Hai cu cafeaua

Când ceru-i negru ca smoala
Și otrava visului
Scuipă strigăte desculțe
Din care boala se hrănește,
Atunci sunt dezmembrat
Din umbra ecoului meu.

Te chem acum.

În numele iubirii.

Apari aici.

Respiră prin mine.

Arde în mine.

Fii în mine.

Cuvântul meu e templu.

Tăcerea mea e jurământ.

Prezența ta - împlinire.

Noi doi suntem

altoirea marilor

speranțe.

Apari acum.

În numele iubirii.

Te chem aici.

Mă strecor încet pe bulevard,
noiembrie aleargă ca un nebun.
sub paşii mei, lumea prinde contur...
ce noiembrie mahmur.

Mă pierd adesea-n pașii tăi,
Ca-ntr-un refren ce nu se uită.
Ești dorul meu din anii-nalți
Și bucuria netrăită.

Când râzi, se-aprind felinarele,
Și lumea-ntreagă e decor.
Tu ești răspunsul verii mele
Și-al inimii senin fior.

Pe strada ta cu flori cobor,
Și simt cum bate-un nou amor.
Cu fiecare pas ușor,
Mă-ndrăgostesc de tine iar.

Și, dacă mâine vine-n zbor,
Nu-l chem, nu-l prind, nu-i cer nimic –
Că-n brațele-ți e tot ce strig,
Pe strada ta… și-n al tău dor.

Am fugit cu tine-n seară,
Pe-o plajă fără nume,
Sub lumina lunii clară,
Ne topeam, ca marea-n lume.

Ai zâmbit și s-a topit
Umbra nopții pe cărare,
Pe nisipul aurit
Ne-am iubit fără hotare.

O vară cât o viață
Să fim, să nu regret,
Cu tine, în speranță,
E totul mai complet.
Nu-mi trebuie avere,
Doar pașii tăi desculți –
Și valul care cere
Săruturi dulci… mai mulți.

Poate-o fi sâmbătă, o zi ca oricare,
dar tu ți-ai croit din gândul meu o fugă la Marea Neagră,
unde valurile-mi șoptesc numele tău
pe fiecare plajă, pe fiecare stâncă.

Te-ai cuibărit ca un ecou stingher, pe-o plajă uitată de zei,
sub pleoapa soarelui ce-mi pictează chipul tău –
ești cea mai frumoasă întâmplare,
și-n albastrul ochilor mei
îți port pașii goi, pe nisipul fierbinte al sufletului meu.

Și poate că sâmbăta s-a topit în noi,
la umbra unui dor fără hotar,
în valuri ce sfâșie, ostenite, țărmul
și-n spuma ce se preface în rugă.
Căci eu am naufragiat prin inima ta,
iar tu ești marea ce-mi sapă abisul gândului neîncetat –
o mare nestăvilită,
fără de sfârșit…
Și mă las purtat așa de valul dorului tău
și te cuprind,
fără busolă,
fără teamă,
sub bolta unui sentiment ce îmi risipește
toate punctele cardinale.

Și poate că nu mai e sâmbătă, nici ieri, nici mâine –
doar noi, două naufragii ce se caută
pe harta unui vis sfărâmat de atâtea valuri.

Rămâi tu, ca un cântec în larg,
și vino iar, din zare,
să-mi fii țărm,
când marea din mine
se frânge.

Mă-ntorc adesea în copilărie 

Ca un trifoi firav, vioi și mut

Și an de an prezentul e trecut

Arareori cu patru foi și absolut 

Marius Ene, August, Polonia 

cum de nu esti un om de succes ?

m-ai intrebat

in timp ce ridicai masura

alaturi de statura mea monumentala

reflectata de asumata mea aroganta.

poate c-ar fi trebuit sa-ncerc

da m-au trudit vremurile

m-au ademenit cartile

m-au ratacit bibliotecile

m-au colorat anotimpurile

m-au invaluit uitarile

m-au zidit cuvintele

m-au tintuit recunostintele

m-au ingenunchiat inserarile

m-au diluat ploile

m-au imbatat salcimii

m-au imbiat si teii

m-au acceptat caii

m-au chemat ciini

m-au detunat pustile

m-au inhatat padurile

m-au oglindit izvoarele

m-au amagit soaptele vintului

m-au colorat prigoriile

m-au ingrijorat eclipsele

m-au incintat meteorii

m-au dumirit ecuatiile

m-au luminat fortele

m-au imbatat sunetele

m-au mingiiat rimele

da mai mult decit toate

m-a-nlantuit

ca o ancora grea

infipta-n nisipul marii albastre

cicatricea mica,alba

de pe buza ta de sus

Când aud că se plânge toată lumea,

Căci cutremurul a fost acum lunea.

Dar lumea îi proastă și nu gândește,

Că a fost în ziua de luni treisprezece.

Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,

Că nu au fost morți chiar nicăieri.

Nici clădiri sau blocuri căzute,

Și nici morți sau pagube văzute.

Este o adevărată acum isterie,

Făcută de români ce au în cap prostie.

Fiindcă românii se feresc de moarte,

Dar nu știu că de ea nu pot să scape.

În Oltenia acum toată lumea zace,

Cutremurul ăla mic nu le dă pace.

Și toți să îi vezi cum dau de pomană,

C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.

Vor face babele plecăciuni în faţa popii,

Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.

Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,

Așa cum o făceau babele de cutremur odată.

Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,

Că de cutremur și moarte nu scăpați.

Când vă venii timpul ca să plecați,

De dracul cu toții veți atunci luați!

Satul doarme sub fum subțire,
Cu pieptul greu de amintiri,
Casele-s coaste ce suspină-n știre
De pași pierduți și vechi trăiri.

Drumul oftează sub copite stinse,
Își știe numele pe de rost;
Pe el au fost iubiri aprinse
Și jurăminte fără cost.

Fântâna bate-n cercuri rare,
Ca o inimă de pământ,
Acolo-au plâns femei amare
Și-au pus speranțe în cuvânt.

Ferestrele, cu ochi de sticlă,
Privesc un timp ce nu mai e,
În fiecare lampă pâlpâie-o frică
Și-un vis rămas la „poate”.

Biserica respiră greu,
Cu clopot vechi și glas de os,
Se roagă-n ea un Dumnezeu
Obosit de-același plâns frumos.

Cimitirul, spatele satului, strâmb,
Poartă tot ce n-a mai încăput,
Morții aici nu tac nicicând,
Ei țin satul viu, mut.

Iar eu trec printre toate-acestea
Ca gândul unui fiu uitat;
Satul mă știe, mă visează,
Deși de mult l-am lepădat.

Că satul nu e lut și lemn,
Nici fum, nici drum, nici gard,
E-o ființă veche, fără semn,
Ce respiră ce-am pierdut… și ard.

Încerc de o juma' de ora,

Sa scriu și eu măcar un vers.

Nimic din capul meu nu iese,

I-a stai....

...era un gând un pervers.

Vroiam sa scriu și eu o poezie,

Sa ma simt ascultat,

Vroiam sa vad dacă mai am ceva în cap,

Aveam cândva, eram chiar talentat.

Păcat...

Pământul ne primește-n brațe

Când soarele se-adâncește, 

înecat în coșmarul sângeriu aprins

Iar cerul se deschide - 

Mesager sacru în lumea arsă 

Pământul ne primește-n brațe

unde viermele sur

râdea când văpaiele de foc

mistuiau cununa sfântă. 

Pământul ne primește-n brațe, 

însetat de idile roditoare 

pe care Creatorul le zămislește 

din huma renașterii.