Un element de contrast

    Te plâng cu dor, 
    Mi-e dor de tine dragă, 
    Sărutul tău pe care îl ador 
    Cu gust de soare şi de fragă…
    
    (or nu mi-l dai 
    or dă-mi-l iară, 
    ca pe o zi de primăvară) 
    
    Te plâng şi-s trist, 
    Tristeţea mă-nconjoară, 
    Cu lacrimi grele de-ametist 
    Ce inima-npietrită mi-o-nfioară... 
    
    (ca pe un strigăt 
    de cocor, 
    frânt în lumina unui nor) 
    
    Te plâng din nou, 
    Şi nouă mi-e mâhnirea, 
    Topită-n vorbă de ecou 
    Neţărmurită mi-e nemărginirea... 
    
    (neterminată-i 
    umbra ta, 
    eternă rană-n mintea mea) 
    
    Te plâng cu-amar, 
    Amară mi-e iubirea, 
    Ce-mi face viaţă un calvar 
    Şi-mi rătăceşte-n gol privirea... 
    
    (fără speranţa 
    vreunei stea) 
    
    Te plâng final, 
    Sfârşit mi-este destinul,

    Ca ţărmul unei mări fără de val
    Pe care nu mai zboară nici delfinul... 
    
    (te plâng 
    pe aripi de coral) 

    Ascultă vocea-ntunericului, 
    ascultă adâncul foşnind,
    Lumină dorind,
    Viaţă dorind...
    
    Atinge-aceste nestemate reci, 
    şi-azvârle-le în mare, 
    în murmur de cantaţii seci,
    ce numai diamantu-l are...
    
    Adu ofrandă zeilor păgâni:
    petale mici de roz-marin, 
    trifoi, boboci de trandafir, 
    un bob de rouă limpede, şi mir,
    
    Şi dup' un răsărit de soare, 
    şi un amurg de cer catifelat, 
    dă-i jumătăţii tale-o floare, 
    boboc de crin neîntinat,
    
    Să-i fie-n sân, drept talisman, 
    să îl ferească de duşman...
    Şi apă ne-ncepută, dă-i să bea, 
    şi-l vei feri, de vreme rea...
    
    Şi adănceşte-te din nou în mare, 
    şi-adună spre lumină, pietrele solare
    şi-azvârlele-nspre cer, să fie şoapte, 
    împrăştiate-n vânt, întreaga noapte...

Trebuie să-ți povestesc despre asta... Simt nevoia să-ți povestesc despre asta... Este o întâmplare... dar mai bine te las pe tine să decizi dacă ți-a plăcut sau nu, căci numai tu poți fi criticul meu numărul unu...

Împreună cu câțiva colegi de facultate, ne-am hotărât într-o vară să facem o escapadă de câteva zile în capitală, la niște prieteni de-ale unor cunoștințe, de-ale unor colegi, știi cum e, oameni buni din categoria celor care puteau să ne suporte cu cazarea câteva zile, așa, cu ceva "atenție" cuvenită din partea noastră, mascată sub forma delicată a unor sticle pline cu... vin fără etichetă!

Ne-am urcat veseli nevoie mare, într-un tren personal, fiindcă aveam reducere de studenți, și după vreo opt ore!, ne-am trezit în capitală, încercând să dibuim ce mijloc de transport în comun ne-ar trebui să luăm până la cazare. După multe și îndelungi deliberări, ne-am hotărât totuși să ne înghesuim cu toții câți eram într-un taxi, fiindcă cazarea era departe și ar fi trebuit să țopăim când cu metroul când cu tramvaiul...

Ajunși la destinație, ne-am lăsat rucsacele și țup! ne-am băgat la o terasă, unde am comandat pizza și bere, căci ne era foame de pe drum dar mai ales sete, fiindcă afară era o căldură mare pe care n-o puteam ostoi altfel. După ce ne-am pus burțile la cale, și după ce am mers cu câteva tramvaie (plătite mai mult sau mai puțin), am ajuns în "buricul târgului", pe cel mai larg bulevard, "Champ-Elizee-ul" capitalei cu magazine de fițe de-o parte și alta, la care ne uitam cu jiind, căci oricum nu ne puteam apropia de prețuri, noi fiind studenți cu buzunarele de la pantaloni întoarse pe dos...

