Lumea

Întotdeauna iarba, sub pași se pleacă lină,

Nu cere niciodată cunună de lumină, 

Din seva ei tăcută își face drum spre cer, 

Un gând fără de nume, curat și efemer.

Privește cum izvorul, din stâncă frântă, curge,

Nu plânge niciodată că drumul i se scurge.

El dăruiește-ntruna și nu se socotește,

Iar cântecul lui simplu în veci nu obosește.

Și vezi cum cade seara în cupa de petale,
Și-și toarnă-n roze umbra ca-n niște catedrale.
Lumina se destramă în fire moi de vis,
Iar ziua, ca o rană, încet, încet s-a-nchis.
 

Pe frunza grea de rouă se leagănă o clipă, 

Atât de plină-n sine, că-i zbor fără aripă, 

În ea încape lumea, cu tot ce e nedrept, 

Și moartea stă alături, dar n-are niciun drept.

În toate e o lege ce nu se spune-n vorbe,

Ci crește-n miez de lucruri și-n inimile sobre, 

Când știm să o urmăm, fără dorinți deșarte,

Poți face din obstacol o fericire aparte.

Atunci pricepi că viața, cu tot ce aparține,

E doar o trecere, din Dumnezeu spre tine, 

Și-n loc să cauți rostul în lumi de necuprins,

Îl afli-n lucruri simple, în tot ce n-ai învins.

Pe un pat ce umblă-n lume,

Şade moartea pe cearșaf,

Şi mănâncă câte-un nume,

Înmuiat în lapte praf.

Umblă coasa pe uliță,

Cad în bernă multe uși,

Îngerii în cer sughiţă,

Şi se scaldă în cenuși.

Moartea bea cu popa-n sat,

Clopotaru cântă-n luncă,

Gropnicerii-s la săpat,

E de muncă, e de muncă!

Întâmplător ne-am întâlnit, 

După o vreme atât de lungă, 

Iar chipul tău îmbătrânit, 

A început să plângă. 

Eram ca două maluri frânte,

Fără punți, și de apă secate,

Maluri sortite furtuni să înfrunte,

Și vânturi fierbinți și uscate.

Trecuții ani nici nu știam să-i număr, 

Și tremuram ca frunza-n vânt, 

Ușor te-am mângâiat pe umăr, 

Că nu puteam rosti nici un cuvânt. 

Privirea ta, adânc albastră,

Purta amurg și poezie,

Erai o pasăre măiastră,

Eliberată dintr-o colivie.

Sub ale frunții riduri fine,

Dormea aceeași primăvară,

Iar glasul tău trezi în mine,

Povestea de odinioară.

Un zâmbet cald, aproape stins,

Te luminase ca pe-un anotimp,

Și-apoi deodată s-a deschis,

Un pod de aur peste timp:

De dragul tău atunci înnebuneam,

Și mă sfârșeam de fericire,

Privighetoarea ne cânta pe ram,

Și-n jurul nostru răspândeam iubire.

Te cuprindeam de braț ca pe o floare,

Iar tu-mi stăteai la piept tăcută,

În colț de ochi aveai mărgăritare,

Iar eu sorbeam din lacrima căzută.

Dar soarta fuse crudă și haină,

Ne-a risipit pe drumuri paralele,

Și nu știu cine a fost de vină,

Dar ne-am pierdut definitiv în ele.

Mai apoi, mi-ai vorbit despre tine,

Despre casă și viața cea grea,

Dar printre șoaptele moi și suspine,

Remușcarea iubirii dintâi se-auzea.

Și când ne-am oprit la răscrucea tăcută,

Nu ți-am cerut să rămâi, nici să pleci,

Doar ți-am atins palma rece, pierdută,

Și-am știut că vom fi împreună pe veci.

În noi se macină o taină de odinioară,

Ca-ntr-un altar de foc uitat în frig,

Îți iau sărutul dulce de fecioară, 

Îl pun pe buze și cerului îl strig. 

Iubirea noastră, o rană sângerândă, 

Din care curge lacrimi ne-ncetat,

Ne naște iar, în forma cea mai blândă,

A tot ce-am fost și nu s-a consumat.

Și trec peste noi anotimpuri bolnave,

Cu frunze de ceară din pomi lumânare, 

Și-n palme ne strângem iubirile grave, 

Și apoi, obosiți, le-aruncăm la-ntâmplare. 

Și poate că sensul nu este iubirea,

Nici reîntoarcerea la ce am crezut,

Ci doar să purtăm în pas rătăcirea, 

În drumul din noi, din patimi făcut.

Și poate-ntr-o zi, din cenuși risipite,

Vom coase lumină pe rănile reci,

Și-n doi, ca-ntr-o carte cu foi necitite,

Vom căuta împlinirea pe alte poteci. 

Sărută obraji de femei violate,

Rupe năframe de pe copile,

Scuipă pe cele de amor însetate,

Şi din furia nebună, vino-ţi în fire.

