AȘTEPTAREA CA „MOD DE VIAȚĂ”

Pe asfaltul încins,

se oprește o frunză

în drumul ei spre nicăieri.

Nimeni nu o vecde,

nimeni nu o aude

când se zbate să trăiască

în orașul care uită să respire.

Fumul clădirilor

își scrie numerele pe cer,

iar vântul e obosit

de atâta cărat de plumb și cenușă.

Râurile poartă amintiri

de copaci tăiați,

de pești care nu mai înoată,

de oameni care uită să asculte.

Dar există și o lume mică,

un copil care plantează un copac,

o mână care strânge gunoiul

dintr-un colț de parc uitat.

Micile gesturi devin frunze,

frunza renaște,

iar orașul, poate, respiră

pentru o clipă mai lungă.

Nu mai putem aștepta

ca natura să ne ierte.

Ea nu ne judecă, doar așteaptă

să ne amintim că suntem din ea

și nu stăpânii ei

Plouă rece peste orașul stins,

Doar un felinar rătăcit s-a aprins

Pâlpâie parcă a boală, pâlpâie rar,

În aerul greu, irespirabil, amar.

Ferestrele privesc fără cuvânt,

cu ochii de sticlă reci, fără avânt,

Pe coșuri iese un fum înghețat,

iar gerul apasă rece, de neiertat.

Iarna se târăște prin cartier,

Purtând gerul sub cerul de fier,

un clopot anunță, dar inutil,

ecoul căzând stins, infantil.

Frigul tăcut se ascunde în mine,

Timpul stă pe loc, nu mai vine,

Gândurile dorm sum ploaia cea grea,

Ca orașul trist din fața mea.

Tace orașul, totul e mort,

Ploaia cade fără raport,

Rămân singur, umed și rece,

Într-o tăcere ce nu mai trece.

Pădurea -catedrala verde a ființei mele -

mă primea odinioară

sub bolți de frunze vii,

unde tăcerea curgea adâncă și blândă

ca un psalm nerostit al pământului.

Acolo, sufletul meu era limpede,

ca izvorul ce-și știe rostul

fără a-l întreba.

Frunza, epitet al veșniciei,

tremura sub degete

ca o inimă tânără,

iar vântul, duhovnic rătăcitor,

îmi spovedea gândurile

în șoapte de mușchi și scoarță.

Luna - fecioară palidă a nopții -

își apleca fruntea de argint

peste somnul meu vegetal.

Astăzi orașul mă poartă străin,

ca pe o umbră dezrădăcinată.

Zidurile, reci ca niște sentințe,

mă strâng în geometria lor seacă,

iar cerul, tăiat în fragmente ostile,

pare un vis sfărâmat

între ferestrele oarbe.

Oamenii trec - frunze de fier -

fără miros, fără cântec,

cu priviri goale ca vitrinele nopții.

Singurătatea mea, aici,

nu mai e rodnică:

e un pustiu sonor

unde dorul urlă mut.

Și-atunci, pădure, 

mamă verde a începutului,

te port în mine ca pe o rană.

Sufletul meu, smuls din lut,

sângerează timp

și tânjește să cadă iar

la genunchii tăi umbriți,

unde tot ce moare

învață să devină veșnic.

Dimineața începe

cu un ecran care știe deja

ce vis n-am terminat.

Lumina albastră mă învață

cum să deschid ochii

fără să mă privesc.

Omul a fost cândva

o întrebare simplă:

Cine sunt?

Acum e un formular

cu câmpuri obligatorii

și opțiuni luminate.

Ne mișcăm prin oraș

ca printr-o aplicație prost optimizată:

reclame în loc de cer,

zgomot în loc de liniște,

pași grăbăți sincronizați

cu semafoarele.

Tehnologia nu doarme.

Ea numără, compară, prezice.

Știe ce-mi place

înainte să-mi placă,

știe ce voi evita înainte să aleg.

