Întâiul atom

E poate altfel ce s-a scris, 

Dar slova așternută strigă, 

Eu nu mai am nimic de zis, 

Şi lumea-ntreagă mă intrigă. 

Eu nu mai știu ce mi se-întâmplă, 

Sunt prea adesea păcălit, 

Și nici sub soare nu fac umbră, 

Sunt eclipsat și pustiit. 

Picioarele mi-s ferecate, 

În minte parcă am un zid, 

Încerc adesea a-l răzbate, 

Dar pasu-mi este prea timid. 

Alerg turbat înspre prăpăstii, 

Cu numele deja în catastif, 

Doar griji în jurul meu împrăștii, 

Și duc întruna o muncă de sisif. 

Neîmblânzit mă întorc în grote, 

Să mă ascund de tot ce e uman, 

Departe de cutume și marote, 

De omul lacom și viclean.

Când dormi acum, și te alintă visul,

Iar luna te îmbracă-n argintiu,

Aș vrea să-ți spun că paradisul,

Pe lângă tine îmi pare a fi pustiu.

Aidoma unui înger îmi pari toată,

Iar ochii-mi scânteie când te privesc,

Și mă cufund în somnul tău de fată,

Prin vis să-ți spun cât te iubesc.

Și jur pe zorii zilei și pe noapte,

Că voi veghea asupra ta pe veci,

Iar urletu-mi va fi duioase șoapte,

Și focul dinăuntru ghețarii albi și reci.

Când dormi acum un ochi îmi plânge,

Iar mâna de sub capul tău mi-e fulg,

Prin mine nu mai curge demult sânge,

Ci dulci fiori din inimă se scurg.

Te voi iubi și dincolo de viață,

Și vom rămâne misticism și stare,

Vom fi un foc ce nefiresc îngheață,

Ca să renască mai apoi ca soare.

Aleargă spre mine, aleargă nu sta,

Calcă cu pasul pe rană și sânge,

De mână mă prinde ca pe o stea,

Căci noapte mi-e tristă și plânge.

Aleargă spre mine, aleargă întruna,

Căci lațul de gât mi se strânge,

Cară în spate de-o fi și furtuna,

Aleargă iubito, aleargă, nu plânge.

Aleargă spre mine, aleargă o zi,

Amurgul de aramă lasă-l în spate,

De mână mă prinde, nu te opri,

Căci inima abia de-mi mai bate.

Aleargă spre mine, aleargă nu sta,

Căci moartea e iute, te întrece,

Privește spre cer cum cade o stea,

Aleargă iubito...că mâna mi-e rece!

Atâtea cozi dau azi din câine,

Încât mirarea-i o ofensă,

Și-atâtea sfaturi s-au dat mâine,

Că azi prostia e imensă.

Atâți rahați pocnesc ca biciul,

Că măestria încet devine-o cale,

Și-ncununat e sacrificiul,

Când bici pocnești și sar fecale.

Atâția surzi ciulesc urechea,

Și drept urmare încep discuții,

Până-i apucă pe toți strechea,

Mergând apoi să îi împace muții.

Atâtea oiști sunt date-n gard,

Încât greșeala e o normă,

Înțelepciunea ține de hazard,

Pe când prostia e enormă.

Acum necinstea-i scrisă-n lege,

'Vopsea' când cumperi bunăoară,

Să nu comiți vreo fărădelege.

Primești de la guvern o cioară.

Să ningă azi tot drumul ca pașii să se piardă, 

Să crească-n noi iubirea ca un hotar de nea,

Iar timpul, obosit, să stea altundeva,

Uitându-și veșnicia, doar clipa să ne ardă. 

Să ne-nvelim privirea cu liniștea din fumuri,

Când cerul cade-alb și nu mai cere stea,

Iar gândurile noastre, pierdute-n iarna grea,

Să-și afle adăpostul sub neaua de pe drumuri. 

