Автор Fedius Valeria
Случайные публикации :)
Când sufletele nu se pierd
Te-am întâlnit când sufletul meu tăcea,
și-ai pus lumină-n locuri fără nume,
de parcă inima mea te știa,
dintr-o poveste rătăcită-n lume.
N-ai promis eternul și poate de-asta
te-am crezut mai mult decât pe oricine,
că uneori iubirea nu cere „rămâi”,
ci doar o clipă-n care să fie bine
Ai fost fereastra mea spre dimineață,
când nopțile păreau fără sfârșit,
și încă îți aud pașii prin viață,
deși, de mult, în urmă ai pornit.
Iar dacă într-o zi ne vom uita,
să nu regreți că ne-am iubit prea tare,
că unele suflete nu se pierd,
ci doar învață să se poarte-n depărtare.
La Casa Irina
Aseară, mă gândeam cum luna, deplină, luminează lumea
Și-n armonia de poveste, o bufniţă se răzvrătește,
La țârâiala ce cosește un repertoriu-n firul ierbii,
Și-un câine care latră-n poartă fără veste.
Acum în revărsarea soarelui de dimineață,
Când zorii zilei despletesc a nopții vrajă,
Mă regăsesc hipnotic pe terasă
Ín fortul munților de pe acasă.
Muntele Păr mă reazemă solemn,
Cu mantia-i de verde și mister,
Desfătător cu triluri, zumzet și forfotă ierboasă,
Își bate veseli pintenii în Bistrița idilică și răcoroasă.
De dincolo de feeria lacustră și duioasă,
Goșmanul, geamăn, parcă-ntr-o rână, își desfată
Splendoarea-i crudă, păduroasă, acoperindu-și coapsa c-o pătură noroasă
Jonglând în susul cerului valea soroasă.
O bună dimineața,
din Pângărați,
pe coastă.
Adio
În sala de clasă, tăcută și pustie,
Stă singură doamna, cu ochii în pământ.
Pe tabla goală, cu cretă albă scrie,
Cuvinte de dor, în limba ei plângând.
Și vântul poartă-al meu strigăt departe,
Prin ramuri, frunze, peste mări și țări .
"Adieu", e doar un ecou ce nu pleacă,
Din caietul meu plin de însemnări.
Toamna
Cu relief șerpuit între cărări ce duc la cetate
Și misterioasa natură ce lasă umbre de ceață
Toamna își culege frunzele, ei căzute
Le pune într-un album cu amintiri
Copacii dezbrăcați de verde
Își pierd ultimele frunze palide
Le îngroapă,
într-un cimitir al frunzelor.
Noi, rătăciți în vânt.
Am vrut mereu să-ți spun
că mi-a fost dor –
de tine, de noi,
de inimile noastre cusute din aceeași tăcere.
Am vrut mereu să-ți arăt
cât de desăvârșită era viața
când ochii tăi luminau apusurile,
când sufletul tău, fragil și nestins,
mă îmbrățișa fără cuvinte.
Ți-am scris odată o scrisoare,
dar vântul, nemilos și rătăcitor,
a furat-o în zbor spre nicăieri.
Cum să-l învinovățesc pe el?
Când noi înșine am fost doar vânt
rătăcind unul pe
lângă celălalt.
Литературные новости, стихи и культурные события прямо на твоём телефоне.
Подписаться на канал
Reformare
Gabriel Nicoara
18 ноября
Ce ai zis e rau, chiar oribil, tragic, da-i zis-o bine
Ploaia trăiește
Gabriel Nicoara
18 ноября
Frumos. Dar poate iti controlezi uneori, char daca rar, inima folosindu-ti caputu
Nu pot să te uit
Gabriel Trofin
18 ноября
Multumesc frumos! Ma bucur daca ti-a placut....
Nu pot să te uit
anca_nistor
17 ноября
Superbe versuri, intensă trăire!
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 ноября
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 ноября
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 ноября
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 ноября
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 ноября
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 ноября
Bine scris!🤗