Tremur în voce sentimentul să-ţi fie,

Inimii pale, pulsul să-i fiarbă,

Albastrul din irişi să reînvie,

Şi adânca tristeţe încet să se piardă.

Gândurile negre în stoluri să plece,

Şi odată cu ele trimite şi ura,

Încălzeşte-ţi iubirea rănită şi rece,

Uită trecutul şi adoră-ţi făptura.

Pluteşte-n sublim şi sublimul în tine,

Şi-n sufletul plin doar de suspine,

Delirul iubirii cuib să îşi facă,

Nebunia să cânte iar tristeţea să tacă.

Dacă tu ai dispărea,

Ca un vis sfârșit deodată,

Te-aș sculpta din umbra mea,

Într-o noapte înstelată.

Ți-aș croi din dor veșmânt,

Pe suspine te-aș aduce,

Să te port până-n mormânt ,

Să-mi fii și pământ, și cruce.

Dacă tu ai dispărea,

M-aș topi în neființă,

Și m-aș face-n cer o stea,

Să te-ndrum spre biruință.

Mai apoi, să poți, să vii,

Ca un zumzet îngeresc,

Lin, pe aripi să mă ții,

Și să-ți spun cât te iubesc.

Dacă tu ai dispărea,

Ți-aș zidi icoana vie,

Dintr-un colț uitat de stea,

Dintr-o lacrimă târzie.

Și-ntr-o zi, din visul meu,

Ți-aș întoarce pașii-n lume,

Și-am să-l rog pe Dumnezeu,

Să îți dea același nume.

Dacă tu ai dispărea,

Ți-aș găsi urma în vânt,

Aș culege aroma sa,

Și aș pune-o în pământ,

Să răsară câmp cu flori,

Și izvoare ce suspină,

Să te nască apoi în zori,

Dimineața cea divină.

Dacă tu ai dispărea,

Ți-aș lua clipa trăită,

Și m-aș îngropa în ea,

Ca o șoaptă nerostită.

Și-ntr-o zi, cu cer superb,

De mă vei striga, ca ciută,

M-aș întoarce ca un cerb,

În pădurea ta, pierdută.

Anostă închipuire despre nemurire

Funest,emfatic,secat gând

Pătrunzătoare pedeapsa de degradare

A sufletului părăgănit.

Extazul,desfătare pământească

Ilogic,perspicace și efemer

Când sufletul e călător

Din ființă în neființă

Treptat ne pierdem în timp

Conștientizăm că itinerariul este veșnic

Posomorât,ambiguu și nemulțumiti

Ajungem să cerșim un moment

Ce cadru incomparabil,viața

Un dar,un dar greu de înțeles

De ce oamenii se pierd in nonvalori atât de des?

Mă întreb adesea și mă întreb mereu de ce?

Când fiecare are un destin de cănd e în pântece!

Coborând, din cer de-a lungul apusului, pășând pe a soarelui raze.

Speranțele și visele, zboară bătând din frumoasele aripi, pline de luciul miilor de stele.

Coborând din ceruri, cu speranța în viața, fără vicii și iubire sfântă fără multe fraze.

Creatorii, nevinovați cu puritate în suflet,  credința sa o trasmit fără motive rele.

Creatorii destinului, vieții care deja a trecut, cu mii de ani în urmă.

O viața, ce sa terminat, atât de ușor ca o singură clipă în a soarelui apus.

Și în zguduirea, sa zbuciumata și groaznică,  ca mii de bivoli în cea mai mare turmă.

Ușor, a citit sensul vieții oricărui  om, fără multe cuvinte care  trebuiau de spus.

Visele neîmplinite, sunt ca o carte a copilăriei,  care se reflectă în clipele vieții.

Când  ne-au văzut visele noastre pe noi la răscrucea destinui, parcă nu ar fi văzut sclipirea din ochii obosiți.

Este greu, de văzut  și de auzit ,cum gândurile cu greutatea munților  cad în pragul dimineții.

Este greu, de primit,  viața unui lup singuratic ce traversează marginea universului construiut pe oasele visătorilor omoriți .

Doar curajoșii,  care au putut să se ridice din genunchi roși până la sânge își creează destinul.

Și  sufletul este calm și plin de bunăvoință,  atunci când și-au găsit  propria sa pace.

Vă rog,  să turnați în pahare  curajul, pentru oameni ca să treacă prin această tristețe atingănd seninul.

Că  atât de tare sunt pline paharele cu frică și ură încât chiar și demonul de pe umărul stâng tace.

 Trebuie, doar să înțeleagă  oamenii, că este un mare păcat tăcerea indifirentă.

De fapt, voința și efortul  fiind apa râului  care schimbă chiar și forma pietrilor cu timpul trecător.

Nu trăiiți ca mașinile  care sunt create pentru o sclavie obsedată și permanentă.