Eu încă încerc

să-mi amintesc

cum arată plictiseala,

acea libertate ciudată

în care nu se întâmplă nimic

și totuși se naște ceva.

Relațiile se încarcă lent.

Unii oameni sunt șterși

fără avertisment,

alții rămân ca fișiere corupte

într-un folder numit „poate”.

Ne spunem „sunt bine”

prin semne verzi,

deși în interior

buffering-ul nu se mai termină.

Omul își măsoară valoarea în reacții,

în cifre care urcă și coboară

ca niște emoții artificiale.

Și  totuși, uneori,

într-o pauză neprogramată,

când bateria scade și semnalul dispare,

se întâmplă ceva straniu:

respirația devine reală,

gândurile nu mai sunt grăbite,

iar tăcerea nu mai cere nimic.

Poate viitorul nu e mai rapid,

nu e mai inteligent,

mai conectat.

Poate viitorul e momentul

în care omul își amintește

că nu trebuie

să fie optimizat ca să existe.

Și închid ecranul nu ca să fugă

ci ca să rămână.

Ești începutul,

dar și sfârșitul meu blând.

Ești tăcerea care prinde glas.

Ești binecuvântarea care respiră,

femeie născută din rugăciune.

Ești primăvara din inima mea,

cuvântul nerostit

pe care-l aud doar eu,

în miezul nopții,

când Dumnezeu tace.

În al tău zâmbet

pacea se ascunde,

în mâinile tale iertarea.

Ești acea clipă

care sfințește timpul,

focul care nu mistuie

ci luminează.

Și de-ar pieri lumea

și cerul ar cădea,

tot tu ai rămâne -

răspunsul Domnului

la dorul meu de viață.

Ești primăvara din inima mea,

și în tine -

Dumnezeu zâmbești.

O singură lacrimă

se prelinge în tăcere,

ca un râu care sparge piatra

ascunsă în adâncul inimii.

Ea nu e doar apă,

ci dorință de iertare,

strigăt mut

al celui care a rătăcit.

Cade încet,

dar lasă urme în suflet,

cărări nevăzute

pe care numai Dumnezeu le cunoaște.

În ea se adună toate regretele,

toate greșelile

care au înăbușit bucuria.

Și totuși,

în căderea ei se naște harul.

Lacrima pocăinței

deschide porțile invizibile,

iar sufletul, chiar și obosit,

simte lumina

cum îl atinge și-l vindecă.

“Te iubesc” n-am mai auzit să zică nimeni de mult

E cică despre timp ce-i scump și cult

Între ziduri îi auzi cum strigă înjură, da’ se roagă

Că atunci când tac nu-i nimeni să-i mai înțeleagă

Mă complac în situația de-a fii ca ei

Să nu-mi doresc cumva mai mult e un obicei

Și când luăm cina în familie la masă

Tactu’ deschide gura să arunce cu noroi în casă

Mâncarea-i destulă da’ sufletul piere de foame

Și primești iubire doar în grame

Că prețu’ e vital când nu-i nimeni să te ajute

Zilele pline de soare-s deja trecute

Ne prefacem că ne plăcem și ne zâmbim

Și când ușa-i trasă pe la spate ne vorbim

Mințim că ne e bine și când ne merge rău

Și ascunzi faptu’ că bărbată-tu e un “fătălău”

Că-ți cumpără flori doar când te înșală

Și abia atunci realizează cât ești de specială

Tu îi ierți tot să nu fie copii fără un părinte

Da ști că numai până mâine-i “cuminte”

Femeia-i “târfă” că doar te manipulează

Că-i vina fetei că moșu’ ăla o violează

Te minte te împinge îți i-a la rând toți nervii

Și apoi te i-a în brațe te bate pe spate si zice să-ți revii

Când îi vede pe doi ținându-se de mână

Ști că pe unu din ei l-ar arunca în fântână

Gen familia “perfectă” îi aia tradițională

Relația dintre doi e o punte tridimensională

Și abia atunci când e mult prea târziu

Când îți cade lumea în cap și capacu la sicriu

Abia atunci realizezi cât ești de prost

Că ai vorbit și aruncat cu ură fără rost

Pentru că ai fost tu prea frustrat și complexat

Că te-ai simțit prea atacat

Și într-un final n-ai demonstrat nimic

Și ai rămas singur fără niciun amic

Nici unu din noi nu suntem fără de păcate

Și orgoliile ce se rup sunt nejustificate

Ne ducem dracu cu tot cu religie

Căci toată viața noastră-i defapt o simplă regie

X e un alchimist

Savant, mercantil si artist.

Amesteca

Gandeste

Topeste

Idei si dumnezei

Si le face aur

Tezaur

Si tot ce vrei.

Alchimist dedoilei.

Tot ce vrei. Tot ce vrea

Apoi le regandeste

Le redumnezeieste

Si tot asa.

Oare-am mințit din nou aseară?

Când întrebat am fost de unde vin,

Nu am putut defel răspunde iară,

Trădat am fost de...mirosul de la vin

M-am strecurat ușor spre dormitor,

Să scap de hainele cu miros de fum,

Și conștient că mă întorc la vorbitor,

Răspuns să-i dau, nu mâine și acum

Ne-am întâlnit și noi în oraș ca băieții,

Am încercat să explic pe ton redus,

Ea doar și-a ridicat în sus pomeții,

Și n-a crezut o iotă, din ceea ce i-am spus

Tot timpul, ne punem întrebări,

Unii la alții fără-a-primi răspunsuri,

Iar viața-i plina de multe provocări,

Și trebuie să faci, din când în cànd retușuri

Ce bine-ar fi să mergi doar înainte,

Să nu aluneci de pe calea dreaptă,

Și totdeauna să-ți aduci aminte,

Să urci pe scara vieții, făra-rata vreo treaptă!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Nu cu tunet m-ai chemat, Doamne,

ci cu o liniște adâncă,

în care voia mea

s-a recunoscut trecătoare.

Mi-ai dat cruce nu ca semn al cîderii,

ci ca loc al rămânerii,

unde frica mea

și mila Ta

se întâlnesc fără cuvinte.

Am voit să fug -

dar nu fuga are chip,

iar ascultarea se naște numai

din statornicie.

Asumarea nu e tărie,

ci golire de sine,

o coborâre lentă

din zgomot în adevăr.

Și când nu mai apăr nimic -

nici dreptatea mea,

nici chipul meu,

nici numele,

Tu începi să lucrezi.

Căci omul nu se mântuiește

prin biruință,

ci prin răbdare

prin smerenie

sub mâna Ta

până la capăt.

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment,

Ca-n al oricărui piept să sune

Un puls ce-l vrea la el atent.

Nu este deci un sfat în rune,

Nici scut ca zidul din ciment:

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment.

Nu-ți căuta pe-acelea bune

În stihul construit prudent,

Nici rele cât nisip în dune

Prin cel ce e efervescent:

Poetul taină-n vers nu-și pune.

Din zi în zi, mai strânși în noi,
Ne pleacă rând pe rând ai noștri — goi
de glas, de trup — dar plini de-un fel de foc
Ce nu mai are loc în niciun loc.

Spre stele drumul s-a tocit ușor,
De pași ce-au ars mai limpede ca dor,
I-am cunoscut — și, totuși, i-am pierdut,
Prea vii atunci, prea repede-n trecut.

Un început — și-un dor ce nu se stinge,
O rană mică-n care timpul plânge,
Și-n tot ce trece, tainic și exact,
Se strânge viața — simplu, într-un act.

Vom fi doar felul cum am locuit
În inimi — scurt, sau poate risipit,
Atât rămâne: urma de sub pas,
Nu cât am fost — ci cât în alții-am rămas.