Moștenire în maghiară
Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.
Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.
Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.
În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată.
A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.
Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?
Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze.
Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.
Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.
Öröklés
Ma egy különleges tárgyról lesz szó, egy nekünk kedves tárgyról, azoknak, akik még mindig a ház padlásán tároljuk a holmikat, pontosabban egy filckalapot. Bajor kalap, vitathatatlan történelmi jelentőségű kalap, kifogott öt keresztelő, két ballagás, több esküvő és ennyi. Kalap, ami több generációnak csak volt, de hordani, szerintem nem hordták, régen már nem hordható. Ahogy korábban említettem, filc, kék (elektromos kék vagy királykék), oldalt toll van rögzítve.
Cecilia dédnagymamája ragaszkodott ahhoz, hogy a lehető legjobb körülmények között tartsák. Valami, ami megtörtént, csak az idő múlása szólalt meg, már nem az, ami volt, már nem ül úgy, mint régen. Már a kék árnyalata sem vibrál, inkább kopottas, öreg, poros. Remek lenne vintage outfit ötletekhez, de egyébként maradjon szép, csak a kollekciónak.
Ceciliát nem kis meglepetésként tapasztalta, hogy az eddig oly költőien leírt kalap nagy hibát rejt, pontosabban egy lepkecsaládnak ad otthont. Valljuk be tehát, ha valaki kalapot örököl, nem csak a kalapot kapja, hanem a molyok is.
Egy család élne a kalapban. Család?, olyan sok?, dinasztia talán, van királya és uralkodója is, és nagyjából minden, ami egy teljes értékű monarchiához kell. De hogyan lehet ezt szeretni? Mióta nincs a molygombától?, mióta használják a Prontót kártevőirtásra? Egy dühös és merengő Cecilia folyamatosan felteszi magának ezeket a kérdéseket. Hogy a mindenki által tanúsított látszólagos gondosság mellett a kalap ilyen ütemben szétesik. Ha az a dédnagymama tudná, és élne, nagyon mérges lenne. Cecilia ül és ül, és olyan megoldáson gondolkodik, hogy máskor visszaadhassa dicsőségét.
Megtalálta, tudja, mit kell tennie, kitalál egy megoldást, ami megöli őket, miután meghalnak, elveszi és kivágja az anyagból azt a részt, amit eltávolítani akar.
Folytassa a leírtak szerint. Csak a vágott részt egyre jobban eljátszva, elmélyítve éri el az ollóval az anyag másik oldalát. Jó emberek, négy generáció óta megvan, honnan tudjátok, hogyan kell gondoskodni egy vagyonról, amelyet valaki elhagyott? Nem azt adta neked, hogy felelősséget rakj a válladra, hanem azért, mert úgy gondolta, jó lenne, ha lenne valami, ami neki nagyon tetszik. Tényleg átlépted a komolytalanság határát! Azt kapjuk, hogy magát a sapkát nem igazán érdekli, de nem érdekli a dédnagymama is, aki rád bízta?
Cecilia olyan színű cérnával kezdett varrni, mint amilyen a kalap eredetileg lett volna. Mi értelme van? Tökéletes szinonímia nem létezik, se színben, se szóban, sajnos a szín egyedi volt, pótolhatatlan. Cecilia a +1,75 dioptriájánál azt hiszi, hogy ugyanolyan színű volt. Nem is tudjuk, mit mondhatnánk még... a szándék jó volt... "máskor visszaadni a dicsőségét", de a túl sok buzgóság miatt az eredmény egy kicsit elmaradt. Cecilia, köszönjük a vigyázz hordtad, fertőtlenítetted, takarítottad, vigyáztál rá, amit mindig nagyra értékelnek, de ha nem voltál olyan jól kivágva, akkor is nagyon jó volt. Mindig tanácsos egyensúlyt tartani minden .Miért jó mérni a tetteinket,döntéseinket?Mert mondjuk vezetünk és kanyarodnunk kell előttünk egy kanyar,mérni kell a sebességünket (mert a túl sok elvihet minket az út, letér az utunkról), a vágy, amivel át akarunk menni azon a kanyarban, nem számít, mennyi időbe telne, milyen gyorsan, milyen szakértelemmel, mi nem tudom, mi.. az számít, hogyan harmonikus és milyen biztonságban tudjuk, hogyan vészeljünk át mindent.Senki sem tapsol nekünk, csak magunk vagyunk, és nincs szükségünk tapsra.
Ugyanígy jelen esetben az örökölt kalap épségben maradhatott volna, nem igényelt volna beavatkozást, javítást, újradíszítést, retusálást, ha kedves Cecíliánk nem akarta volna olyan lelkesen feljavítani. Azt is érdemes megfontolni, hogy a dolgok működéséhez gyakran nincs szükség radikális változtatásra, csak a részleges vagy a negyede ugyanannyira segít.
Cecilia...Cecilia...vagy nem volt biztos kezed, vagy túl sokat törődtél a kalappal.
Categoria: Proza
Toate poeziile autorului: ecaterina valcescu
Data postării: 19 octombrie 2023
Vizualizări: 451
Poezii din aceiaşi categorie
Surprizele din apartamentul nou
După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament.
Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.
Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă.
Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane.
Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme.
Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.
Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 3. Morții nu plâng. Lăcrimează
3. Morții nu plâng. Lăcrimează
O rafală de vânt smulse ușa închisă neglijent de Gabriel și curentul provocat îndepărtă perdeaua din geam lăsând să se vadă în curte o siluetă nemișcată. Gabriel și Iulia se repeziră afară, în timp ce colega ei se mărgini să arunce printre dinți o înjurătură. O scuturară de zăpada ce-i acoperea din belșug hainele subțiri și o înveliră într-o pătură. Iulia îi înlătură părul de pe față lăsând ochilor cale liberă spre privirea lui care devenise nemilos de rece. Privi nedumerită chipul doctorului, nevenindu-i să creadă că acea privire blândă, ce abia se ridicase din podea atunci când a pătruns în camera de gardă, purtau acum inflexiuni reci accentuate de o mină de om aruncat în focul chinurilor. Două lacrimi mari căzură din ochii Crinei. Iulia i le șterse și o strânse la pieptul ei.
Abia perceptibil, buzele ei mai schițară:
— Nu pune mâna!
Ușa se închise cu zgomot în urma asistentei și a ofițerului. Era ora pentru tratamentul de noapte. Iulia simți cum mâinile lui încercau să o desfacă pe bolnavă din brațele sale.
— Lăsați-o, nu vedeți că plânge! se revoltă ea din tot sufletul întărind strânsoarea.