Trăiiți, suprinși de o obsesie nebună neuitând de frumusol sens al vieții devenind deja un om nemuritor.

Treziți-vă oameni buni,doar nu sunteți o turmă de berbeci care umblă în rând ascultând glasul blestemat. 

Treziți-vă oamenii, cercurile iadului deja  sunt predestinate pentru noi.

Treziți-vă, ridicați-vă, priviți în jur, lumea este foarte frumoasă chiarți are miile de minuni ce sunt de nenumărat.

Uitațivă doar în oglindă și îți vei vedea păcatul și sufletul murdărit de noroi.

Nu există o pedeapsă mai teribilă pentru cei care și-au vândur propriile vieți pentru zvonurile galbenilor aurii.

Greu e  să privim tortura conștiincioasă a celor care și-au pierdut viața primind gustul aspru de blestemare.

Trăiți visele frumoase  pentru propriile dorințe strălucitoare și străvezii.

Trăiește astfel încât să pară că în curând soarele va înceta să mai strălucească fără  a voastră chemare.

Farmecul  lumii,  se descoperă  prin prisma luminii  orașelor într-o seară liniștită.

Sute  și miile, de sclipiri din îndepărtare lumenează drumul spre  pacea mult dorită.

Întâlnirile  și despărțirile, trecerea pentru totdeauna a pragului în direcția necunoscută.

Câștigurile și dezămăgirile, deschiderea ușilor noi pentru rupereaa funiei de pe gât strânsă pe vremea cea mai posmorită.

De ce pare viața sicriul care mă înfășoară?

Principii.. ce sentimentele-mi omoară,

ordine, grabă, automatisme…

Ne mai putem numi „umani”

sau simple mecanisme?

„Trebuie să faci.” „Cred că ar trebui.”

Toți spun în jur,

însă..la ce-ar contribui?

Ar fi de folos să vorbesc despre umanitate?

acolo unde nu există

măcar capacitate..?

Simt cum totul putrezește în adâncul meu,

fiecare bucățică

ce formează ideologia de „muzeu”.

Mă simt o muză clădită de o societate,

o prezență feminină goală,

Dar cu atât de multă sensibilitate.

    Sădind în mine semințe de rouă diferite,
    Am căutat mereu cuvinte potrivite,
    Căci brazda minții mele-a fost și încă e fertilă,
    Din ea am încolțit lumina care mi-a fost utilă...
    
    C-am scris neobosit atâtea mii de versuri,
    Dezvăluind luminii atâtea multiversuri,
    Din stihurile mele, mult prea pline,
    M-am construit și modelat pe mine!
    
    Învăluit în cuvinte, m-am lepădat pe mine,
    Și-am învățat să uit de umbrele-mi străine,
    Să-mi amintesc că sunt întreg într-un volum,
    În mine, doar cuvintele mi-au strălucit în drum…

Vântu-mi șoptește ușor,

Doruri din vechi amintiri,

Și le-ascult gânditor,

Lăcrimând din priviri.

Umbra mă ține de mână,

Parcă-i un frate mai mare,

Ochii se-nreaptă spre lună,

Simțind o nebună chemare.

Mintea aleargă fără regret,

Pe-un tărâm visător și ocult,

Și mă caut tăcut, indiscret,

Printre gânduri avute demult.

În urechi aud vorbind,

Glasuri hâde de stihii,

Și mă pierd, rătăcind,

Cu ochi mari și pustii.

Vorba-mi curge fără glas,

Ca un râu ce nu se vede,

Și mă-ntreb la orice pas,

Dacă cineva mă crede.

Luna, drumul îmi arată,

Dar tot bântui prin pustii,

Și în lumea mea ciudată,

Mestec palide melancolii.

În trup îmi port un univers defunct, 

Iar viața-mi tremură în gând, 

Căci după moarte nu e punct, 

Ci mii de virgule la rând. 

Atomi din stele-mi curg în sânge, 

Sub cerul greu mă plimb smerit, 

Iar moartea lacomă, mă strânge, 

Dar eu, revin mereu, din infinit. 

În liniștea ce domină printre ruine, 

Îmi simt ființa-n straturi desfăcută, 

Ca și cum timpul ar respira prin mine, 

Din nou, o viață încă ne născută. 

Nu mor, ci mă retrag în adâncime,

Unde tăcerea nu e gol, ci început,

Iar din cenușa ce-a rămas din mine, 

Se naște-un sens la fel ca cel pierdut. 

Și iar mă-nalț din propria zdrobire,

Un sac de oase într-un trup tăcut, 

O reîntoarcere mereu fără oprire,

Același suflet într-un nou născut. 

Sub pleoapa nopții ard izvoare oarbe,

Din care sorb uitarea ca pe o cunună, 

Și-n mine cresc, ca niște zeități abstracte,

Divinul foc și umbra morții împreună.