Să dormi în albe stele, cu fruntea mea pe umăr,

Ca într-o catedrală de fulgi și de pustiu,

Iar sângele din mine, încet, aproape viu,

Să-ți scrie-n palme iarna cu slove fără număr.

Și dacă primăvara va încerca să vină,

S-o alungăm cu geruri, cu cerul înghețat,

Cu dorurile noastre păstrate în lumină,

Ca două focuri albe ce ard neîncetat.

Să ningă cu iubire, ca-n templele de gheață,

Cu clopote de viscol bătând încet în noi,

Iar nopțile polare, cu îngerii lor goi,

Să ne aprindă dorul sub platoșa de ceață.

Să-ți fie pasul fulg și umbra ta ninsoare,

Iar brațele-mi — troiene în care să te pierzi,

Când cerurile iernii, cu stelele lor verzi,

Ne-or scrie peste frunte blestemul de ninsoare.

Și-n albul fără margini al lumii care tace,

Să rătăcim ca visul prin ierni fără hotar,

Doi oameni de zăpadă cu nasturii de jar,

Ce-a primăverii haină refuză s-o îmbrace. 

I-aș pune oase sufletului meu,

Să-l văd cum umblă derbedeu,

Să-l bat și să-l închid în turlă,

S-aud cum carnea părăsită urlă.

Să-l chinui ca pe trupul meu,

Să nu se mai întoarcă-n Dumnezeu,

Să fie îngropat într-un coșciug,

În rai să fie carne din belșug.

Să lucre zilnic pentr-o pâine,

Să ducă viața mea de câine,

Apoi cu zâmbetul pe față,

Să roage-n fiecare dimineață,

Ca osul alb și luminos să fie,

Și carnea să miroase-a iasomie,

Tot trupul să se-nalțe-n cer,

Iar el să stea-n pământ stingher,

Să moară viermele de foame,

Că nu mai are os și carne,

S-aștepte descărnat și fără piele,

În trup o nouă Înviere.

Vine vine bine

Vine peste tine

Foamea și năpasta

Grijile cât casa

Stresul și nevasta.

Fă-mă să mă simt mai bine

Să privesc și eu cu tine

Să mă bucur de avere

Țin cu dinții de putere

Am sustinere si spate, 

Bucuroși le-om duce toate.

Trage lumea cu durere

Obligații drepturi vere

Vrem reprezentativitate

Să ii dăm pe toți pe spate

Să scăpam de tot ce vine

Să fugim și de rușine

Și de rate și de zile

Numărate și nevoi

Că așa o ducem noi.

Versuri: C.L.

Toate drepturile rezervate @2023

Reproducerea sub orice forma a textului fara acordul autorului este strict interzisa.

Mi-e mintea în flăcări,

Şi privirea sub ape,

Pe ale lumii cărări,

Cutreier în noapte.

Mi-e inima piatră,

Şi sufletul lut,

Cu ale lumii hoarde,

Mă încumet să lupt.

Mi-e pasul prea mare,

Şi gândul prea iute,

A lumii teroare,

Îmi transpiră pe frunte.

Mi-e viaţa prea scurtă,

Şi ţelul departe,

Prin lumea ocultă,

Încerc a răzbate.

Mi-e taina împletită,

Cu un cosmic destin,

În lumea hulită,

Voi încerca să revin.

Mã mir de tot ce vãd, dar nu prea mult

Nici tot ce se vorbeşte, nu ascult,

Nici tot ce ştiu, nu voi a povesti,

Nici tot ce am, nu voi a investi.

Cãci mulţi sunt cei ce vor a arãta

Cã sunt deosebiţi, cã sunt ceva;

Habar nu au cã paiu-l dã pe spic,

Cã "cineva" - i tot una cu nimic.

Mã mir cã nu vor chiar mai mult de-atât...

Iar, dac-or vrea cumva, nu au decât!