— Morții nu plâng, lăcrimează, spuse el șuierat.
În acel moment tânăra asistentă simți că trupul din brațele ei atârna ca un fir de ață lăsat în bătaia vântului. Brațele doctorului smuciră cu putere corpul din încolăcirea Iuliei. Odată cu trupul Crinei zbură pe podea și halatul fetei. Gabriel întinse femeia pe pat și începu să îi apese ritmic pieptul. Mintea asistentei se goli de orice sentiment și un scenariu, repetat uneori cu plictiseală în prea lungile ore de cursuri teoretice, puse stăpânire pe ființa ei. Din câteva mișcări bluza pacientei s-a lăsat desfăcută și electrozii puseră stăpânire pe corpul Crinei, învăluind-o ca o pânză de păianjen gata să-i ofere pe scena insolită rolul de primadonă rănită în propria existență. Ecranul verzui arunca peste cei trei actori o lumină ce sporea paloarea personajelor, completând scena cu grandoarea unei așteptări încordate. O linie albă țâșni pe ecran refuzând orice unduire. Mâinile febrile ale doctorului frământau trupul în timp ce asistenta își depăna propriul rol. O injecție cu procainamidă și aparatul cu electroșocuri completară decorul, iar ea, actrița, aflată la prima sa distribuție, aștepta replica junelui prim. Primadona va trebui salvată cu orice preț, înainte ca spectacolul să devină supărător de lung. Trupul Crinei se adâncea sub apăsarea palmelor, după care tresălta la fiecare doză de aer pompată de gura lui Gabriel. O ușoară tresărire a liniei albe spulberă uniformitatea fondului verzui al ecranului. Două lacrimi apărură în colțul ochilor și coborâră peste obrajii stacojii îndepărtând umbra morții. Reflectorul prinse viață aruncând peste chipurile celor doi un joc dezlânat de reflexii albe.
— Fibrilație supraventriculară cu degradare hemodinamică critică! 100 mg de procainamidă!
Ascultător, acul pătrunse vena și lichidul alb se strecură cu viteză printre globulele leneșe. Abia terminată injecția și o nouă replică animă scena.
— Încarcă!
Frumoasa actriță oferi junelui prim recuzita necesară următoarei scene. Mâinile stăteau atârnate deasupra pieptului primadonei care încă refuza să participe activ la spectacol. Dunga albă continua să danseze necontrolat pe ecranul verzui rătăcind în jurul stării de echilibru cu care debutase spectacolul. Cu ochii țintă la acele aparatului, Iulia își drese glasul pentru o ultimă replică:
— 120!
Mâinile se apropiară de corpul aproape inert. În momentul următor trupul se scutură într-un spasm scurt. Ochii doctorului urmăreau cifrele ce refuzau să se încadreze în scenariu de viață prescris de creator.
— Încarcă!
Un nou moment de liniște care cerea un bis.
— 120!
Electrozii se apropiară amenințători de pieptul dezvelit cuprinzând inima ca într-un clește de foc. Primadona tresări din nou în timp ce broboane de sudoare trădau intensitatea cu care junele prim lupta să o scoată din ghearele pierzaniei. Un moment de liniște și scena finală puse capăt tragediei.
— Ritm sinusal! Puls 65.
Corpul Crinei se adună într-un reflex întârziat, iar din ochii întredeschiși se născu un șiroi de lacrimi ce-i invadă obrajii de acum cuprinși de o vagă culoare.
— Abia acum plânge. Poate sufletul ei plânge nemoartea! Un somnifer injectabil și monitorizare EKG 24 de ore.
Iulia trase perdeaua din dreptul patului pe care tanti Crina își trăia poate cel mai liniștit somn din ultimii zece ani. Se întoarse. Pe fața lui Gabriel încă șiroiau broboane de sudoare. Într-un gest reflex, se apropie de bărbat și, tandru, cu dosul palmei, îi îndepărtă șuvițele de păr lipite pe frunte. Abia când sânii, arcuiți de răsuflarea accelerată care o cuprinsese încă din debutul spectacolului nedorit, atinse pieptul acestuia își aduse aminte de nuditatea sa. Prea târziu. Mâinile lui se strecurară pe sub brațele ei cuprinzându-i umerii ca într-un ham. Trupul tensionat își pierdu rigiditatea, iar moliciunea formelor îi căuta pielea. Halatul lui se desfăcu lăsând pieptul primitor să-i zdrobească sânii. De dincolo de perdea aparatul torcea regulat, numărând una câte una bătăile inimii. Aici, pulsul se contorsiona să atingă valori ridicate ridiculizând normalitatea. Răsuflările deveniră spasmodice, dureroase. Lipsită de ultima picătură de voință, Iulia își lăsă trupul modelat de palmele lui flămânde. Mâinile ei se strecurară în josul trupurilor înlăturând bariere convenționale. El îi prinse brațele și o sili să-și mângâie formele. Ochii lui, corpul lui, erau o oglindă în care își descoperea deslușit toate dorințele.
— Domnișoară, ai întârziat la antrenament. Iarăși băiatul ăla neisprăvit, nu-i așa?
Iulia roși până în adâncul inimii și se repezi pe teren cu racheta în mână. Intră în jocul de dublu fără nicio încălzire. Pe tot parcursul antrenamentului simți privirea apăsătoare a antrenorului. Raze fierbinți se așezau pe trupul ei. După joc, rămase să exerseze serviciul. Făcea acest lucru mereu. Antrenorul îi lăsase coșul de mingi și cheia de la încăperea de lemn unde, într-un separeu, se putea face un duș. Epuizată, aruncă hainele de pe ea și se lăsă gâdilată de apa călduță încălzită de soare într-un bazin montat pe acoperișul plat. Ochii sfredelitori cercetau în oglindă cele mai ascunse intimități ascuțindu-i dorințele. Mintea părea pierdută într-o altă lume din care trupul ei nu făcea parte. Încă o dată. Măcar o dată și mă voi opri. Mâinile căutară cu înfrigurare plăcerea carnală. Pe teren, seniorii râdeau în timp ce-și etalau corpurile bronzate. Privirile ei străpunseră geamul într-o căutare înfrigurată și necontrolată. Putea fi oricine. Orice bărbat.
Gabriel îi lăsă mâinile libere. Privirile lor se întâlniră, dar buzele refuzau să se unească. Coborî palmele pe trupul lui în căutarea acelei bucăți de viață, care era singura capabilă să elibereze din chingile raționalului ultima fărâmă de rezistență din corpul ei.
