai calcat pe suflet,

Ai lasat-o sa zaca pe pamant,

Acolo in frig,

Unde e cel mai rau.

Ai rupt-o

Si nu s-a mai ivit la suprafață.

Sta sub pamant,

Acoperindu-si cat de bine poate fața.

Saraca,

Sta acolo, nu zice nimic.

Moara pe zi ce trece,

Fara apa , fara îngrășăminte.

I-ai spus ca e frumoasa,

Te-a crezut,

I-ar sufletul ei “frumos” s-a rupt,

Petalele i-au cazut.

I-ai spus ca o iubesti

Si ca e frumoasa,

Doar ca minciunile astea,

Au costat-o viata.

Ieri m-am trezit cotrobăind

În cufărul sufletului meu,

Și m-am trezit gândind

La acel joc al mingiei la fileu.

Sentimentele impuse-n joc

Se caută, se simpt, se regăsesc

Dar nu reușesc deloc

Să le păstrez și să le liniștesc.

Timpul neobosit arbitru

Îmi ordonează-n minte viața.

Și într-un moment neutru

Încerc să îi alătur prefața.

Cuvinte și trăiri ivite-n zori de zi,

Se definesc într-un târziu amurg,

Și-apoi le las, fără a le mai păzi,

Sub sentimentele ce-n liniște decurg.

șarpele

inteligent viclean

înșelând iluzionând

a fost aruncat pe pământ-

simbolizând unirea teluricului cu cerul

prima viețuitoare a universului

uroborus

Suntem singuri împotriva nimănui

Ne-am pierdut contactul cu trecutul

Suntem desprinși de timpul veacului

Și-am declarat loialitate algoritmului

Alegem în mod liber să nu avem libertate

Ignorăm vocile vechi răgușite ce ne ceartă

Creăm sfinți noi și-o altă divinitate

Trăim în lume nouă, ghidați de-o nouă hartă

Ne-am pierdut contactul cu ale noastre rădăcini

Și nu mai știm ce anume ne încheagă

Nu avem ochi pentru bătrânele lumini

Vedem lacune ce de la sine se propagă

Nimeni nu mai cunoaște limbile trecutului

Graiul a fost cu toporul înlocuit

Cuvintele sunt mai apropiate răcnetului

Iar tot ce este sentiment rămâne nerostit

Adevărurile de ieri sunt azi confuzii

Ne-am rupt orice legătură cu noi înșine

Și am înlocuit iubirea cu vise și iluzii

Ne-am izolat și ne luptăm cu cine?

Ne-am izolat și ne luptăm de unii singuri

Împotriva nimănui.

Mă-ncearcă răceala
timpului fără sfârşit,
în van aspirina
transpiră spre mâine,
secundele miotice
secătuiesc pupila
de visarea târzie,
coroana de spini
a mântuirii naşte
vâltoarea dezintegrării
sentimentelor,
oglinda îmi refuză
fiinţa.

Doar poemele
multiplică timpul
rădăcinilor perene,
topesc hotarul
agoniilor,
sorb suflete
din altarul fiinţei,
însufleţesc zorii,
alintă amurgul.
Ele, poemele,
din umbra trecutului
renasc speranţa glăsuirii
în ritmul silabei.