Paradoxul lui există

Tăcere, tu ești blestem!

Să pleci degrabă de la mine

Și să nu stai vreodată-n preajma iubitei mele!

Mai bine mor decât să fiu cuprins de tine,

De a iubitei mele groaznică tăcere!

Iubito ,de-ai știi ce groaznică e a iubirii neagră tăcere,

Ai tot cânta sau ai striga la mine,

Știind că poți blestema de moarte pe oricine,

Doar cu tăcere!

Vai Doamne ce blestem este tăcerea

Când vrei să pedepsești Tu Însuți Doamne,

Nu dai răspuns la rugăciuni decât tăcere...

Iar bietul muritor primește dureroasa pedeapsă fără leac,

Tăcerea!

Piei blestemato,arzi in zgomote și vorbe,

Fie și șoapte sau o blândă adiere!

(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Îmi ești de ajuns tu și Dumnezeu!

Restul este spectacolul lumii

Ce respiră prin turlele pictate,

Cu muzică tristă și veche!

Eu îi șoptesc ce vreau Zeului Suprem,

Tu numește-l Dumnezeu!

Eu îl numesc prietenul meu tăcut,

Care n-are nevoie de intermediari sau traducători,

Știe prea bine ce să-mi spună,

Îmi vorbește pe înțelesul meu!

Îmi face daruri,

Eu trebuie doar să deschid ochii bine să le văd,

Cerul,soarele și norii...

Chiar și nimicurile pe care i le cer,

Mi le trimite mereu...

Cuget liniștit,

Îmi ești de ajuns tu și El!

El știe bine ce vreau,

I-am povestit câte ceva și despre tine,

S-a prefăcut că n-ar fi știut,

Mă ascultă mereu...

Mi-a spus că-i este deajuns lumea întreagă și noi doi!

Eu i-am spus că-mi sunteți deajuns tu și El!

(13 iulie 2023 H.S-Irepetabila iubire)

Nu-s jurămintele frumoase minciuni colorate?

Nu-s culorile toate vesele jurăminte?

Și ce-s săruturile noastre iubită dragă,

Minciuni ori jurăminte ori nici că ne pasă,

Că marea-i albastră ce are un evantai de sclipiri cu valurile sparte...

Iar tu ești acum acasă,

Eu scriindu-ți cu lacrimi,

Știindu-te mult prea departe...

Există dragoste cu jurăminte?

Există!

Însă nouă ne pasă,

Mie de tine ,ție de mine,

Noi credem în iubirea cu jurăminte..!

Chiar dacă o lume întreagă întreabă,

De-s jurămintele frumoase minciuni colorate,

Ori culorile toate-s vesele jurăminte....

Și ce-s săruturile noastre iubită dragă,

Minciuni ori jurăminte ori nici că ne pasă,

Dar mie îmi pasă de tine

Sperând că și ție îți pasă de mine,

Iar dragostea noastră,

Nu știe și nici nu vrea să moară vreodată,

Jurând de taină neauzite șoptite jurăminte!

(20 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Prea multe vorbe ,n-au ce s-arate,

Oricât de aurite sau colorate s-ar prezenta,

Căci nu-i tot una vorba cu fapta

Iar cea mai mare e dragostea!

Iubito, lasă-mi tăcerea iubirii mele

Din când în când să-ți mai vorbească ,

Privește-mi faptele dar și răbdarea,

Prin așteptare, ți-am dovedit

Că timpul arată ce-i de valoare,

De te-am iubit sau te-am mințit!

(17 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Ai milă de mine iubito,

Rătăcitorul tău îndrăgostit,

Care căzut la frumoasele-ți picioare

Cerșește un strop de mistică iubire,

Ce nu-i decât la tine de găsit..

Te rog să-mi crezi umilele cuvinte,

Ce le îmbrac în platină și aur

Și ți le scriu doar ție,

Să-mi fie veșnic a iubirii mărturie...!

Te rog cu lacrimi și-n vise

Ori trecatoare amăgiri fugare,

Să mă păstrezi la pieptul tău plin de iubire

Să nu m-alungi ca pe-o fantomă ori simplă ispitire...

Când îți privesc frumosul chip

Mă pierd în fericire,

De-ai ști cât te iubesc tu înger de lumină,

Primește-mă te rog la tine în grădină

Să îți declar nemuritoarea mea iubire!

(22 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Să poți traduce irezistibila iubire,

Când fericirea te cuprinde,

Nimic neștiind din toate-aceste povestiri,

Căci dragostea e marea evadare,

Din golul apăsătoarei existențe care doare,

Amorul este singura salvare...