Raportul de gardă era, ca de obicei, un prilej de risipire a gândurilor domestice cu care fiecare plecase din propria-i ogradă. Glume, apropouri, bancuri, înjurături. Într-o casă de nebuni, nimeni nu-și putea permite să trăiască normal.
— Domnule doctor, felicitări! Am auzit că ai înmormântat moartea unei nebune condamnând-o la viață.
— Și, undeva, un alt nebun răpune un nevinovat doar pentru că la noi nu s-a eliberat un pat.
Gabriel nu răspunse. Se apropie de geam privind ninsoarea liniștită care împresura turnul roșu într-un val de mister atemporal.
— Nu acum. Nu poți muri încă.
Peste vacarmul ombilical din sală, se făcu auzită o voce de femeie. Ca prin farmec, doctorii își stăpâniră pornirile și se întoarseră spre medicul șef care tocmai intrase în sală. Din spatele ei răsări calmă, ca de obicei, și asistenta șefă. Doctorița Zamfirescu, o femeie trecută de 50 de ani, era departe de a fi iubită de medicii care se aciuaseră mai mult din interese conjuncturale la acest spital decât dintr-o pasiune profesională. Altfel spus, nu au găsit ceva mai bun. Prima privire a doctoriței se fixă asupra lui Gabriel. Cu doar câteva zile mai devreme îl primise în biroul ei cu multă rezervă. Studiase dosarul doctorului și nu putea înțelege ce caută un medic tânăr, cu o pregătire de invidiat, în acest spital, când sigur putea alege un post într-un oraș. Cu dosarul deschis în fața sa, îl rugase să se așeze. Simțise stânjeneala tânărului copleșit parcă de ceea ce i se întâmplă. Se baza mereu pe prima impresie. Și impresia ei era că are în față un om care acționează dintr-un impuls ce depășește limitele raționalului. Acest om nu știa ce face. La rândul lui, tânărul doctor încerca săi deslușească gândurile, dar nu îndrăznea să o privească în ochi. Ținea pleoapele aplecate, împiedicând privirea să iscodească, dar oprind și ochii întrebători ai doctoriței să-i citească cele mai ascunse gânduri. Iar gândurile nu erau doar ale lui. Trăirile sale lăuntrice erau purtate de două ființe ce sălășluiau într-un singur trup ca pavăză. Doar ochii puteau fi oglinda omului pe care se străduia să-l țină prizonier într-o celulă invizibilă lumii.
— De unde sunteți, doctore?
— Este un sat mic. Nu aveți cum să-l știți.
— Să vedem. Dacă nu îl știu, poate îmi veți vorbi despre el. Despre oamenii printre care ați copilărit.
Gabriel își împreună mâinile ascunse sub birou și, cu un glas măsurat, înfășură așteptarea care se instaurase pentru câteva clipe între cei doi, cu o ploaie de cuvinte desprinse parcă dintr-o carte.
— Dincolo de Mureș, se întinde o câmpie cu pământ negru și oameni acoperiți de sudoare. După o jumătate de zi de mers la pas, pământul se umflă în coline pline de vii. La îngemănarea dintre câmpie și dealuri omul a croit așezări pline de viață.
Doctorița, surprinsă de acest mod neașteptat în care Gabriel înțelesese să-i răstălmăcească cuvintele, ridică o mână ca pentru a-l opri, în timp ce din ochi părea să spună: Tinere nu încerca să-ți bați joc de mine!. Dar ceva o opri să-și ducă la bun sfârșit intenția. Simțea că vorbele lui țin loc de privire și ce nu putea citi în ochi, putea înțelege din cuvinte. Îl lăsă să termine. De fapt nici nu mai era conștientă că îl asculta. Nu avea prea mult timp și cel mai important lucru pentru ea era să se lămurească asupra intențiilor legate măcar de viitorul apropiat. Un doctor care ceruse să locuiască în incinta spitalului era mană cerească pentru întreaga echipă de medici. Dar cât va putea sau va dori oare acest tânăr, sigur plămădit în tumultul vieții din București, să reziste într-un loc singuratic, în plină iarnă, înconjurat de nebuni?
— O să fiu sinceră. Facem un pariu. Dacă rămâneți să locuiți și să profesați aici cel puțin un an, eu sunt gata să recunosc, în fața tuturor, că nu mă pricep la oameni. Dar dacă plecați mai devreme, dumneavoastră ce puneți la bătaie?
Oarecum nedumerit, Gabriel se lăsă pe spatele fotoliului și, privind-o pentru prima oară pe doctoriță în ochi, răspunse fără să stea prea mult pe gânduri:
— Nimic.
Iar acum, după doar două zile, iată-l în fața ei, eroul salvator. Îl rugă să dea raportul. Spre surprinderea tuturor, Gabriel se mărgini să ofere doar aspecte generale, strict medicale, omițând să pomenească numele asistentei. Doar că unul dintre confrați îl întrerupse și dori să afle și acest amănunt.
— Care dintre asistente ți-a fost alături?
Gabriel evită să rostească un nume, deși acum știa precis cu cine împărțise emoțiile luptei cu moartea și plăcerea carnală.
— Nu am reținut numele. Încă nu cunosc personalul medical. Nu vă știu nici pe dumneavoastră. Îmi pare rău.
Doctorul, un bărbat la vreo 45 de ani, insistă.
— Cea tânără sau cealaltă?
— Cea tânără.
În sală se simți o oarecare tensiune. De undeva din spate, aproape imperceptibil, o umbră de voce, care sigur nu ajunse și la urechile doctoriței Zamfirescu, completă:
— Norocul prostului! Cu cea mai râvnită asistentă!
Doctorii ieșiră din sală. Grupurile se înșiruiră pe potecile înguste, săpate în stratul de zăpadă. Un soare palid își rezema razele șubrede peste albul imaculat din curtea liniștită. O adiere ușoară de vânt traversa valea Oltului semănând răzleț fulgi de zăpadă care prindeau reflexe scurte în lumina orbitoare reflectată de pojghița înghețată. Oamenii își fereau privirile deschizând ochii doar atât cât să nu rătăcească cărarea. Comentariile nu încetau să curgă din gura medicilor. Astfel de evenimente făceau deliciul doctorilor. Încet, încet, curtea se goli și totul reintră într-un alt scenariu, un scenariu obișnuit, acela al unei zile plictisitoare de muncă, mereu mult prea lungă.
