N-am știut...

 

N-am știut, că voi putea zbura, 

Prin singurătatea minții mele, 

Atât de liber, atât de nepăsător, 

Încât prăbușirea să-mi fie leac. 

 

Ochiul orb mi se scufundă ades, 

Într-o lumină albă, nepământească, 

Iar simțurile îmi devin privire, 

Iar privirea întregul univers. 

 

O... cât de mult m-am departat de lume, 

Uns cu toate alifiile singurătății, 

Ca un pustnic nemântuit, 

Ce nu-și mai suportă chilia. 

 

Dar poate tocmai fuga m-a adus, 

Mai aproape de taina din mine,

Unde nu există păcat sau virtute,

Ci doar o sete veșnică de adevăr.

 

Mi-am auzit gândurile cum plâng,

Ca niște prunci uitați de timp,

Cerând sânul unei revelații,

Pe care nimeni n-o mai promite.

 

Și-am înțeles; zborul nu-i scăpare,

Ci o formă nouă de cădere,

Într-un abis, ce pare un cer

Fără îngeri, fără formă, fără materie. 

 

Mi se pare că nici nu sunt eu, 

Ci doar gândul altcuiva,

Rătăcind prin carnea mea,

Într-o confuzie de suflete.

 


Категория: Различные стихи

Все стихи автора: Gabriel Trofin poezii.online N-am știut...

Дата публикации: 22 июня

Просмотры: 49

Авторизуйтесь и комментируйте!

Стихи из этой категории

Anihilare…

 

Pogoară peste mine umbre seci,

Din veacuri care ard în rugul sorții,

Să-mi fie pașii grei, iar nopțile mai reci,

Să-mi cânte-n vis doar corul trist al morții.

 

Mi-e dată ploaia ca un bici să mă lovească,

Iar norii, lanțuri grele peste trup,

Tot sufletul mi-e palid și gata să sfârșească,

Sub un descântec din ura lumii rupt.

 

Mi-e vântul dat să-mi ducă șoapta mai departe,

Ca pe-un ecou pierdut în depărtări,

Să fiu un strop de umbră fără moarte,

Purtat de timp, prin veșnice uitări.

 

Doar tu, o Doamne, lasă-mi amintirea,

Să plângă-n lună, peste nopți de dor,

Să fiu o umbră ce-și găsește firea,

În pasărea ce-și cântă o viață fără zbor.

 

Și când tăcerea sfarmă tot ce este,

Ridică-mă din hăuri de noroi,

Și spune-mi Doamne că a fost poveste,

Tot traiul meu cu patimi și nevoi.

 

Apoi, când ceasul ultim mi se sparge,

Și-n praf rămâne sufletul pribeag,

Înalță-mi trupul, o pânză pe catarge,

Iar numele aruncă-l pe-un vârf de bumerang.

 

Еще ...

Regina iarnă

Stăteam la geam, oftând...

Când văd ceva alb străbătând 

Satul de mult uitat,

În emoții triste pictat.

 

 

Apropiindu-se încet, încet,

A trezit în mine un foșnet.

Purta pe cap o coroană,

Parcă era scoasă din icoană.

 

 

Am fugit repede afară,

Să văd figura ca de ceară.

Când se uitară ea la mine,

Îi curgeau lacrimi cristaline.

 

 

Am întrebat-o cine este,

Iar ea mi-a spus să dau de veste:

Regina Iarnă a venit

Și tot ținutu’ a stăpânit!

 

 

Stârniți de vuietul de-afară

Sătenii au început s-apară.

De la mic la mare veneau

Și cu totii se mirau.

 

 

Purta o rochie lungă, brodată,

Cu trandifiri înghețați sculptată.

Regina avea așa o energie,

De ziceai că totu-i magie!

 

 

Cu trudă și ajutor,

Țesu covor după covor.

Strat de nea imaculat,

Domnind peste-acest regat.

 

 

Еще ...

A saptea coarda

Stiu ca nu-ti plac versurile mele,

Folosesc numele unor femei din carne si oase;

Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,

in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,

Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,

Trebuie sa ai taria unui soldat.  Nu-i vina mea,

Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,

Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna

dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,

arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -  

N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,

Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,

As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,

Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.

Еще ...

PÂNZA PICTĂRII

Viața poate fi grea,
Viața poate fi și ură
Și începi a te gândi,
La tot ce e rău în lume.