Tu preafrumoasa mea iubită,

Ai partitura simfoniei despre care fac vorbire!

Să fie vorba despre suferință și durere,

Ori despre boala fără vindecare,

Și despre omenirea cea căzută care moare?

Cu siguranță este!

De poți traduce irezistibila iubire,

Când fericirea te cuprinde,

Nimic neștiind din toate-aceste povestiri,

Căci dragostea e marea evadare,

Din golul apăsătoarei existențe care doare

Și azi și mâine în toată vremea existenței noastre,

Ea este darul ce ne vine 

Și ne ridică din tristețea rece 

Căci Dumnezeu acum zâmbește!

(4 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea) 

Azi nu te-am zărit prin curtea casei,

să-ți spun bună dimineața,

Și griji îndată mi-am făcut, cu cine

oare merg să îmi fac piața.

Vorbesc despre a mea bună vecină,

pe care o cunosc de-o veșnicie,

De când făceam naveta amândoi,

având și eu și ea aceeași meserie.

Țin minte cum alergam să prindem

rata și cât era de-aglomerat,

S-ajungem la serviciu în timp util,

ca șeful să nu ne facă referat.

Erau până în "89 alte vremuri și toată

lumea mergea la muncă,

De dimineață până seara să facem

planul și rar gustam o țuică.

Și peste tot era organul de partid,

care știa câte-n lună și-n stele,

Primind note de la informatori, iar

noua ne făceau zilele grele.

Dar iată că în curte a apărut vecina

și mă grăbesc să-i dau binețe,

Așa că mă opresc să povestesc,

spunându-vă ca nu e rău..la bătrânețe!

Acum în preajma de Ajun

Încerc smerit eu să vă spun,

Despre un Om adevărat

Care pe cruce l-au urcat

Motive multe i-au adus

Celui ce este chiar Iisus,

Născut din fecioara Maria

Ce ne-a adus și bucuria

Prin îngeri s-a vestit minunea

Lui Ioachim și Anei soția,

Că vor avea-o pe Maria

Ce îl va naște pe Mesia,

O viață-ntreagă s-au rugat

Să aibă un urmaș lăsat,

Și chiar la bătrânețea lor

Maria s-a născut cu dor

Minune mare s-a-ntâmplat

Lui Ioachim, păstor adevărat,

Și Anei a lui soție stearpă

De lumea toată acuzată,

Că ea un prunc nu are-ncasă

Și e rușine pentru castă

Dar iată!!..Maria a venit

Cum îngerii au prevestit,

Și Ana cu Ioachim au mulțumit

Și daruri multe au împărțit

De bucurie au dus la templu

Drept jertfă Domnului,

Zece mioare/ doisprezece viței

Și zece capre pentru ei (popor)

Părinții ei au înțeles

Că ea va naște pe Ales,

Și numele Iisus va fi

Pe noi El ne va mântui

În ieslea rece s-a născut

Copil dorit și mult plăcut,

Iar magii smirnă i-au adus

Copilului numit Iisus

Și vestea imediat s-a dus

Către acei aflați mai ,,sus",

Și ca poporul să nu creadă

Pe dată au gândit să-l piardă

Atunci Iisus după Născare

De magi a fost pus în mișcare,

Ascuns de cei ce l-ar fi vrut ucis

Și niciodată, circumcis

Pecând El cu Maria prin pustie

În timp s-a săvârșit călătorie,

Și s-a întors în a lui țară

Crescând ca sfânt, dar cu ocară

 Și multe a avut a trage

De la cei mari fără de lege,

Care simțind puterea Lui

Au vrut să-l dea pământului

Iisus cu ucenicii săi

I-a pedepdit pe toți cei răi,

Și tuturor le-a arătat

Calea cea dreaptă de urmat

Minuni și fapte a făcut 

Cât pe pământ El a stătut,

Dar cei mișei au hotărât 

Să fie El chiar omorât

Pe cruce a fost răstignit

Și-n cuie groase pironit,

Să bea..nu apă..Lui i-au dat

Și doar oțet pe buze aplicat

Pe cap i-au pus ramuri de spin

Rănindu-L și trăind un mare chin,

Cuvinte de ocară i-au adus

Spunându-i...salvează-te Iisus

Poporul a fost întrebat

Pe cine vrea eliberat,

În cor atunci ei toți au spus

Barnaba..hoț..nu pe Iisus

La moarte fie condamnat

Și chiar așa s-a întâmplat,

Și-n peșteră înmormântat

Și-a treia zi a Înviat..ce minunat!