Gabriel rămase în sală privind prin geam turnul roșu. Mintea lui pătrundea dincolo de zidurile groase. Prin urechile sale pătrundea un fluviu de voci din care încerca să deslușească propriul glas. Sunete amestecate curgeau în fața lui, auzul fiindu-i oglinda prin care se strecura în tărâmul dominat de o altă minte ce sălășluia în același trup.
Un ecou puse stăpânire pe undele sonore.
— Gaaaabriiiieeeel! Gaaabriiieeel! Gaabriieel!
Din depărtări, se-ntorceau chemările aruncate de micul Gabriel în clisura dintre dealuri. Nu înțelegea de ce sunt tot mai slabe și de ce se pierd. Cel mai mult îi plăcea să strige lumii că el, Gabriel, copilul pierdut într-un sat neștiut de nimeni, există.
— Sunt aici! Sunt aici! Sunt aici!
Iar lumea îi răspundea, luându-l în răspăr, imitându-l.
— Suuuunt aaaaiiici! Suuunt aaiici!
Ecourile propriilor vorbe îi răscoliseră mintea și deveniseră stăpânul trupului. Noul stăpân al trupului. Din ecouri a început să curgă noua sa viață. Acolo unde dealurile se împerecheau în linia văii călăuzitoare de voci.
O tuse ușoară se strecură printre gândurile răscolite de amintiri. Umbra care stăpânea mintea lui Gabriel se furișă discret spre vidul abisal, iar fața se destinse lăsând lumina interioară, caldă, a sufletului să-i inunde privirea. Asistenta șefă, Doamna, stătea înfiptă în mijlocul camerei. Privirea ei sfredelitoare nu prevestea nimic bun.
— Doctore, pe mine nu mă păcălești! Dacă o faci pe Iulia să sufere, îți fierb ouăle!
Gabriel aplecă ochii și se prefăcu că nu a auzit-o.
— De ce pacienta din micul salon este izolată?
— Nu este izolată doar că singurătatea ei este un fel de tratament. Nebunii adevărați caută societatea oamenilor. Când ești singur, nebunia nu are haz.
Lăsând deoparte începutul nefiresc al acestei conversații, cei doi se așezară, apăsați doar de problema acelei paciente izolate într-o încăpere dărăpănată, departe de statutul firesc al unui salon de spital. Dar fusese singura disponibilă.
— A fost găsită la ușa spitalului în urmă cu câteva luni. Era speriată, iar brațele ei erau doar o rană.
— De aici, pansamentul?
— Continua să-și adâncească rănile. Se automutila.
— Și domnișoara Iulia are o mână pansată.
— Se pare că este vorba de o cicatrice inestetică.
— A fost consultată și dusă în salon. S-a ascuns sub pat țipând ca din gură de șarpe.
— Violată?
— Nu știm. A fugit și s-a ascuns în debara. Am urmat-o doar eu ca să-i vorbesc. Era deja un alt om. Un om absolut normal. Când au intrat doi doctori, crizele au reînceput subit.
— Vreau să o văd!
— Aveți grijă, din senin pacienta o poate lua razna. Medicii o ocolesc.
— Merg chiar acum.
— Doctore! Uneori dispare pur și simplu. Cu zilele.
Gabriel se apropie de debara. Cu sufletul la gură, intră pentru a doua oară în această cameră pe jumătate dărâmată. Debaraua era goală. Pe masă, un caiet lăsat deschis de ceva vreme, era mărturie a unei activități febrile. Un scris îngrijit, pe alocuri spații setoase în căutarea de cuvinte care să completeze un puzzle greu de descifrat.
Dulce
Se-nalță odată cu negura dimineții; în ogradă, stropii de rouă pironiți pe buza firului de iarbă sunt singurii receptori ai arătării sale. Bățul lemnos atinge treptele încremenite de trecerea vremii, în timp ce zmeurișul viscerent, măriginit de fragmente colțuroase, se-ntinde de-a lungul întregului zid cu-ai săi străjeri, care slobozesc mireasma dulceag-otrăvitoare a zmeuricii îmbinată cu frânturi amărui de rostopască. În răspăr, agrișul fuzionează tonalități gălbui-roșiatice, iar experiența senzorială este reconfortată de priveliștea benignă a grădinii de zarzavat, umbrită de falnicul corcoduș. Batalioanele erbacee, care te întâmpină de pe prispa casei, au stratul de mazăre în prima linie, urmat de îndeaproape de fasolea cățărătoare din turnurile de control ale aracilor de lemn. În spate, hagima, ceapa și loboda ascund urma cartofilor pământii. Sub prispă, în carcera subpământeană, stă leșul nopârcii nimicite, învelit acum într-un palton de astrahan. Pală este-atingerea ei în zorii dimineții.
Proiect de construcții plus câteva inepții în finlandeză
Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space.
Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.
Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.
Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".
Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."
Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"
Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare.
Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."
Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."
Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice.
Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.
Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.
Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.
Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.
Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase.
Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."
Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.
Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".
Rakennusprojekti plus vähän hölynpölyä
Cecilia ja hänen miehensä suunnittelevat muuttavansa uuteen kotiin. He etsivät jatkuvasti Internetistä kiinteistönvälitystoimistojen mainoksia. Periaatteessa se ei ole monimutkaista, mitä he haluavat, asunto, jossa on kolme huonetta, kaksi kylpyhuonetta, olohuone, kaksi parveketta, löydetyistä, joissa ei ole seiniä tai ikkunoita (koska Cecilia tykkää istua auringossa, ruskettua) , keittiö, mutta myös säilytystila kenkälaatikoille. Suurin osa väitteistä lähtee tästä säilytystilasta, Cecilian aviomies ei ole samaa mieltä. Hän arvelee, että laatikoiden paikka voisi olla aivan parvekkeella. Lisäksi säilytystila ei antanut hänen laajentaa kylpyhuonettaan riippumatolla. Käytännössä ihminen haluaa avoimen kylpyhuoneen.
He katselevat ympärilleen, etsivät tarjouksia, huomaavat melko edullisen, kolmen huoneen asunnon, kuten he halusivat, mutta eivät kaupungin keskustassa, vaan jossain laitamilla, kaupungin luoteisosassa. Sijainti ei todellakaan tyydytä Cecilian auringon ja lämmön tarvetta, mutta mitä voimme tehdä, emme voi saada niitä kaikkia, meidän on silti luovuttava joistakin valintakriteereistä, joita he olisivat halunneet tulevaan taloonsa.