La un moment dat, cum stăteam cu toții pe câte-o bordură - căci nu erau bănci prin apropriere - și savuram câte o țigară, unul dintre noi se ridică brusc în picioare gata să mergem spre Grădina Botanică, dar dintr-o dată auzim cum îi crapă turul pantalonilor la spate, de i se vedeau budigăii albi pe dedesubt, acu' ce să facem? - că nu putea omu' să meargă rupt în... spate pe ditamai bulevardul!!!

În apropiere, era o librărie, iar mie-mi vine ideea salvatoare să cumpăr un capsator cu care să-i dreg vremelnic pantalonii. Zis și făcut: plătesc o avere pe capsator, îl iau pe împricinat și împreună intrăm într-un bar, căutând toaleta bărbaților. Ajunși înăuntru, omu' își dă pantalonii jos rămânând în cămeșă și chiloți, iar eu m-am apucat să-i capsez pantalonii întorși pe dos, pe cusătură ca să nu se cunoască... La un moment dat, ușa se deschide, și un individ între două vârste dă să intre, ne vede, îi pică literalmente fața, văzându-mi amicul fără pantaloni, iar pe mine cu pantalonii lui în mână, își cere subit scuze și pleacă precipitat trântind ușa!

Nu știu ce și-a imaginat individul când ne-a văzut așa, dar noi am ieșit pe brânci din bar, râzând cu gura până la urechi, ținându-ne cu mâinile de burtă și povestindu-le și celorlalți din gașcă, printre lacrimi și hohote de râs, pățania noastră!

După ce ne-am potolit, am vizitat pe rând, zona veche a Bucureștilor, Muzeul Național de Istorie, Atheneul, Intercontinentalul, Piața Romană... Spre seară, din preumblările noastre, nu știu cum ne-am nimerit, dar ne-am aflat pe străduțele înguste și întunecoase de pe lângă piața Matache - cea rău famată - și chiar am prins oareșce viteză, mai ales când am văzut niște umbre dubioase care-și sticleau șișurile în lumina plină a lunii... Norocul nostru cu un troleibuz târziu care a oprit cu generozitate lângă noi, culegându-ne sufletele îngălbenite de frică:

-Urcați degrabă băieți, că nu-i de voi pe-aicea, la ora asta!, ne spune șoferul cu țigara stinsă în colțul gurii și șapca soioasă dată pe ceafă... Că altfel vă albesc oasele în apele Dâmboviței!!!

Tremurând din toate încheieturile, am mulțumit cu gurile uscate iască de frică, lăsând șoferului un bacșiș gras din tot mărunțișul nostru, și cum stăteam noi așa amărâți, uitându-ne unii la alții, auzim la radio, la știrile de noapte, că s-au găsit rămășițe umane plutind într-o valiză pe apele Dâmboviței, de ni se ridicase de frică părul pe ceafă ca la urși!!!

Deodată lui Lalu îi crăpă din nou turul pantalonilor, iar noi izbucnim isteric în râs, văzându-l cum se chinuia să-și acopere goliciunea, iar șoferul ne privea prin oglinda retrovizoare cu suspiciune, gândindu-se probabil că ne pierduserăm mințile de frică.

Mai am și acum capsatorul cu pricina..., m-a însoțit peste tot, oriunde m-a purtat cariera, ca un vasal credincios, iar în momentele mele grele, de cumpănă, era suficient să mă uit la el și să zâmbesc amintindu-mi de cum i-am capsat lui Lalu pantalonii într-o toaletă și mai apoi, cum îi zburau capsele în lumina slabă a troleibuzului atunci când i-au crăpat pantalonii a doua oară!

    Ultimul pas făcut înspre moartea,
    Strivită-n oasele mele...
    Umbra ultimului pas,
    A apus... şi s-a dus...
    O nouă lumină pentru mine,
    Nu va mai fi,
    Doar umbra unui sărut... ultimul,
    Sărut pe drumul sinuos, fără sfârşit,
    Al trupului tău...