 

Lumea poate fi chiar dură,
Apăsându-te, și ingropându-te.
Și tu, omule, î ncepi a te gândi...
Și încet, începi a mormăi.

 

De ce sunt afectat de tot ce-i rău?
Hey tu, da tu, minune srălucitoare,
Doresc enorm, sa-ți zic ceva..
Că viața nu-i așa de rea, si grea!

 

Viața e doar inceputul unei aventuri,
Dar tu, ia doar pensula și pictează.
Desenează momente fericite, senzații..
Pictează-ți pe pânză propriați viață.

Еще ...

Unde vântul mä va duce .

Departe de tărâmul drag

Stau rezematä-n prag,

Și plutind în nostalgie, 

Mä transform ca prin magie

Într-o pasăre ciudată 

De fantezia mea creată, 

Ce prinse viață, subit,

Zburând spre zări, tacit.

Unde gândul meu o duce,

Poposind la o răscruce, 

Privi în urma ei cu teamă, 

Se cuibări la mine-n palmă, 

Proroci al meu destin, 

Gläsuind in grai străin. 

Pe raza Stelei călătoare 

Pecetlui a mea cărare. 

Închisem ușa pe -nserate;

Poate norocu mi bate,

Să mă smulg din colivie, 

Să fac și un pic de terapie;

Ca să mi pot lua avântul, 

Unde mă va duce vântul...

Еще ...

Dorule!

Umblă-n sat o vorbă, precum dorul

L-ar fi prins cineva și agățat în cui,

Dar eu cred că e minciună gogonată

Că acolo știu că e, doar pofta omului.

 

Și-apoi cum să sechestrezi tu dorul

Când acesta fuge precum gândul,

De la tine către tot ce-ți este drag

Și revine încărcat, să-ți umple golul.

 

Ieri am simțit că-mi plange ochiul

Când am văzut că satu-mi moare,

Și cum se duce și-a mea copilărie

Și totu-i tern și făr' nicio culoare.

 

Sufletul îmi este plin de tristețe

Să văd atâta răutate-n jurul meu,

Nu știu cui să-mi mai spun dorul

Ce-l știe, doar bunul...Dumnezeu.

 

Totuși, n-am să-l țin bătut în cuie

Drumu-i voi da să zboare-n lume,

Veste să-mi aducă și-apoi să-l rog

Măi Dorule, de dor...nu mă răpune!

 

 

 

 

 

Еще ...

Другие стихотворения автора

Păcat originar

 

Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.

Pe tâmpla mea trecutul se resfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.

Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul destin.

Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.

Еще ...

Oamenii străzii - glosă

 

Sub felinarul ce întunericul străbate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Muşcând din mâini şi încurajări trucate,

Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.

Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

 

E un tablou ce-n astă lume ţipă,

Strigând durerea şi mâhnirea,

Către avuţi şi-a lor ferice clipă,

Ce-i putredă şi amară cum e fierea.

Ei nu răspund căci inima le e de piatră,

Dar ştiu că a lor resturi aruncate,

Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

 

Nu vor din plinul lor să dăruiască,

Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,

Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,

Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.

Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,

Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,

Dar niciodată nu au fost acolo unde,

Stau roată cei de soartă chinuiţi.

 

Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,

La fel ca sufletul lor de nababi,

Minciună-i adevărul ce-l rostesc,

Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.

Spun că asupra nevoiaşilor veghează,

Că îi ajută să aibă chiar de toate,

Fiinţa, gestul însă îi trădează,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.

 

Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,

Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,

Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,

De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.

Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,

Dar de copii au fost izgoniţi,

Acum trăiesc în crâncenă durere,

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.

 

La cei ce le-au furat fericirea,

Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,

Gândind că poate aşa le-a fost menirea,

Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.

Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,

Şi de la ei să învăţaţi încă odată,

Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

 

Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,

Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,

Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,

Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.

Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,

Le poartă umbra deformată pe pământ,

Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.

 

O clipă străpunge ca un fulger viitorul,

Trăieşte doar o zi la fel ca ei,

Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,

După fosta casă şi copiii tăi…

Cu trupul stors, agonic şi înfometat

Dar în piepturi cu o inimă curată,

Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.

 

La fel şi aceşti copii abandonaţi,

Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,

Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?

În ce le este fericirea sau care li-i misterul?