He ovat menossa noin klo 9 keskiviikkona keskustelemaan rakentajien kanssa. Mutta heti sisäänkäynnin jälkeen Cecilialla on outo tunne. Mies kysyy, miksi ei olisi hyvä jäädä sinne. Hän aloittaa useista syistä: se, että se on kaukana pojan päiväkodista, hänen pianotunneistaan, kaupungintalosta, kauneussalongista, jossa hän käy, ja mistä tahansa sellaisesta kaupasta, jossa hän voisi tehdä ostoksia.
Kaikkeen tähän aviomies antaa erittäin "älykäs" vastauksen:,, siellä on julkinen liikenne". Cecilia hermostunut:,, Et siis aio auttaa minua liikkumaan paikasta toiseen?".
Cecilian miehellä on taas linja, joka saa meidät ihmettelemään, kuinka uskollinen ja omistautunut hän on aviomiehenä: "Sinulla on lupa kaikkiin luokkiin, et todellakaan halua edes ajaa skootterilla, siellä on takseja, joihin voit soittaa mihin tahansa vuorokaudenajasta ja yöstä." Cecilia on vielä kiihkeämpi:,, Tiedätkö jotain, hankin ajokortit itselleni, näyttääkseni itselleni, että voin, mikä on minun vikani, että minulla on liikenteessä ollut kaikenlaisia outoja, kuten sinä, jotka todella haluavat törmätä minuun? Pelkään niin monia liikenteen osallistujia." Aviomies sanoo hänelle ujolla äänellä: "Okei, minä autan sinua matkoilla."
Asiat rauhoittuvat tällä hetkellä, kaksikko lähtee juttelemaan rakentajien kanssa. He antavat heille suunnitelman asunnosta, jotta he voivat nähdä kaikki arkkitehtoniset yksityiskohdat tarkemmin. Aviomies näkee pienemmän kylpyhuoneen, josta hän haluaa tehdä avoimen tilan. Cecilia aloittaa kriittisellä ja moralisoivalla äänellä: "En ymmärrä, miksi tarvitset avointa kylpyhuonetta?" Missä olet nähnyt tämän kylpyhuonemallin aiemmin? Pubissa?!"
Mies sanoo haluavansa hänet, koska hänellä on innovatiivisia ideoita, ei konservatiivisia, näkevän asiat yksipuolisesti kuten Cecilia, että kaikki seinät on järjestetty kauniisti, yksi ei tule kallistumaan 95 astetta ja että Cecilian tarve täydellisyyteen tukalaa hänet, estää , tuntuu siltä, että kaikki on pysähtynyt hänen tyypillisten mieltymyksiensä vuoksi.
Cecilia punastuu, on hiljaa, mutta huomaa asiat. Cecilia sanoo:,, Ja minusta tuntuu, että niin paljon asioita puuttuu, en jäisi tänne, se on tyhjä tila."
Rakentajat kertovat hänelle: "Se on nyt tyhjä, koska ei ole esineitä, tuskin onnistuimme rakentamaan seinät, kun muutat tänne, näet, että talo alkaa hahmottua, sisustat sen haluamallasi tavalla, räätälöit , ja kaikki se."
Cecilia keskustelee miehensä kanssa, hän haluaa saada hänet lykkäämään muuttoa, kunnes hänen poikansa lopettaa päiväkodin, koska hän on erittäin tunteellinen poika ja mikä tahansa suuri muutos voi vaikuttaa epämiellyttävästi hänen akateemiseen suoritukseensa.
Mies ei suostu, hylkää Cecilian ehdotuksen ja lupaa rakentajille, että hän muuttaa heti, kun asunto on rakennettu, kalustettu, rapattu. Hän kuitenkin hyväksyy, että kenkälaatikoiden säilytystila on avoimessa kylpyhuoneessa.
Cecilia antaa periksi, hän näkee, ettei hänellä kuitenkaan ole ketään, jolle puhua, hänellä on viimeinen pyyntö ennen isovanhempiensa asunnosta muuttoa, nimittäin: olla varovainen kaikkien isovanhempiensa 20 maalauksen kanssa, olemaan hukkaamatta niitä Älä sirpauta heidän runkoaan, kun hän ottaa ne pois autosta ja kantaa ne asuntoon. Hän lupaa olla varovainen, ettei hän pudota niitä, naarmuta niitä, koske kaiteeseen ja niin edelleen.
Muuttopäivä tulee, perjantaina, hän ei ole edes hakenut poikaa päiväkodista, hänellä ei ole kompassia laukussa, ei karttoja, eikä puhelimeen asennettua "Maps" -sovellusta, hänen on arvattava missä uusi koti on Jos menestyy kotona hyvin, jos ei, niin hän nukkuu kaduilla.
Cecilian maalaukset, köyhät, istuvat tavaratilassa kahden Aqua Carpatica -vesipullon vieressä, pussi täynnä Cremșnit-laatikoita, toinen pussi, jossa on kahdeksan pakettia jauhoja, akvaario, en tiedä kuinka monta laatikkoa lautasliinoja, rättejä ja kaikki se.
Kantaessaan niitä hän on varovainen jokaisessa askeleessaan, johon astuu, mutta koska hänellä on viisi toisessa kädessään ja viisi toisessa kädessään, hän naarmuuntuu maalauksen kehystä, jota hän pitää oikeassa kädessään. Cecilia ei epäile tapahtunutta ennen kuin hänen miehensä kiinnittää hänet seinään. Cecilia ketterällä näkemisellään, kotkansilmä, joka huomaa pienimmänkin vian +1,75 dioptrialla, näkee naarmun. Hän sanoo miehelle:,, Haluan sinun menevän huomenna kiinalaiseen kauppaan pienellä torilla ja ostavan uuden, mutta silti kultaisen kehyksen, kuten tämä. En voi katsoa tätä maalausta, olet pilannut sen huolimattomuudellasi!" Ja todellakin, mikä se omaisuus oli? Se oli vain maalaus karvaisista kissoista.
Aviomies kysyy häneltä:,, mutta eikö sitä voi korjata liimalla?" Cecilia suuttui sellaisesta kyvyttömyydestä,, Ei, sitä ei voi korjata liimalla. Se on naarmuuntunut, rungosta ei puutu palaakaan... "
Aviomies pohtii ulkona Cecilian sanoja:,, Nainen, joka ei tiedä mitä hänkään haluaa, ei halua liimaa, annan hänelle syyt haluta liimaa." Ja hän jatkaa vielä rohkeampiin tekoihin, rikkoo akvaarion sisään Cecilia näkee kaiken parvekkeelta, lähettää hänelle viestin puhelimeen, että hän ostaisi myös uuden akvaarion kiinalaisesta kaupasta ja mahdollisesti uusia kaloja eläinkaupasta, samalla kun hän kamppailee elvyttääkseen kaikkia, jotka olivat tuossa akvaariossa, laittaa ne hanassa, vesisuihkun alla ja kukkamaljakossa.
Mitä tehdä? Cecilian miehen olisi pitänyt tietää, että "kiire pilaa työn".
Plimbare cu motocicleta în turcă
De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul.
Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească.
Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.
Cecilia'nın A sınıfı ehliyetini aldığı günden bu yana hayatı bir süredir ilginç bir değişime uğradı. B ve C kategorileri için de bu puana sahipti, ancak A için bu onun için gerçekten yeni bir deneyim. Sınav stresliydi, özellikle de yoldayken, ancak bu çaba, günün veya gecenin herhangi bir, istediği, istediği yerde osurma özgürlüğüyle ödüllendirildi. Özgürlüğünün önündeki tek engel motosikletin hiçbir aksamasının olmamasıdır. Cecilia'nın neden bir eke ihtiyacı olsun ki? Güzel soru... yani, bilmiyorum, belki onu pazardan alışveriş yaparken taşımak, tarlalara bakmak için oğlunu tarlalarda gezdirmek, karahindibalarla dolu çayırların ve daha birçok pastoral manzaranın resminin tadını çıkarmak için. , yatağını Jysk'ten alıp koymak için (bir kısmı ekte). Onu yanlış anlamayın, Cecilia pratik bir insandır, ataşmanı motosikletin bir uzantısı olarak görüyor, sanki arabayı kendisi kullanıyormuş ve arka koltuk varmış gibi, şu anda sadece iki koltuklu bir araba gibi geliyor. Koltuklar. Olaylara perspektiften bakan Cecilia motosikletle en yakın araba servisine gidiyor.
Oradaki uzmanlarla konuşuyor, ona seçenekleri, her ataşman modelinin fiyatını gösteriyorlar. Cecilia oturuyor ve eklenti modelleri listesine bakıyor. Tüm fiyatları tartarak kendisine en ucuz görünen ataşmanı seçiyor. Adam ona istediğinin bu olduğundan emin olup olmadığını, birkaç müşterinin onu satın aldıktan sonra şikayet ettiğini, motosikletten tamamen ayrılması gerektiğini, insanları ve nesneleri taşımak için ona güvenemeyeceklerini, bunun sadece bir şey olduğunu sordu. çok fazla gürültü yaptılar (hiçbir şey hakkında o kadar çok gürültü yaptılar ki), aldıklarına pişman oldular, her zamanki gibi birkaç kez servise gitmek zorunda kaldılar vb. İstediğinin bu olduğuna kesinlikle inanan Cecilia, kararını verdiğini ve hiçbir şeyin ve hiç kimsenin tercihini değiştiremeyeceğini söyledi. Araba servisinin sahibi onunla aynı fikirde oldu ve ataşmana benzer ancak daha kaliteli bir model sipariş etti. Hollanda'dan geldiği için kendisine ait olana kadar beklemek zorundaydı. Cecilia'nın hiç acelesi yoktu, motosikletinin bir ataşmana sahip olacağı konusunda çok heyecanlıydı. Neyse ki çok enerjikti, vitamine ihtiyacı yoktu, geceleri de uyuyamadı, aşırı coşkudan, belki araba servisinin sahibi onu arayıp ataşesini almaya gelebilirdi.
Bir ay sonra araba servisinden parçanın hazır olduğuna ve motosikletle birlikte gelip yanlara takabileceğine dair bir e-posta bildirimi alır. Cecilia bazı karanlık halkalarla geldi, çok uzun zamandır mümkün olan en kısa sürede hazır olmayı umuyordu. Mısır tarlasına üç kez girecekti. Ama sorun değil, hiçbir sıkıntı yaşamadı, araç servisine sağ salim ulaştı. Oradaki adamlar onu ona taktı, tam oturdu, sallanmıyordu, şüphelenecek bir şey yoktu. En azından Cecilia ilk bakışta öyle düşünüyordu. Ancak deneyimin nasıl bir his olduğunu görmek için ataşmanla motosiklete bile binmedi. Eve gitmek için motosikleti çalıştırdı. Eve giderken, ataşmanı taşımanın biraz zor olduğunu, özellikle de ihtiyaç duyduğu yere, sola, sağa dönmek zorunda kaldığında, motosikleti kullanmanın daha da zorlaştığını hissetti. Ancak bu durumun onu cesaretlendirmesine izin vermez, her ataşeyle birlikte gider, ta ki oldukça trajik bir olay fikrini değiştirmesine neden olana kadar.
Sıcak bir ağustos akşamı civardaki hipermarkete alışverişe gitti. Lazanya yapmak için ihtiyacı olan her şeyi aldıktan sonra, aldığı ürünlerin bulunduğu çantayı ek parçaya koydu. Engebeli bir yolda yürürken mağazanın otoparkından ayrıldı, çünkü kenar mahallelerde yaşıyor ve yollar böyle, bir noktada sanki taşıdığı uzatma çıkmış gibi tuhaf bir şey hissetti. Hiç de hatalı değildi. Ataşe mısır tarlasına geldi, bütün ürünleri ovadaydı. Bu koşullar altında hâlâ Dr. Oetker'in lazanyasını nasıl hazırlayabilir? Cecilia şaşkına dönmüştü; çanta yerine bir insan da olabileceğini düşündü. Bu pervasız arzusunun sonuçlarından hoşlanmadığı için yerel basına ilan vermiş, ataşeyi fahiş fiyata, parayla da hazır lazanya almış.
Îngheață islandeză
(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)
Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural.
Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.
Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.
Alte poezii ale autorului
Moștenire în engleză
Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.
Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.
Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.
În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată.
A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.
Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?
Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze.
Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.
Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.
Legacy
Today we are going to discuss about a special object, an object dear to us still keeping things stored in the attic of our house, more precisely, we are talking about a felt hat. It is a Bavarian hat, hat of undeniable historical importance, caught five baptisms, two graduations, several weddings and that's about it. Hat that several generations only had, but I don't think they wore it, it's ages since it has no longer been wearable. As earlier mentioned, it's made out of felt, it's blue (an electric blue or royal blue), and it has a feather attached to the side.
Cecilia's great-grandmother insisted that it must be kept in the best possible conditions. Something that happened, only the flight of time has taken its toll on it. It is no longer what it used to be, it no longer sits as it used to. Even the shade of blue is no longer vibrant, it's more shabby, old, dusty. It would be great for vintage outfit ideas, but otherwise keep it just for the collection's sake.