Și s-a-nălțat cu slavă mare

Pentru a noastră grea iertare,

La dreapta Tatălui El este

Și ne aduce nouă veste,

Să facem fapte pe pământ

Și legământ cu Domnul sfânt

Păcatele ne vor fi iertate

Dar fără să mai fie repetate

Acum la Nașterea cea sfântă

Așa cum îngerii cuvântă,

Să fim mai buni și cu iertare

Ca să primim cu toții..binecuvântare!

De la Cel ce-a pătimit

Domnul fie proslăvit

Cu toții Lui să ne-nchinăm,

Și rugăciuni să înălțam,

Să mulțumim neîncetat

Că El pe noi..nu ne-a uitat!

Doamne,

adu-mă în Focul Rugului Tău,

unde nu se arde trupul, ci păcatul,

nu se mistuie omul, ci umbra din el.

Fă din mine o flacără curată

care nu mai tremură la vânt,

ci arde liniștit

în voia Ta.

În Tine, focul nu arde ca mânia,

ci ca iubirea care purifică.

E o lumină care topește frica,

o atingere care arde doar ce nu e sfânt.

Am venit murdar, Doamne,

cu sufletul pătat de îndoieli,

dar în Focul Rugului Tău

nu rămâne decât ceea ce e veșnic.

Nu mă lăsa la margine.

Scufundă-mă în Tine

până când nu voi mai avea gând,

decât gândul Tău,

voință decât voia Ta,

dorință, decât dorința Ta.

Focul Tău nu ucide.

El face din oasele moarte,

stâlpi de lumină.

Focul Rugului Tău e mântuire,

nu sfârșit.

Lasă-mă să ard, Doamne,

până când voi deveni lumină în Lumină,

fără întuneric în mine,

fără moloz, fără zgură,

numai duh curățit,

gata de Tine.

O carte prăfuită 

În colț pe -o etajeră, 

De -o vreme cuibărită 

Șușotea din operă 

O rază de lumină

Alunecă pe o filă 

Și o privire  senină 

Citea creația umilă  .

Pulberea fu risipită,

Șlefuită cu migală 

Renăștea răsfoită,

Zâmbind cu sfială. 

Cuprindea o lume 

Tainică, divină;

O stea Fără nume

De glorie străină. 

Respira-n cuvinte, 

Din metafore curgea, 

Trezea simțăminte, 

Fiorii ,culegea..

Există poeți ce-și scaldă gândul în cerneală
și exist eu –
un poet ce nu scrie cu tuș,
ci cu pașii rătăciți ai umbrelor,
cu doruri rămase-n prag
și cu amintiri ce îngenunchează în șoapte.

Eu nu scriu –
ci îmi revărs tăcerile pe hârtie,
până când timpul însuși
își oprește ceasul
să mă asculte.

Eu nu caut rima, ci revelația -
nu versul perfect, ci adevărul trăit.
Poezia mea e o catedrală interioară,
construită din tăceri care sclipesc sub lumină lăuntrică.

Fiecare cuvânt e o scânteie căzută dintr-un gând ancestral -
Fiecare poem, o pasăre albă, născută din tăcere, menită să sfideze uitarea.
În lumea mea, melancolia nu e tristețe, ci formă de cunoaștere,
iubirea – nu promisiune, ci drum spre sine,
golul – nu absență, ci altar al prezenței.

Simt umbrele lui Bacovia, ecoul tăcut al lui Blaga, visul lucid al lui Stănescu, neliniștea romantică a lui Minulescu și infinitul visător al lui Eminescu.
Dar eu nu continui o tradiție –
o renasc în țesătura intimă a propriei sensibilități.

Eu nu strig.
Eu nu cer.
Eu rostesc, o lume întreagă-ntr-un singur suspin -
ecoul nemărginit al tăcerii.

Și-atunci înțelegi:
nu toate inimile bat în piept.
Unele se aud doar în poezie.

Învăț să rămân

când gândurile aleargă

și ziua pare prea mare pentru mine.

Nu fug,

doar respir

și-mi adun pașii înapoi în inimă.

Învăț să rămân

în tăceri care nu mai sperie,

în întrebări  fără grabă de răspuns,

în clipa asta mică

care, cumva,

e suficientă.

Am vrut de multe ori să plec

din mine,

din ce nu înțelegeam încă.

Dar acum știu:

rămânerea e o formă de curaj

care crește încet.

Învăț să rămân

cu visurile  mele neterminate,

cu greșelile care mă învață,

cu speranța care nu strigă

și nici nu pleacă.

Și poate nu știu tot drumul,

dar știu asta:

astăzi rămân,

mâine mai învăț

și între ele

devin.