Chiar şi în zilele mai nereuşite,

Când trupul le este sleit şi flămând,

Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

 

Sunt veseli şi-i auzi râzând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Еще ...

Iubire astrală

 

Am suferit călduri și frig, demult,

Când mă iubeam cu stelele și luna,

Acum, când glasul nopții îl ascult,

Privesc spre cer, și-mi e totuna.

 

Mai dau câteodată, în albe nopți,

Cu pleoapa de la ochi în raza lunii,

Și-aud suspine sus pe bolți,

Și-mi spun că-i plâns de stele, unii.

 

De multe ori am stat cu mâna-ntinsă,

Ca luna să-mi ofere tot pustiul ei,

Și să-l arunc subit în inima încinsă,

S-o fac să se gândească la femei.

 

Dar mă-mbrăcau în aurori celeste,

Iar trupu-n infinite raze l-am simțit,

Și pătrundeam în noapte prin ferestre,

De aceea-am fost de ele îndrăgostit.

Еще ...

Renunţarea

 

M-aş retrage în cel mai groaznic deşert,

Aş renunţa la tot pentru singurătatea absolută,

Viaţa în lumea asta goală a devenit ceva incert,

Iar bucuria, fericirea este o trăire mută.

 

Pentru ce nu plesnesc ori nu mă risip în bucăţi?

De ce nu curg asemeni unui izvor de munte?

Să pot să zbor înspre infinităţi,

Şi-n haos trupu-mi să fie o punte.

 

Plăcerea mea este avântul ce mă prăbuşeşte,

Înălţările mele sunt căderi în abisuri,

Explozia mea este iubirea ce mă copleşeşte,

Iar zboru-mi spre neant este aterizarea în visuri.

 

Melodii izvorăsc din mine în nopţile fără somn,

Vrăjile se dezvoltă asemeni unui flux,

Cântând îngereşte mă îndeamnă să dorm,

Şi apoi liniştite se sting în reflux.

 

Eu sunt omul care va râde în clipa supremă,

În agonia finală şi-n clipa ultimei tristeţi,

Voi ridiculiza viaţa-mi tristă şi boemă,

Din suflet mi se vor naşte nopţi şi dimineţi.

 

Voi renunţa la tot în numele sângelui meu,

Voi declara nule toate trăirile avute,

Căci fiinţa mi s-a transformat într-un zeu,

Ce-a furat focul şi vraja din iubiri noi născute.

 

Еще ...

E plin pocalul cu durere

 

E plin pocalul cu durere,

Şi suferinţa se deşartă,

La masă stau cei cu putere,

Şi hotărăsc cui s-o împartă.

 

E vai şi amar de lume,

Căci judele e rău şi orb,

Iubirea devenind genune,

În ochiul său de corb.

 

Şi-n sufletu-i de piatră,

Dreptatea e secată,

Căci poartă-n gând şi-n faptă,

O falsă judecată.

 

Doar îndoieli în noi suspină,

Cât corbii-s sus pe cracă,

Şi-n hrubele făr` de lumină,

Trăim o viaţă acră.

 

E plin pocalul cu durere,

Şi suferinţa se deşartă,

La masă stau cei cu putere,

Şi hotărăsc cui s-o împartă.

 

Еще ...

Te duci…

 

Te duci, și anii de iubire,

I-ai aruncat din inimă și minte,

Și-ți scânteie amarnic în pivire,

A mea duioasă rugăminte.

 

Te duci, călcând peste regrete,

Și lași în urmă ce-a fost ieri,

Furând și-acele mângâieri discrete,

Ce le cerșea noianul de dureri.

 

Te duci, și nici măcar nu-ți pasă,

De jarul stins în ochii mei,

De-un vis pierdut încă din fașă,

De-un “noi” ce pare că nu-l vrei.

 

Rămân cu mâna-n gol întinsă,

Spre ce-a pierit din viața mea,

Cu amintirea-n suflet stinsă,

Și-o rană adâncă peste ea.

 

Rămân cu ultima ta șoaptă,

Ce-a fost rostită printre dinți,

Iar ochii mei umili așteaptă,

Cu chipu-ți dulce să-i alinți.

 

Rămân, și timpul mă străbate,

Iar pasul tău îmi pare prea grăbit,

Și nopțile din mine-s vinovate,

Că nu ți-au spus cât te-am iubit.

 

Еще ...