It was no surprise to Cecilia to find that the hat, described so poetically so far, hides a big defect, more precisely, it houses a family of moths. So, let's face it, when someone inherits a hat, they don't just get the hat, they also get the moths nesting there.
A moth family would live in the hat. Family?, so numerous?, dynasty maybe, it also has a king and a monarch and pretty much everything it needs to be a full-fledged monarchy. But how can one like this? How long has he been out of mothballs?, when was the last time that Pronto has been used for pest control? Angry and brooding, Cecilia is asking herself these questions constantly. How is it possible that in spite of all the apparent care that everyone has taken, the hat ends up disintegrating at this rate? If that great-grandmother knew and was alive, she would be have been extremely angry. Cecilia sits and sits, thinking of a solution to restore its glory.
She found it, she knows what to do, she will come up with a solution that will kill them, after they die, she will take and cut out the part of the material that needs to be removed.
Proceeds as described. Only by playing and deepening the cut part more and more, she reaches the other side of the material with the scissors. Lovely people, you've had it for four generations, didn't you know how to take care of an asset someone gave you? She didn't give it to you in order to place a responsibility on your shoulders, she gave it to you because she thought it would be nice for you to have something that she used to like a lot. You really crossed the line of frivolity! We get that you don't really care about the hat itself, but don't you also care about the great-grandmother who entrusted it to you?
Cecilia began to sew by using thread of a similar color to what the hat would have originally been. What is the point? Perfect synonymy does not exist, neither in terms of colors, nor in terms of words, unfortunately the color was unique, it was irreplaceable. Cecilia, at her +1.75 diopter thinks it was the same color. We don't know what else to say... the intention was good... to "give back its glory", but due to too much overzealousness, the result was a little not as expected. Cecilia, we appreciate the care you had taken of it, you disinfected it, you cleaned it, you really took care of it, which is always to be appreciated, but if you hadn't had so much fun cutting it out, it would have been just fine. It is always advisable to have balance in everything . Why is it good to measure our actions, decisions? Because, let's say we're driving and we have to turn, we have a curve in front of us, we have to measure our speed (because too much could take us off the road, deviating from our path), how we want to pass that curve, it doesn't matter how long it would take, how fast, how professionaly done, whatever... what matters is how harmonious and how safe we know how to get through everything. Nobody is applauding us, we are just ourselves, and we don't need applause.
Likewise in the case discussed, the inherited hat could have remained flawless, it would not have required any interventions, additional steps to repair, redecorate, if our dear Cecilia had not wanted so ardently to improve it from scratch. Also worth taking into consideration is that things often don't require a radical change to function well, since a half or a quarter of it would help just as much.
Cecilia...Cecilia...either you didn't have a steady hand, or you cared too much about the hat.
Pardonne-moi ce caprice d'enfant în norvegiană
Pardonne-moi ce caprice d'enfant
Pardonne-moi, reviens moi comme avant
Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi
Pardonne-moi ce caprice d'enfant
Pardonne-moi, reviens moi comme avant
Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi
C'était le temps des « je t'aime »
Nous deux on vivait heureux dans nos rêves
C'était le temps des « je t'aime »
Et puis j'ai voulu voler de mes ailes
Je voulais vivre d'autres amours
D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »
Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour
Pardonne-moi ce caprice d'enfant
Pardonne-moi, reviens moi comme avant
Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi
C'était vouloir et connaître
Tout de la vie, trop vite peut-être
C'était découvrir la vie
Avec ses peines, ses joies, ses folies
Je voulais vivre comme le temps
Suivre mes heures, vivre au présent
Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement
Pardonne-moi ce caprice d'enfant
Pardonne-moi, reviens moi comme avant
Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.
Tilgi meg for dette barnslige innfall
Tilgi meg, kom tilbake til meg som før
Jeg elsker deg for mye, og jeg kan ikke leve uten deg
Tilgi meg for dette barnslige innfall
Tilgi meg, kom tilbake til meg som før
Jeg elsker deg for mye, og jeg kan ikke leve uten deg
Det var tiden for "Jeg elsker deg"
Vi to levde lykkelige i drømmene våre
Det var tiden for "Jeg elsker deg"
Og så ville jeg fly med vingene
Jeg ønsket å oppleve andre kjærligheter
Andre "jeg elsker deg", andre "alltid"
Men det er deg jeg drømte om om natten min kjære
Tilgi meg for dette barnslige innfall
Tilgi meg, kom tilbake til meg som før
Jeg elsker deg for mye, og jeg kan ikke leve uten deg
Det var å ville og vite
Alt i livet, kanskje for raskt
Det var å oppdage livet
Med sine sorger, sine gleder, sin galskap
Jeg ønsket å leve som tiden
Følg timene mine, lev i nuet
Jo mer jeg levde, jo mer elsket jeg deg ømt
Tilgi meg for dette barnslige innfall
Tilgi meg, kom tilbake til meg som før
Jeg elsker deg for mye, og jeg kan ikke leve uten deg.
Oare ce ar putea fi? în olandeză
Ce obiect are patru laturi,
Formă de patrat,
Nu putem spune că este chiar tridimensional, dar se pliază destul de bine pe orice suprafață,
Are mai multe întrebuințări:
Cu acest obiect putem șterge praful, ne putem șterge chipul transpirat, în el putem tuși, ne putem sufla nasul, când plângem și încercăm să ne revenim după depresie, când simțim nevoia să strănutăm în ceva și nu vrem să o stropim din cap până în picioare pe persoana de lângă noi, se poate pune și la costum la ocazii speciale sau îl putem pune lângă o vază de flori, pentru a mai adauga culoare mesei pe care stă.
De asemenea, un lucru important de precizat ar fi faptul că vine într-o varietate de modele, culori, desene, imprimeuri, unele au și texte scrise pe ele. Însă lumea care încă mai preferă stilul clasic, vintage și toate sinonimele de genul, îl are cel mai adesea într-o nuanță de bleu spălăcit, cum sunt și blugii prespălați, cu tot felul de pătrate mai mici, când de un albastru mai închis, când galben neon.
Obiectul descris nu ar putea fi decât:
Răspuns: रूमाल
Wat kan het zijn?
Welk object heeft vier zijden,
vierkant,
We kunnen niet zeggen dat het helemaal driedimensionaal is, maar het vouwt redelijk goed op elk oppervlak.