Astăzi am murit puțin. Și am înviat puțin. Cu aceeași, egală, măsură. C-așa-i Omul: cât trăiește, învață și a muri. Căci omului îi este dat, în zbaterea lui pe acest pământ, să trăiască de toate: viață, tinerețe, sănătate, iubire, boală, moarte. Un ciclu complet. Fiindcă, așa cum spunea cineva, "tot ce s-a născut, este dator cu o moarte".

Ce nu se spune, sau s-a spus deja, contează mai mult felul în care ai trăit, trăiești și vei trăi, decât cât ai trăit... Calitatea înaintea cantității. Dar ce înseamnă "calitatea unei vieți", cum poate fi ea evaluată, după care criterii, conform căror standarde? Și mai ales, cine stabilește criteriile sau standardele, ca să poată da verdictul că o viață a fost sau nu, bine trăită, împlinită sau irosită?

Sunt întrebări care, cel puțin pentru mine, vor rămâne fără răspuns... fiindcă nimeni nu-și cumpără patul cu gândul să moară în el. După părerea mea, epitaful unei vieți "bine trăite" ar trebui să sune cam așa: "s-a născut, a crescut, a iubit, a trăit, a murit". 

Napoleon spunea frumos că "moartea nu-i decât un somn fără vise". Fără pretenția de a-l contrazice, aș zice că moartea nu-i decât o continuare a vieții. A unei vieți bine trăite. 

Și poate că nu voi afla niciodată ce înseamnă o viață "bine trăită". Dar știu că fiecare zi care m-a durut, fiecare zi care m-a bucurat, m-a învățat să fiu om. Și dacă acesta este prețul pentru a merge mai departe, îl plătesc liniștit: căci, în felul meu, încă trăiesc… și încă învăț.

Asistăm, neputincioși de cele mai multe ori, la degradarea noastră fizică, sufletească și mintală, cu fiecare zi care trece prin noi, lăsându-și urma într-un nou rid, într-un nou fir de păr alb, într-o nouă cedare, căci puțin câte puțin, tot pierdem din noi câte-o bucățică, câte o nuanță, din ceea ce am fost cândva. Și învățăm că cedarea face parte din însăși ființa noastră, ne bucurăm să adăugăm o nouă zi, un nou an existenței noastre, fără să știm prețul pe care, mai târziu, tot va trebui să-l plătim.

Și fiindcă nimeni n-a reușit câtuși de puțin să ridice măcar preț de o clipă, vreun colț de lume, ca să zărească ce e dincolo de ea, nici eu, ca atâția alții, n-am reușit decât să rătăcesc vremelnic pe lumea aceasta, fiind dator cu energia pe care am consumat-o, pentru că simt, cumva, adânc înscris în DNA-ul meu, că n-am irosit în van această energie primită în dar la naștere, care se numește "viață"...

Așa că nu mă tem nici de viață, nici de moarte. Le port pe amândouă în mine, viața ca pe o lumină, moartea ca pe o umbră: una mă trezește, cealaltă mă adoarme. Iar dacă moartea e o continuare,
atunci viața nu se sfârșește niciodată cu adevărat: se mută doar în altă lumină, în alt timp, într-un loc unde numărul anilor nu mai contează.

    Pentru o clipă-n zor de ziuă,
    Mi-am stins privirea-n tain de rouă,
    Şi îmbrăcat cu haina dimineţii,
    Păşit-am iar pe drumul scurt al vieţii...
    
    Şi am privit cu teamă peste umăr,
    La florile strivite fără număr,
    Pe care pasul meu, cu umbra sa,
    Le-a prefăcut în praf de stea...

La un magazin de haine second-hand,

Luate, adunate, răsfirate de la orice brand,

O cucoană trecută de a prima tinerețe, căci avea cam în jur de 70 de ani, se uită la bustiere,

Sora mai mare a Ceciliei, proprietara magazinului, se uită la femeia cu gesturi grosiere,

O vede că tot stă și moșmondește,

Parcă nimic nu-i mai tihnește,

Trece pe lângă rafturile cu bluze,

Le alege doar pe cele ce au imprimeu cu meduze,

Pune, pune, îndeasă în plasă tot ce găsește,

Nu prea pare că se grăbește,

Mișcările sunt lente,

Nu cedează sub privirile atente

Ale șefei magazinului,

Ce tușește măgărește, admirând poza buletinului,

Bătrânică noastră hoață,

Nu are absolut nicio greață,

Pentru că pofta inimii o răsfață,

S-a produs o boroboață,

La un moment dat, șefa magazinului o întreabă,

,,Aveți sacoșe grele, ați mai fost și pe la alte magazine bănuiesc?",dar baba glumeață îi răspunde: ,,Ia vezi-ți fă de treabă!"

