Eliberare

Senin e cerul primăverii
și căi pline cu flori,
Fragmente de iubire presărate,
Emanã al său polen,
Parfumul dulce al amintirii,
Când te doream cu foc,
arde și acum în mine
o ultimă scânteie
ce-a mai rămas din noi,
Mă rog să-ți fie bine
să nu vi inapoi.
Căci altă cale bat acum,
privesc spre un apus,
Se ascult bătăi de suflet care nu s-au spus,
De lacrimi frânte
ca roua ce s-au scurs.
Făcut-au ca tulpinii noi să crească în sus
Si zâmbetul pictează
iar pe chipul meu,
culori de fericire
zaresc un curcubeu.

Emotii ce se frâng ca valurile mãrii
Nisipul scurs câte putin
Lasã sã vadã
O urmã a adevãrului nespus
De gura omului supus.
Pe aripile vântului se intoarce un ecou,
Un sunet de trezire
A timpului ce parcã-i stins.
Se aprind vapai...
Ce lasa marea in clocot
Si un marinar cârmeste spre un tãrm...

Suntem vise
Scantei intr-o suflare de pamant
Senin imi curg prin minte
Imagini de pe cand
Suava mângâiere a mamei
Ma legana incet
Cu de glasul blând si cânt de nanã

Ma adormea de seara
Cand noaptea peste zi se asterne
Si incetul iar se simte
Parca aievea apar
Frâmpturi de timp,
Pe prispa casei parintesti
Cand mama usa-mi deschidea

Mirosul nãbusit de cozonac
Ca o mireasma ma cuprinde
De parca ieri era pe cand…
Copilarie te zburdam pe camp
Si dealuri de padure
Plimbatum prin tot satul
Si pe inserate
Mama acasa ma striga.
Cu plita incinsa
Si cocoacea ce scrâsnea
De focul prins in soba.
Pe geam primveam afara
Cum omatul iar imbraca
Satul cu a sa haina alba
Mirific peisaj de iarna
Copilaria tu mi-o tesi.

Te rog sa mi fie o vesnicie
Din suflet sa nu pleci.

O suflete condei de aur, 

Câte poți așterne

pe paginile vieții!

Mă-ntorc la mine, 

Cãci  n-am mai  fost de mult.

E ușa acum închisă 

Si cheia am pierdut. 

Emoții se revarsă 

Ca o ploaie deasă, 

Zăresc pe geam o umbră, 

Uitându-se adânc spre mine. 

Parcă m-ar pofti înauntru să zăbovim la o cafea

Să-i spun câte și multe, 

Pe unde am umblat, 

Și-n sacul de pe spate 

Câte-am adunat.

Cioc!Cioc!as vrea sa bat la usa ta .

Pierdut într-un decor, 

Te caut printr-un labirint

Incerta-i calea ce pășesc. 

Nu dau de urma ta, 

Scantei de soare 

Aprinde dimineata

Din vis aud un glas de ciocârlie, 

Ce-mi cântă ca o veste, 

Ca sa ma destept

Să ies din jocul ăsta gri, 

Că-n alt loc m-astepti.

Oh fericire, fericire, 

Lasă-mi o dâră în urma ta, 

Să știu pe unde s-o apuc 

S-ajung la adresa ta.

Atâția oameni ca noi,
Atâția oameni normali,
Sunt ținuți sub papuc de ciocoi,
Ce cred că ar fi speciali!
...
Dar ei sunt la suflete goi,
Între ei din vreme-nțeleși
Ca odată ce fi-vor aleși
Să ne umple pe toți de nevoi!
...
Ei nu-mpart sărăcia cu noi,
Ciocoii la suflete goi!
Atâția oameni normali,
Români, generoși, solidari
Sunt cu ciocoii-n război!

I cannot feel this way.

I don’t like him

“I know”

I don’t love him

“He’ll always have a special place in your heart”

But i don’t want it

“You cant do anything about it”.

I hope he’s happy.

I hope she is.

I don’t wanna feel this way, at all

But again

I sit in my bed every night wondering how it would have been if i never met him, never talked to him…

But again,

I wonder how it would be if i was next to him,

If i was the one…for him.

But i despise him,

I hate him so much.

I wanna make him see how i feel,

How i felt.

How he broke my heart.

How it felt.

I want him to know how he ruined me,

Broke me,

Shattered me…

How bad it got, how much i wanted to do it…

How damn lucky he got.

I hope he’s happy,

Cause he got lucky,

He got the happiness

He got the love..

I got the thunder

And the hatred

I got the thunder and he got the sunrise.

His sun rises before my storm,

The piano plays while my violin breaks

His birds sing while mine choke on worms.

His ocean reflects the sun,

While i struggle to swim up.

Im drowning, while he is swimming with damn dolphins.

I want it to stop.

I want him to now that it got so bad I’ve thought about it,i tried to hurt my gentle arms…

Which only wanted to hold him once.

He got lucky,

I got the storm.

I got the thunder and he got the sunrise.

Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
într-o lume strânsă de gât a consoanelor
urletul jalnic al lupului zgârie oasele
n-a-nceput încă dansul nupțial al scheletelor vorbitoare
al poeților înjunghiați
al femeilor frigide
purgatoriul cuvintelor a devenit neîncăpător
singurul grup de cuvinte admis este pe-a mă-tii
în toate sensurile...

Who loves the Sun, loves the Moon, looks up to the Stars and feels the wind. Who loves the Sun is letting all the pores to get the full caressing from the rays and the warmth from Sun's close proximity, even if is on the other side of the world. We shine like a Sun, we shine with the Sun and we are the wind from the whispers of the Moon. Who loves the Sun, My little Star?

Am reînceput viața cu atribuții de ” OM MARE ” ,

Mă uit în urma anilor ce au trecut

ca ninsoarea prin iarna inocentă ...

Aparent nu mă simt copil,

Dar nici societatea nu mă ia

în considerare cu drepturi depline..

Încerc să fac totul exemplar, 

Dar sunt rătăcită printre norii  

lui Cupidon de care nu mă pot lepada

până la nunta de aur .

Chipul tău
tremurând în oglinda apei
mi-a rămas întipărit de-atunci pe retină
din când în când
inima aruncă răutăcioasă cu săgeți otrăvite
parcă le și aud înfigâdu-se-n lacrimi
(îți mai amintești cum ne întreceam
la aruncatul cu pietre
cum socoteam care piatră țopăie mai mult
deasupra apei
și cum pierzătorul rămânea întotdeauna dator
cu o jumătate de scoică?)
în urma pietrelor liniștea desenează și acum
cercuri concentrice
(n-ai uitat
cred
cum ne minunam ca în fața unui organism viu
ascuns în adâncuri
între două respirații
și ne apăsam înspăimântați cu podul palmelor
peste inimi!)
aud aievea în mine plescăitul lespezii care se duce la fund
cântecul răgușit al mierlei
piciorul tău desculț
risipindu-se voluptos în nisipul galben
(ți-i minte cum priveam cocorii
în mantiile lor albe
înveșmântați ca prinții
cu gâturile terminate în cer
cu pliscurile albastre
prinși în ritmuri nebune de samba
smulgând smocuri de iarbă
țâșnind grațios spre înalturi
făcându-și reverențe!)
parcă a fost ieri…

Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului…