Автор Alex

Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,

Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,

Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,

Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.

Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,

Iar clopotu-n turlă e mut și anost,

Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,

Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.

Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,

În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.

Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,

Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.

Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,

Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,

Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,

A mea umbră  coboară și intră-n pământ.

Iată acest frumos apus 

Ce de albastru e străpuns, 

Iar mărețul soare apare 

Ca o pată de culoare

Și undeva în îndepărtare 

Siluete a două bărci străbat 

Un lac neîncetat 

Și-n acesta s-a oglindit 

Peisajul adormit... 

Însă, odată ce focul dispare, 

Cerul se umple de întristare 

Și își pierde din vigoare,

Iar natura toată merge la culcare

Sărăcia

Cu mâini întinse, spre o viață mai bună,

Visând la averi, sub cerul cenușiu,

Fără a munci, așteptând daruri de sus,

În timp ce foamea, le roade sufletul.

Fariseii

Cu cruce-n mână, judecând pe oricine,

Se cred sfinți, în ochii lumii întunecate,

Cu vorbe de oțel, împart dreptate,

Uitate fiind, faptele lor păcătoase.

Libertinii

Cu pântece-nclinat spre plăcere,

Un soi de zei, în propria  lor măsură,

Cu pași de sfidare, prin viață-și croiesc drum,

Cu râs de dispreț, pe cei slabi îi condamnă.

Un tablou trist

Într-o societate, divizată și crudă,

Unde fiecare, își alege o rudă,

A urii și a disprețului, a luptei pentru putere,

Unde moralitatea, e doar o iluzie.

Iată-ne, oameni, în acest teatru absurd,

Unde adevărul, e adesea ascuns,

Unde valorile, sunt mereu pervertite,

Și unde sufletele, sunt chinuite.

Oare vom reuși, să schimbăm această lume?

Sau vom rămâne, în acest haos întunecat?

P.S.

Poate, într-o zi, vom înțelege,

Că doar împreună, putem să ne schimbăm.

Aripi de înger cu oase ieșite,

Sângele ce-ți pică pe buze-mi ciupite.

E negru ca smoala cu-n iz de metal

Ruginiu si vâscos altminteri nectar.

Înger al morții întinde-mi tu mâna,

Vreau ca la păcate eu să-mi dezleg frâna.

Alți zeci de mustangi galopând evreiește,

Doar unul e glasul cel care-mi șoptește. 

Păstrează-mi secretul,îngroapă-mi și taina,

Pășește viclean lepădându-ți doar haina.

Înger, fă-mă tu astru, O, fă-mă tu zeu!

Instruiește tu-mi viața să nu dea rateu.

Ochi de tron și ochi de soare,

Învârte-te-n inele goale,

Poleite cu lumină ascuzând acea duzină,

Cea plângând și fumegând,

Mută, moartă dar tunând.

Uneori vreau doar să cad în gol

De la atâția metri câți nu există

Să știu când o s-ajung la sol

Nu o să mor, orice dorință

Orice dorință aș avea 

Nimic nu e cum eu aș vrea

Și-așa că vreau să cad, să cad în gol

Și orice oameni întâlnesc

Pot numai să dezamăgească 

Simt un nerost ce mi-l lungesc 

Și mi-l repet, și îmi repet 

Că sunt aici să îți fac bine

Dar dintre toți, doar eu iubesc 

Și dintre toți, mă minți pe mine

Aș vrea să urc, puțin mai mult

Că poate mi-e puțin mai bine 

De lume eu aș vrea să uit 

Cum a uitat și ea de mine

Și-aș vrea să cad, să cad în gol

Și jos să nu m-aștepte nimeni 

Când mă vei căuta la sol

Să-ți amintești c-am fost cu tine

Și să te minți că mă iubești 

Așa cum minte toată lumea 

Că eu, orice nevoie am 

Nu pare să o împliniți niciuna

Îngeri deghizați catehizează în limbi necunoscute

Ca aripile unui corb ce se-nalță în depărtare, 

Învăluidu-ne într-un giulgiu al nopții,

Iar în umbrele lui cutremurăm, în bezna minții...

Clopote ce sună-n limba de șarpe,

Ne ademenesc într-o falsă comuniune

Sufocând sufletul cu minciuni veninoase

Cu șoapta disperării, o adiere înfiorătoare.

Ca sărutul morții și mângâierii de harapce

Sorb și pân' la ultim' strop de sânge

Să punem genunchi în față la al lor elizeu,

O existență scheletică, condamnată la strânsoarea nopții.