Paradoxul lui există

Să fie amorul blestem dorit de muritori?

Nu mor iubirile trupești indiferent cum te numești?

Cu ce rămâi când ești cuprins de neputințe,

Dar ros de ale trupului dorințe,

Crezând într-o salvare providențială,

Neacceptându-ți tragicul sfârșit

Om muritor schimonosit,

Pe zi ce trece mai batrân,mai urât,

Chemat de cimitir sau de pământ....

Iubito, noi nu suntem așa!

Iubirea noastră liberi ne dorește,

Eu te iubesc curat și nebunește,

Iar tu primești iubirea mea

Precum un fulger te lovește!

În dragoste nu e vreo procedură,

Și bine-ai zis că suntem pe cont propriu,

Din când în când căci nimeni nu ne vede,

De ne închidem deschisele ferestre,

Dar totuși ne iubim și-o facem la vedere,

Pe bănci prin parcuri fără trasele perdele,

Căci timpul trece iar noi suntem cu toții prinși în el,

Vom da cu siguranță socoteală,

La judecata mare cea finală ,

Iar Dumnezeu va întreba o singură divină intrebare,

Daca-i iubit cu-adevarat

Ori ai ales minciuna și calea cea ușoară....

(13 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

În lumea asta rece și bizară,

Ce are ochi fără vederea clară,

Care se mișcă haotic fără ținte limpezi,

Care nu vrea nimic concret,

Și croncăne precum o cioară,

Noi doi iubito,

Avem o altă treabă importantă

Să ne iubim și iar să ne iubim până diseară!

Iar de ți-e teamă să fugi cu mine-n lume,

Neștiindu-mă prea bine după cum îmi zici,

Iubito,să-ți fie puțin rușine

Când tu de mine te dezici,

Îmbrațișează-mă ca pe-o vioară

Apoi să ne iubim și iar să ne iubim până diseară,

Ca teama veșnic să-ți dispară,

Să afli adevărul iubirii noastre

De-i mincinoasă sau ușoară !

Dar eu îți spun că te iubesc

Nu-i nici minciună nici vrăjeală,

Noi doi avem o altă treabă importantă,

Îți tot repet de-o vreme bună,

Ca să mă crezi fie și-ntr-un târziu,

Să ne iubim și iar să ne iubim până diseară,

Apoi în lume să fugim!

(22 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

IIubita mea frumoasă era vremea,

Să-ți cânt o serenadă de amor,

În astă de primăvară dimineață ,

Jos sub romantica fereastră,

Să-ți spun că te doresc ca un nebun,

Că fără dragostea de dimineață

Am toate șansele să mor....

Și dacă fac greșeli ce le regret ulterior,

Te rog să ierți un rătăcit biet trubadur,

Ce vrea să-ți cânte toată viața

Sonete sau serenade de amor,

Ce-s izvorâte toate nu din minciună,

Ci doar din dragoste curată,

Și-s nesfârșite în tragicul și drama lor!

Cât te iubesc iubită dragă,

Nu eu mai trebuie să-ți spun ,

Ci serenadele ce-au viața lor

Cu glas și colorată formă,

Și-ți vor rosti ce eu le spun!

(9 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Un plus în fiecare zi

Sau poate o altfel de iubire,

Mai colorată cu noi nuanțe

Ce-mi vestesc,

Aceeași dragoste alcătuită din optimista nemurire,

Cu ființa ei ce-a renăscut

Din vocea-ți ce iubesc,

Iubire fără vreo măsură,

Nemăsurată îmi ești îți jur,

Adevărate jurămintele îmi sunt,

Și-aștept să crezi în mine...

Iar buzele-ți frumoase îmi spun să le sărut ,

Dar surd îmi zic că sunt,

Știind că nu-i pe stradă momentul care-ți place să te sărut,

Și mă prefac că nu vreau să te-ating,

Dar eu vreau să te fur definitiv

Să te iubesc fără măsură!

Un plus fie oricât de mic

Chiar și-o sclipire ce pleacă de la tine,

Înseamnă același infinit

O veșnică iubire pentru mine,

Și totusi te sărut!

(21 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Iubito se spune că dragostea-i oarbă,

E-o mare minciună!

Dragostea vede mai bine ca noi

Când ochii ni-s grei de-ndoială,

Te rog,întreab-o pe ea să ne spună!

Iubito dragostea le știe pe toate,

Orbi sunt ce-i fără față ce-au doar spate

Sau surzi la cuvintele dulci de iubire,

Eu te iubesc doar pe tine,

Povestea asta o știi bine!

Lumea e rea, fără iubire prea multă,

Tu prinde-mă de mână și-ascultă

Dragostea oare nu cântă?

Lumea e oarbă,dragostea știe mai bine,

Întreab-o ce vrei despre mine,

Și află că iubirea-mi vorbește

O limbă străină,necunoscută,

Cu stranii refrene scrise de mână

Dragostea nu-i oarbă, ea-și cântă iubirea,

Te cântă pe tine prin mine!

(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Tu noapte cea întunecată

De ce-mi ții iar iubita trează?

Crezi că ești scufundată în misterul Lunii ce te luminează,

Dar tu ești rece precum reci sunt ei strigoii,

Ori ale nopții sumbre fără chip fantome,

Sau mai degrabă nimeni nu te știe,

Ce tainică înfățișare porți?