Imposibil să accepte ea o nesimțire ca aceasta, o ia la puricat, bluză cu bluză, 

Bătrâna chiar pare confuză,

Îi spune frumos că le-a primit cadou pe multe, foarte multe dintre ele, că a fost recent onomastica ei și de aceea este încărcată cu acele sacoșe,

Și toate cele șapte broșe,

Care din magazin erau luate,

De bătrânică erau de mult uitate,

,, Aveți vreo explicație pentru toate produsele pe care le cărați cu dumneavoastră dintr-un loc într-altul?"

,,Nu știu, nici nu știu cum îmi arată patul."

,,De ce ați mai venit la cumpărături, atunci?"

,,Am vrut să văd ceva frumos?

,, Mă mințiți frumos?"

,,Ce mai înseamnă de fapt frumos?"

,,Mai lăsați-mă cu prefăcătoria asta, că mă prind și singură"

,,Mai uit, da, dar am plătit tot ce am avut de luat, nu sunt genul care fură"

,,Dacă nu vă amintiți de șapte broșe, tot așa veți lua tot magazinul și nu veți ști că l-ați luat"

,,Cum se poate? Vă îndoiți de moralitate mea?"

,,Ce mai e moral la lumea care a uitat să fie morală?..."

Rămânând cu această întrebare, bătrânica se apucă să scoată și din poșetă, din fustă, din mâneci, de după cercei, de sub pălărie, tot ce a luat și nu a achitat..

Bine, sperăm că nu veți fura și data viitoare,

Că este o greșeală morală destul de mare.

Septuagenarul Robert Comăniţă, de profesie cibernetician, îşi propuse în dimineaţa aceea caldă de toamnă târzie să nu meargă la institut. Ziua de 14 octombrie avea pentru el o semnificaţie aparte şi i-o dedica în fiecare an fratelui său geamăn, Vladimir, dispărut fără urmă acum treizeci de ani. Deşi autorităţile judiciare clasaseră dosarul încă din start, punând dispariţia pe seama unor „cauze necunoscute”, el îşi continuă propria investigaţie de-a lungul timpului până în acest 14 octombrie însorit, când socoti, ex abrupto, că sosise momentul să tragă nişte concluzii. În primul rând, trebuia să se decidă asupra unui lucru simplu şi anume dacă fratele său geamăn era mort sau nu. Faptul că acesta dispăruse subit, fără să lase cea mai mică urmă a trecerii sau morţii sale, acoperea ambele posibilităţi, înclinând însă mai mult spre varianta a doua. Un glas lăuntric, care la gemeni se manifestă extrem de profund, îi spunea că Vladimir nu era mort, ceea ce putea să însemne alte două lucruri: fie că fusese răpit şi ţinut undeva în sclavie, fie că el însuşi îşi regizase dispariţia şi trăia cine ştie unde sub altă identitate. De data asta balanţa înclina spre prima variantă. La drept vorbind, concluzia conturată cu ocazia primei sale investigaţii, imediat după dispariţia lui Vladimir, care nu excludea posibilitatea unei răpiri, se baza pe câteva date certe. Se ştia cu precizie că Vladimir plecase de acasă la unsprezece fără cinci, prezenţa sa fiind înregistrată de camera video de la benzinăria Helios, unde acesta alimentase la ora unsprezece fix. De la benzinărie până la institut  era o distanţă de circa zece minute cu maşina, însă camerele de acolo nu-i semnalaseră prezenţa nici înainte, nici după ora unsprezece. Cei aproape treizeci de kilometri de drum dintre benzinărie şi institut străbăteau o suprafaţă agricolă plană, cultivată cu grâu, nefiind o rută prea circulată. De jur împrejur, cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea decât o mare verde de grâu încolţit şi cerul prăvălit ca un clopot peste această mare. Cum să dispari într-un asemenea loc cu tot cu maşină şi să nu laşi nicio urmă? Fata de la benzinărie confirmase că-l văzuse plecând în direcţia institutului, iar un şofer de TIR, care circula din sens opus, observase şi el, undeva pe la mijlocul distanţei, un Porche roşu, decapotabil, „mâncând jar”. Ultimul element care-i întărise convingerea că fratele său fusese victima unui eveniment neobişnuit i se relevase din elicopterul Poliţiei, după un survol efectuat cu procurorul Mărgean. Nu-i spusese nimic acestuia, dar ochiul său experimentat de cibernetician depistase aproape de locul indicat de şoferul de TIR o zonă circulară în lanul de grâu încolţit, care contrasta izbitor cu restul. La o cercetare ulterioară, pe teren, aflase şi explicaţia acelei anomalii: zona circulară, cu un diametru de circa douăzeci de metri, era pârjolită, purtând amprenta unui obiect propulsat, care se aşezase şi stătuse ceva timp acolo.