Pãcat cã nu-şi dau seama cã greşesc

Şi cã-mpotriva lor pãcãtuiesc!

Alţii, din contrã, muşcã pe ascuns!

Au vrut sã fie hoţi... şi au ajuns!...

Ţinuturile gliei noastre mari,

Sunt pline de bârloage de tâlhari!

Ei nu-s ostaşi de drept, ci partizani,

Şi, dacã luptã, luptã pentru bani!

Ei stau ascunşi în peşteri şi în munţi,

Încãrunţind pãrinţii lor cãrunţi...

Dar mult mai mulţi, ruşine nu mai au:

Cu-o mânã dãruiesc, cu zece iau!

Apucã dreptul celui necãjit,

Care mai are clipe de trãit!

Aceştia, de minune se pricep

Sã-ţi intre pe sub piele, "step by step"

Împart în patru chiar firul de pãr,

N-au drag de bine sau de adevãr.

Dar, vai de ei când vine vremea rea

Şi socoteal-or trebui sã dea!

Sã vezi atunci regrete şi amar,

Şi zile însemnate-n calendar!...

Masajul de relaxare,

E bun pentru fiecare.

Si se face cu talent,

Pentru fiecare client.

Cliaentul se aseaza pe masa,

Sta in jos cu a sa fata.

Si in liniste asteapta,

Ca masajul sa inceapa.

Se incepe de la spate,

Cu un masaj de calitate.

Si se continua indata,

Cu masaj la mana toata.

Se face la gat apoi,

Pana ce muschii sunt moi.

Se continua la picioare,

Cu masaj de relaxare.

Si apoi se intoarce atent,

Pacientul cu talent.

Cu fata in sus se aseaza,

Si apoi iarasi se maseaza.

De la talpi masajul incepe,

Si apoi se face in trepte.

Tibia incet ea se maseaza,

Apoi genunchiul urmeaza.

Dupa ce piciorul il gata,

El abdomenul urmeaza.

Ca si el trebuie masat,

Foarte bine relaxat.

Ambii sani apoi urmeaza,

Cu talent ei se maseaza.

La final gatul urmeaza,

Cu atentie se maseaza.

Se maseaza delicat,

Scalpul , la femeie sau barbat.

Se face asta la terminare,

Ca ii masaj de relaxare. 

Miroase a viață prăbușirea mea,

Și zborul frânt a mângâiere,

Și n-am crezut nicicând că voi avea,

În râsul meu un hohot de durere.

O viață-ntreagă am explorat abisuri,

Și-n grote m-am hrănit cu patimi,

Și mi-am găsit în tainicele visuri,

Exil pe-un umăr ud de lacrimi.

Miroase a vechi coșciugul pregătit,

De funeralii încontinuu-i este dor,

Și zilnic sunt de toți hulit,

Că-n tinerețe am refuzat să mor.

De atunci cu moartea stau la masă,

Și bem fierbinte dimineața câte-o zi,

Iar anii duși mi-i returnează rușinoasă,

Și cred c-o veșnicie voi trăi...

Ce-i viaţa omului?

Un vis

Sau poate o himeră,

În al prăpastiei abis,

O floare efemeră.

Sau poate e un fulg de nea,

Ce într-o clipă moare,

Pe trupul său de catifea,

Odată atins de soare.

Ce-i viaţa omului?

Un nor

Ce se destramă-n dată

Ce primul vânt rătăcitor,

S-a nimeri să-l bată.

Sau e un val abia desprins

Din mrejele unor alge,

Care de vânt odată împins,

De primul ţărm se sparge.

Ce-i viaţa omului?

Doar fum

Ce se răsfiră-n pripă,

Că oricât de lung e al vieţii drum,

În Univers e o clipă.

Sau e-o scânteie cu noroc,

Ce-n vasta eternitate,

Desprinsă de-al Creaţiei foc,

Pentru o clipă arde.