Moarte

Două maluri,
niciun pod.

Doar tăcerea,
mergând desculță prin aer.

Rădăcini de stea
împletesc orizontul –
noi suntem zborul.

Oceane de fulger
dorm în priviri –
ne naștem cerul.

Toate numele curg
spre noi.

O lacrimă curge,
nu pentru că doare,
ci pentru că ai iubit
ceva ce n-a fost niciodată
doar al tău.

Nu știe că e copac.

Nu știe că e pământ.

Între cele două necunoașteri

crește.

Cine sunt?
Doar umbra cerului
pe oglinda apei,
dansând în cerc.

Pasul pe nisip
nu e pas —
e uitare.

Mi-e dor de Tine și nu pot 

Să Te ascund în taină;

Sufletul mă doare uneori 

Când nu ești cu mine.

Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu 

Din ochii Tăi care plângeau întruna,

Când eu mai uit de Tine uneori 

Iar suferința greu m-apasă.

Aș vrea să plâng alăturea de Tine

Să simt și eu povara Ta cea grea;

Să-ți sorb amarul ce pe Tine 

Greu te-apasă.

Te rog să nu mă lași Doamne nicicând 

Când eu mai uit de Tine,

Trezește-mă din somnul morții 

Să nu mă ia vrăjmașul.

Răul dacă nu ar fi,

Numai bine am trăi  .

Și invidia e mare ..

Rea e pentru fiecare.

Cred că-i bine 

Cum să spun ...

Cum să fi oare om bun.

Binele este iubire,

E noroc, e fericire...

Se întoarce înzecit,

Și te face fericit.

Sigur că noi ne dorim,

Bine mult și să iubim

Dear gentle reader,

Beneath the pale moonlight,

I have entered your dreams

and whispered softly

the legend of soul ties.

Slowly, you step beside me.

Hungry eyes gather in the distance.

The reality swallowing us whole

is nothing but a forgotten battlefield.

Your razor-sharp gaze is captured.

There, among dozens of rotting corpses,

stand two figures suspended in silence,

like the final pillars of a fallen temple.

The first— a broken priest.

Wounded, endlessly praying,

his trembling hands, his crooked fingers,

still searching for a fragment of mercy.

The second— a gentle demon.

Waves of warmth orbit around her.

Her sapphire eyes remain fixed upon the horizon,

calmly gazing into the endless dark.

You see them, don't you?

Remain still.

Obedience is the key.

Watch closely,

for what you are about to witness

will unsettle the deepest parts of your soul.

She senses the priest's sorrow

rising above the dead surrounding him.

His misery speaks louder than words.

"Take my hand," she whispers.

"Drink from my waters.

You have exhausted your strength

for far too long."

"My fair lady... my endless cup of hope...

How could a poor soul like mine

ever deserve to reach you?"

Like distant constellations,

their paths collide.

He drinks fiercely from the source of her light,

while she willingly holds him close,

believing compassion alone

can heal what time could not.

"How can this be?

Have I become blind

or simply mad?"

"Silence.

Ask yourself what you're truly seeing.

The truth stands before us.

It is only hidden

from those unwilling to look."

What feels like thousands of years pass.

The priest and the demon

begin studying one another.

One— cold as forged steel,

calculating,

entirely ruled by the mind.

The other— guided by razor-sharp intuition,

profound empathy,

and quiet emotional wisdom.

Again and again,

the priest manipulates, betrays, wounds,

engraving new scars into her soul.

Again and again,

the demon forgives.

Once. Twice.

Until—

something clicks.

The pattern reveals itself.

The spell dissolves.

She stands perfectly still,

frozen in time, calculating,

without anger, without reaction.

Holding every advantage,

she prepares her departure

in absolute silence.

She could have struck him down.

She could have carved wounds

deeper than those he had ever known.

But she finally understands.

This is no wounded soul.

This is a predator.

Her sapphire eyes become crystal clear.

And then—

she goes supernova.

The script shatters.

The roles reverse.

For the first time,

the priest chokes on fear.

He was clever.

Subtle as a serpent.

Yet painfully predictable.

She had always seen beyond the mask.

She understood him

better than he understood himself.

For the depth of her empathy

could only exist

because it mirrored

the depth of her own darkness.

And his downfall

would become far worse than hell.

"He searched for golden nectar,

yet stumbled upon an unknown creature."

The dead begin to vanish,

laughing into the wind.

The battlefield collapses

into an endless abyss,

opening its ancient mouth.

"Poor little priest...

At last,

you have shaken hands

with your karmic mirror."

Doresc mantuire

Caci nu voi mai suferi tanguire

Cand va veni Isus

Totul se va schimba nespus

Am aflat mantuire

Ca sa fiu rapit de Un Glorios Mire

La masa cu El voi sedea

Si frumusetea Imparatiei Sale o voi vedea

Vreau mantuire

Caci nu voi mai suferi tanguire

Nici lacrimi,urlat

Caci la cruce am fost salvat

El m-a mantuit

Si m-a iertat insutit

Te iubesc

Si mult vreau sa-Ti multumesc

Doresc mantuire

Si sa vad a Lui marire...

Uite-mă din nou aici golind pahar după pahar 

De la atâta dezamăgire am rămas cu gust amar 

În iubire toate încercările mele au fost în zadar.

De ceva vreme am în cap un singur gând murdar 

Să renunț la toate și din lumea asta să dispar 

Fără ea și cel mai frumos vis este un coșmar.

Ce rost mai are să tot încerc la nesfârșit?

Dacă de ea niciodată n-am să mai fiu iubit 

Ce sens are să aștept dacă nu fac nimic 

O iubesc, nu vreau să-i fiu doar un amic 

Dacă nu pot să fiu cu ea mai bine renunț 

În fața justiției supreme mă autodenunț 

Merit să sufăr pentru tot răul ce i l-am făcut

Cel hapsân dorește tare,

Să aibă câștigul mare.

Chiar de marfa lui nu trece...

El preferă că să stea,

Și de marfa s-ar strica..

Unii ce se mulțumesc,

Cu-n câștig mai omenesc,

Își vând toată marfa lor,

Ajutând semenii lor.

Cel mai umilit se pare...

E producătorul care...

Muncește din greu mereu,

Văzând cum produsul său,

E vândut la un preț care..?

Nu are mare valoare.

Și noi suportăm, zic eu,

Ne e greu a cumpăra,

Și de am dori cumva,

Nu avem nici o putere..

Să ajutăm pe cineva..

Chiar simțim aceea durere,

Când dormim a cumpăra.