     În timp ce-şi pregătea ustensilele pentru ras, tot mai greu de o vreme încoace, Robert Comăniţă se privi îndelung în oglindă. Albise cu totul, iar pomeţii obrajilor îi ieşiseră proeminent în afară. Îi apăruseră mii de riduri în jurul ochilor şi gurii, ba şi câteva cute groase, ca nişte şanţuri, de-a latul frunţii. Puncte negre, înconjurate de smocuri de păr, se vedeau ici şi colo pe nas, deasupra buzelor şi în josul bărbiei duble. Doar albastru marin al irisurilor i se păstrase intact, nealterat de trecerea timpului, amintindu-i de vremurile frumoase de altădată. Nici el, nici Vladimir nu fuseseră căsătoriţi, dar cunoscuseră şi avuseră zeci de femei, umblaseră prin toată lumea, se bucuraseră de cele mai mari onoruri în ţară şi străinătate, îşi trăiseră viaţa cu vârf şi îndesat. E drept că nu prea lăsaseră nimic în urmă, cu excepţia lucrărilor ştiinţifice, şi nu se prea gândiseră la viitor, crezându-se, probabil, invulnerabili şi intangibili, adică nemuritori.

     Îşi strânse obiectele de ras zâmbind. Întotdeauna când se afla în faţa oglinzii îl asaltau amintirile, dădeau buzna ca nişte hiene din lumea tăcută a uitării, şi de fiecare dată pierdea noţiunea timpului. Acum trebuia să se îmbrace pe fugă, să pornească maşina, tot un Porche roşu, decapotabil, apoi să refacă pentru a treizecea oară ultimul drum al lui Vladimir, încheiat  invariabil cu aceeaşi reculegere pioasă şi dureroasă.

     Opri mai întîi la bezinărie. Fata de altădată, acum o femeie în vârstă, înceată şi supraponderală, îi făcuse plinul în linişte, iar el îi lăsase câteva sute de lei bacşiş, aşa cum proceda de ani de zile, ştiind că o ducea foarte greu, după care ieşi în stradă. Drumul era pustiu şi trist, sufocat de buruienile uscate de pe margini şi de pe câmpul lăsat în părăsire, care se întindea de jur împrejur până la linia orizontului. Parcurse cei aproape cincisprezece kilometri lejer, fără să se intersecteze cu nimeni, şi parcă maşina direct pe câmp, în locul în care descoperise prima şi singura dovadă palpabilă legată de dispariţia lui Vladimir. Îşi începu reculegerea în maşină, ca de obicei, cu mâinile împreunate şi ochii închişi. La un moment dat auzi un ciocănit în geamul din dreapta şi înainte de a se dezmetici se trezi cu un bărbat tânăr alături, care semăna uluitor cu Vladimir cel de acum treizeci de ani.

     -  Păstrează-ţi cumpătul! îi zise acesta îmbrăţişându-l. Sunt eu!

     -  Doamne, au trecut treizeci de ani.