Het heeft verschillende toepassingen:
Met dit voorwerp kunnen we het stof afvegen, we kunnen ons bezwete gezicht afvegen, we kunnen erin hoesten, we kunnen onze neus snuiten, als we huilen en proberen te herstellen van een depressie, als we de behoefte voelen om ergens in te niezen en we doen dat niet. Ik wil het niet van top tot teen op de persoon naast ons spatten, het kan ook bij speciale gelegenheden op het pak worden gezet of we kunnen het naast een vaas met bloemen zetten, om kleur toe te voegen aan de tafel waarop het staat zit.
Het is ook belangrijk om te vermelden dat het verkrijgbaar is in een verscheidenheid aan ontwerpen, kleuren, ontwerpen en prints, en op sommige is zelfs tekst geschreven. Maar de wereld die nog steeds de voorkeur geeft aan de klassieke, vintage stijl en alle synoniemen van het genre, heeft deze meestal in een tint gewassen blauw, net als voorgewassen jeans, met allerlei kleinere vierkantjes, soms in een donkerder blauw, wanneer neongeel.
Het beschreven object kan alleen zijn:
Antwoord: रूमाल
Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în portugheză
Bun e vinul ghiurghiuliu,
Cules toamna pe târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt,
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine,
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr' de scară,
Vinişor de boghi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun e vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Dar de-l bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
Vinho tinto leve é bom
O vinho tinto leve é bom,
Colhido no final do outono,
Mais sobre a geada, mais sobre o homem,
Bebo muito mais e não fico bêbado.
Eu jurei que nunca mais beberia
Mas eu não consigo me segurar
Bom vinho, bom, eu gosto,
Não sei o que farão com ele.
Vinho de maçã raro
Ele sobe em sua cabeça sem escada,
Vinesor de bogies verdes
Torne o homem invisível.
O vinho é bom e saboroso,
Quando você bebe com um homem bonito.
Mas se você beber com um homem feio,
O vinho para na garganta.
Înghețată islandeză în engleză
(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)
Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural.
Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.
Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.
Icelandic ice cream
(Well, not exactly Icelandic, but you get the idea, taken from Iceland)
It's 9 in the morning, it's still dark which is normal because we're very close to the Arctic Circle and we go to the McDonald's in Reykjavík, almost the only one that can still be found in Iceland, after a decree has been given in the country not to restaurants that sell fast food are also being built. Since it's the only one left, we see no reason not taking advantage of the opportunity, so we go to see what they have on the menu and IT seems that, most of the sandwiches are variations on the same topic, diversified versions of the Filet-O-Fish burger. We get two courses of Filet-O-Fish, one with salmon, one with trout, two large portions of French fries, because they are my favorite on every menu at McDonald's, in any country, chocolate muffin and the most important thing, the Icelandic McFlurry. This one differs from the rest of Europe in that it is much colder, the climate also helps it to preserve itself, it is much more consistent in texture, more frosty and has an intense shade of blue with pieces of stracciatella also blue in color, which is strange to me. They used blue food coloring that has E407 in its composition, but still they are the ones who claim that they don't want processed food, that they want everything to be as natural as possible.
We taste the Icelandic McFlurry. It's good...let's take another bite,...it's amazingly good...and one more bite, let's not forget the taste...yes, we got it, it's the best McFlurry we've ever tasted ever, too bad it's so far from home. However, we think that the McDonald's restaurant in Iceland is following a certain theme, except for the fries, the whole menu resembles that of a tavern located by the seaside, the napkins are also blue with fish drawn on them, on the glasses there are messages, such as: "Ready for an underwater adventure?", everything is in shades of blue in the room. Interestingly, although we find McDonald's in Iceland, it is very different from all the others we have seen so far.
Since we liked the ice cream from the Icelandic McDonald's so much, we go to taste other flavors and ice cream scoops from the local gelaterias, namely Isbúð Vesturbæjar. And here they have a wide range of assortments that we can choose from. We take cocoa and pistachios. And these are the best. Iceland, I want to congratulate you, you are the best ice cream maker I have ever met. What you offer, maybe too few or no one offers anymore. You have specialized in turning the coldness into something artistic, pleasant to look at, feel and taste, synesthesia in every single way.
Oare ce ar putea fi? în maghiară
Ce obiect are patru laturi,
Formă de patrat,
Nu putem spune că este chiar tridimensional, dar se pliază destul de bine pe orice suprafață,
Are mai multe întrebuințări:
Cu acest obiect putem șterge praful, ne putem șterge chipul transpirat, în el putem tuși, ne putem sufla nasul, când plângem și încercăm să ne revenim după depresie, când simțim nevoia să strănutăm în ceva și nu vrem să o stropim din cap până în picioare pe persoana de lângă noi, se poate pune și la costum la ocazii speciale sau îl putem pune lângă o vază de flori, pentru a mai adauga culoare mesei pe care stă.
De asemenea, un lucru important de precizat ar fi faptul că vine într-o varietate de modele, culori, desene, imprimeuri, unele au și texte scrise pe ele. Însă lumea care încă mai preferă stilul clasic, vintage și toate sinonimele de genul, îl are cel mai adesea într-o nuanță de bleu spălăcit, cum sunt și blugii prespălați, cu tot felul de pătrate mai mici, când de un albastru mai închis, când galben neon.
Obiectul descris nu ar putea fi decât:
Răspuns: रूमाल
Mi lehet az?
Milyen tárgynak van négy oldala,
négyzet alakú,
Nem mondhatjuk, hogy teljesen háromdimenziós, de bármilyen felületen elég jól hajtogat.
Számos felhasználási területe van:
Ezzel a tárggyal letörölhetjük a port, letörölhetjük izzadt arcunkat, köhöghetünk bele, kifújhatjuk az orrunkat, ha sírunk és megpróbálunk kilábalni a depresszióból, ha úgy érezzük, hogy tüsszentünk valamibe, és nem ' ne akarjuk tetőtől talpig ráfröccsenni a mellettünk lévőre, különleges alkalmakkor az öltönyre is felvehetjük, vagy egy virágváza mellé is tehetjük, hogy színesítsük az asztalt, amelyen ül.
Azt is fontos leszögezni, hogy sokféle mintával, színben, mintázattal, nyomattal készül, némelyikre még szöveg is van ráírva. De a világ, amely még mindig a klasszikus, vintage stílust és a műfaj összes szinonimáját részesíti előnyben, legtöbbször mosott kék árnyalatú, akárcsak az előmosott farmer, mindenféle kisebb négyzetekkel, néha sötétebb kékkel, amikor neonsárga.
A leírt objektum csak lehet:
Válasz: रूमाल