Te cert acum nebună noapte,

Să-mi lași iubita să ajungă acasă,

Purtată de al dimineții dulce braț...

Te cert din nou pe tine noapte,

Du-te departe,pleacă...

Mie îmi pari nerușinată,

De vrei îngheață ori te topește,

Sincer de tine nici că-mi pasă!

Știi bine,nimeni nu te place,

Lasă-mi iubita ca să doarmă,

Dispari odată!

(17 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Mă port pe mine

ca pe o cetate părăsită de sens,

ale cărei ziduri mai reverberează

ecoul unei vieți neasumate.

Egoismul încolțește tăcut

ca o vegetație nocturnă peste ruine,

acoperind, cu o răbdare oarbă,

urmele fragile ale celuilalt.

Sunt un om rătăcitor

în propria mea devenire,

ca un astru decăzut din orbită,

gravitațional legat de nimic.

Singurătatea mă locuiește

cu rigoarea unei legi nescrise,

ca frigul abstract al vidului

într-o materie care a uitat să ardă.

Și fug - 

nu din spațiu, nici din timp,

ci din prezentul acesta lucid,

care mă expune fără rest.

Egoist,

îmi convertesc tăcerile în drepturi,

ca un suveran iluzoriu

al unui regat interior devastat.

Prezentul mă reflectă

ca o oglindă fracturată în adevăruri,

unde fiecare ciob insistă

asupra unei identități imposibile.

În adâncul ființei mele persistă

un gol cu statut de origine,

ca o deschidere ontologică

spre un nimic fertil.

În el mă prăbușesc, ritualic,

ca o formă care își neagă conturul -

de fiecare dată când încerc

să evadez din mine.

Închis ca-ntr-o carapace

Privesc spre tine-ades;

Cu ochii plini de lacrimi

Suspin, eu tac, iubesc.

Mi-e dor să fii aproape,

Mi-e dor să fii a mea,

Eu rabd...privirea ta

Ce nu o pot avea.

Mi-e scris să rabd,

Mi-e scris să sper,

Iubirea mea încă -i departe

Căci eu tot mai aștept.

Am învățat să mergem drept

fără să știm încotro.

Busola stă pe raft,

curată, nefolosită.

Binele nu mai coboară din adânc,

se negociază la suprafață.

Răul nu mai sperie,

doar încomodează.

Am schimbat altarul

cu o masă de calcul,

iar sufletul

cu un profil editabil.

Nu mai căutăm adevărul,

ci versiunea care doare mai puțin.

Nu mai cerem iertare,

doar explicații.

Și totuși,

în tăcerea care urmează zgomotului,

se aude un pas vechi,

o chemare fără nume,

o axă care încă ține lumea

să nu cadă.

Cafeaua se răcește încet,

ca o zi care a pornit cu sens

și l-a pierdut pe drum.

Neagră, densă, aproape lucioasă,

ține în ea o lumină stinsă,

o căldură care nu mai știe

pentru cine a fost.

Aburul se ridică o clipă,

subțire, nesigur,

ca o idee bună

abandonată prea devreme.

Se destramă în aerul palid al dimineții,

unde toate lucrurile par

ușor dezordonate cu ele însele.

Cana - albă, ușor ciobită-

este un vas al memoriei minore.

A adunat dimineți succesive,

buze grăbite,

tăceri neterminate.

Stă pe masă ca un martor inutil,

discret,

dar imposibil de ignorat.

Lumina intră oblic,

tăioasă și rece,

ca o explicație prea exactă.

Taie umbrele în fragmente subțiri,

le așază metodic pe podea

și pleacă mai departe,

fără să se întoarcă.

În jur, lucrurile rămân suspendate

într-o ordine provizorie:

scaunul, ceasul, fereastra -

toate par să aștepte

o decizie care nu mai vine.

Timpul nu curge,

se așază.

Cafeaua se răcește definitiv,

cu o demnitate tăcută.

Nu mai cere nimic.

Este ca o promisiune

care nu a fost încălcată,

ci pur și simplu uitată.

Și poate că aici începe dimineața:

nu în gustul amar,

ci în acceptarea lui.

Vorbele sunt goale...

Umbre zburătoare!

Cum crezi că pot vorbi despre tine fără a greși?

Iubirea ști bine cât doare când cade și moare,

Chiar dacă moartea e mută și oarbă sau minte și fură...?

Apoi lașa fuge și nimeni nu poate s-o prindă!

Aș vrea să vorbesc despre tine dar nu pot fără să suspin adânc,

Parcă tăiat de-un otrăvit cuțit,

Aruncat din negrul hău ce nu-mi aparține..

Și încerc să spun orice despre tine dar nu pot!

Prefer să aștept când o să te lovești întâmplător de umbra-mi gonită de mine,

Sugrumat de-aceiași iubire absurdă,

Niciodată putând a vorbi despre tine!

(4 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

De-ai dat cândva o pâine

Celui înfometat,

N-ai dat-o la oricine,

Ci lui Hristos I-ai dat!

Şi dacă în picioare

Pe altu' ai încălţat,

N-ai dat la un oarecare,

Ci lui Hristos I-ai dat!

Şi haina-ţi de-ai lăsat-o

Pe cel înfrigurat,

Nu orişicui ai dat-o,

Ci lui Hristos I-ai dat!

Lui Dumnezeu, creştine

I-ai dat ce-ai dăruit...

Şi uite aşa cu o pâine

Trăieşti la nesfârşit!