     - Nici măcar o clipă, râse Vladimir Comăniţă amuzat de uluirea fratelui său, poate doar o jumătate de clipă, ca să fiu mai exact! Iar acum, frate, spune adio Terei şi hai să pornim înaintea timpului!

     În clipa următoare mai văzu un obiect argintiu, sub formă de disc, având la bază un cerc de lumini multicolore, care dădea impresia că obiectul se mişcă, apoi îşi pierdu cunoştinţa.

              - continuare -

Moartea, poate deveni un eveniment mai puțin dureros,de care să nu ne temem,

pe care îl pregătim din timp.Cum ne bucură venirea pe lume a unui copilaș, 

neștiind ce soartă va avea, moarte poate fi o sărbătoare a unei veți trăită cu demnitate

pe care ne-a oferit-o soarta.

     Plecarea să fie organizată cum vrea fiecare com dorește, într-nu spital sau clinică

unde să intre rudele, prietenii, invitații, având aspectul unei festivități.O cameră veselă, cu 

mobilă frumoasă, plină de flori,se poate ciocni chiar un pahar.asistat de un specialist.

Când vine momentul, candidatul dă semnalul că-i pregătit. Cu o singură injecție nedureroasă,

să mă sting, uitândumă la voi.Fără durere, umilință, știind că ne așteaptă o altă viață ....

    Mă plimbai pe străzile Brăilei de multe ori, le-am străbătut la pas, și cu fiece plimbare am descoperit câ te ceva. Brăila, un oraș alinat de briza răcoroasă a Dunării, fluviul superb, care este precum sufletul orașului. Aici, oamenii simt diverse situații precum valurile Dunării, și fiecare val reușește să răzbească, și să încânte privirea, impresionând cu armonia sa.

    Aici, fiecare om are o poveste bătrânească de spus. Tradițiile diferitelor comunități nu s-au pierdut, ci au fost conservate cu multă grijă de pasionalii brăileni. Portul, acum căzut în dizgrație, cândva a fost inima orașului, care a putut să devină ce este astăzi cu ajutorul său. Brăila, un oraș cu multe etnii, provenite din diverse colțuri ale Europei, este un oraș al armoniei între popoare și cultură.

    Clădirile sale, monumente arhitectonice, îmbină modernul cu vechiul. Poți vedea case din ani '20, stând alături de clădiri noi. Și totul se îmbină într-un grațios dans dintre epoci, un dans care nu are cum să nu îți stârnească interesul și admirația.

    Bisericile numeroase ale Brăilei conservă, alături de muzeu și clădiri celebre, istoria unei așezări vechi, cu o poveste îndelungată în spate. Nimeni nu ar putea bănui câte comori culturale se pot ascunde în spatele unor fațade, acoperișuri, uneori chiar ruine. Totul este o combinație între oeiental și occidental, cu amprenta locală. 

    Locuitorii, primitori, îți oferă totul. Nimeni nu este o mai bună călăuză decât un brăilean care a crescut și a iubit în acest oraș, ce se leagănă în ritmul Dunării.

    De aceea, dragi cititori, Brăila este unică. Căci înseamnă o combinație între natură și omenire, un mixt ce a reușit. Și, tocmai de aceea, vă invit să vizitați orașul, cu drumurile sale vechi, natură minunată, dar și locuitori buni, diferiți doar prin cultură, dar nu și prin umanitate.

                                                            AUTOR:   S.E.M.

                                                               (inițialele mele)

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Vandtæt ur

Det er en smuk tidlig januarmorgen, vi er på et af de mest prestigefyldte tekniske skoler i Suceava county, hvor vores fornemme engelsklærer, Cecilia (vi kender ikke hendes efternavn) er på badeværelset. Nærmere bestemt på lærernes badeværelse, i kvindeafdelingen. Det er en barsk start på dagen efter 4-5 alarmer sat på telefonen, en til 12:30, en anden til 2:40, to mere til hendes søn og en mere til 4:50 om morgenen. De to første skulle tage antibiotika, efter at han havde en eller anden infektion med Staphylococcus aureus og jeg ved ikke hvor mange andre stammer af nosokomiale og gram-positive bakterier som hans søn havde med fra børnehaven, var den sidste alarm at nå frem til tiden kl. station og tage bussen til gymnasiet (for dem der ikke ved det, Cecilia er pendler med 15 års erfaring indenfor transport). Normalt kunne Cecilia have bedt om orlov, indtil hun begyndte at få det bedre, for at komme sig, for at blive mere energisk, men du kender hende, du ved, hvordan hun har det. Hun vil kun have olympiere, hun vil have, at alt hvad hun gør skal give mening, hun kan lide det fag, hun underviser i, og ikke kun det, hun vil reformere undervisningen i dette fag, hun har endda en tendens til at revolutionere og forbedre undervisningshandlingen, indtil- ville bringe det til kunstens niveau. Han valgte at arbejde over i den stat, han er i, fordi han ved, at der i år bliver holdt olympiade på gymnasiet, hvor han underviser. Her til morgen havde Cecilia dog ikke rigtig tid til at passe sig selv, hvorfor hun for første gang skulle på toilettet. Al hendes mascara har spredt sig, fra kondensen, heldigvis tørrer hun det overskydende af med nogle vådservietter. Så begynder han med de tørre at pudse næsen, og stakkelen blæser, at lærerne i de tilstødende hytter også hygger sig. Det regner med kommentarer som: "Du ved Cecilia, jeg har en plæneklipper, som jeg bruger til at klippe junglen rundt om huset med, og den giver nøjagtig de samme lyde." Kære medlærere, vis empati og lad være med at grine af Cecilias problem, at det ikke er sjovt med de mikrober, der cirkulerer, hvor de bliver ved med at dukke op, som svampe efter regnen, jeg har indtryk af, at verdens undergang er på vej, men dette er virkeligheden, jeg er økologiske ubalancer, forurening og bakterier dukkede op. Og global opvarmning hjælper dem med at trives...Cecilia lægger lige så meget passion i at pudse næsen, som hun gør noget andet, hun hjalp mig ikke med nogle bøger, jeg havde brug for for 10000 år siden? Selvfølgelig ja, men jeg vil sige, at hjemme hos hende kan man ikke engang se farven på væggene, gipsen eller hvis hun har malerier, at hun har bøger op til lysekronen. Og sådan ser næsten alle rum i lejligheden ud. Jeg forstod ret hurtigt, at hun brænder for det, hun laver, og godt gjort ved hende. Det er svært at finde passion i noget, hvad som helst, jeg synes virkelig, at intet giver mening eller måske skal jeg blive ved med at lede, indtil jeg finder det.

For at vende tilbage til vores historie pudser Cecilia sin næse, smider vævet efter at have fyldt det med sekret og blodpropper, trækker vand. Desværre gik det sammen med vævet i afløbet, og det slanke, moderne ur, hun havde modtaget af en veninde til sin fødselsdag i september. Det gled af hans håndled, for i sin unødvendige hast (han kom der i hvert fald først) trykkede han ikke hårdt nok på grebet. For at give lidt sammenhæng har uret et varmebestandigt armbånd, som med succes modstår vand, på æsken stod der i hvert fald "500 ATM vandmodstand". De japanske producenter løj ikke om kvaliteten af det produkt, Cecilia havde på, et Casio G-Shock ur, lidt for stort til en kvindehånd, sort, rund skive, der viser timerne med blå arabertal. Den gør modstand, den er intakt selv i dag, kun at den gennem kloakken havde en anden rute og løb over i Suceva-vandet i stedet for at følge den overalt. Cecilia går i panik, sætter en annonce i avisen, sætter plakater op over hele byen med billeder af uret og udlover en belønning for at finde det.

En måned efter at eftersøgningen startede, får hun besked om, at den er fundet og vil komme til at gøre krav på den. Han ankommer til det kontor, taler med damen ved skranken, som giver ham uret. Cecilia ved ikke rigtig, hvordan hun skal reagere, det er hendes ur og alligevel er det, som om det er væk. Hvor længe har det været i vandet, hvor alt er spildt, det har fået en militærgrøn farve, han vil forsøge at fjerne det derhjemme, enten med en pincet, eller med en neglefil, eller med rengøringsmiddel, eller med andre rengøringsmidler han kan finde. Seriøst, det ligner ikke engang det ur, han kunne lide så meget i starten...