O stea pe cerul tăcut

Ai plâns?

Am plâns că mi-ai fost drag și ai plecat

Am plâns să văd că nu pot să te-mpac..

Am plâns să simt că pentru tine n-am contat

Am plâns c-ombratisare tu mi-ai refuzat..

Plângi?

Mai plâng când amintirile mă năpădesc

Și plâng cu gândul la vinul ce-l doresc..

Mai plâng când gândurile mắ învăluiesc

Și plâng când de zidul dintre noi mă izbesc.

Mai plângi?

Uneori când simt că nu mai am putere

Alteori când mult prea mult îmi pasă

Și... când în inimă simt doar durere

Dar plâng mereu...c-un licăr de speranță!

Am rămas aici....în tăcere...

Să te păstrez în lumea posibilităților infinite

Fără ca realitatea să-mi ceară să te pierd,

Într-un trecut ce-ar vrea doar să te uite.

La umbra sufletului stau pitită

Naivă visătoare mi-e inima... și speră,

O-mbrățisare să-i fie oferită 

De cel ce încă-i mai curge prin vene.

Am rămas aici... în tăcere...

Nu merită să-ți mai dau din mine

Și când dorul mă arde cumplit,

Te scriu cum știu ... într-o poezie...

Și m-ai forțat să plec iubind

Și mă privesc acum murind,

Cu fiecare clipă care trece

Mă simt pustie, tristă, rece.

Și m-ai forțat să plec iubind

Azi mă prefac că pot zâmbi,

Incerc la toate să fac fată

Dar sufletul mi-e fără viața.

Și m-ai forțat să plec iubind

Cu simțurile pâlpâind,

Ce mereu mor, apoi învie

Să moară iarăși pe hârtie.

Da! M-ai forțat să plec iubind

Și mi-ai lăsat sufletul ciunt.

$i nici cea mai întunecată poezie

Nu redă durerea ce zace în mine.

Forțată am plecat, fiind

Un ultim vin în doi dorind.

Și nu trăiesc și nici nu mor

Și port în suflet răni ce dor.

Te-aș ruga să vii cu mine

Pentru o clipă măcar

Într-un loc din altă lume

Unde visele nu au hotar.

Te-aș ruga să-mi stai alături

La ureche să-ti șoptesc

Dorul ce I-am strâns în mine

De când vise împletesc.

Te-aș ruga să mă asculți

Să-mi simți inima cum cântă

Însetată de ochii tăi căprui

Ce îmi spuneau că sunt dorită.

Te-aș ruga pentr-o ultimă dată

Să mă saruti, să mă îmbrățişezi

Un vin să mai ciocnim in noapte

Apoi să pleci, să nu te mai intorci.

Dar...m-ai "rugat" să uit de tine

Când dorul aprig ardea în mine

Mi-ai spus atât de rece, fără regret

"Nici o speranță!".. să-ți mai cer.

Si..m-ai "rugat" să uit de noi

Că nu-ți mai pasă mi-ai strigat

Dar n-ai gândit că am un suflet

Ce nu așa...te-a vrut uitat.

P.S

M-am tot rugat să te intorci

Așa m-a îndemnat instinctul

Că uneori și tu ai vrea

La un pahar de vin...sfârșitul.

Mi-e dor sa îţi scriu "bună dimineata"

Să îmi spui "Hopa! S-a trezit dulceata!"

Sa îmi trimiţi meme-uri haioase

lar eu sa îți trimit poze frumoase.

Azi îţi spun "bună dimineața "

Deși s-a destrămat inca un vis

Iți mai zaresc chipul prin ceata

Ce-n zori orașul I-a cuprins..

Dar mi-as dori sa-ti spun ceva

Asear-am ațipit pe canapeaua ta

Ma mangaiai, cu mana-n par mi te jucai

Cu-mbratisari calde ma înveleai.

Si-o oră-n plus eu le-am avut

Însă ceasul negreșit mi-a trecut

lar visul dulce în zori a pierit.

Și-mi vine parcă să te-astept

Sa pun în joc o ultima speranță

Ca intr-o zi îti va fi dor

Sa-ti scriu.."Babe, bună dimineata!"

As vrea în brate sa te strâng ca niciodată

Ca mi-ai rămas pe veci un dor nebun

Sa-ti dăruiesc a mea ființă toată

Răspuns la toate câte nu se spun.

Sa ma ascunzi îngândul tău o noapte

Sa îţi renasc în vise mai apoi

Sa ma auzi cumîţi vorbesc în.şoaptă

De cât de dor mi-a fost de vin, de noi..

Izvor al nemuriririi

Cu ape tremurânde

Inspiri doar teamă firii

Sevă gândirii strâmbe.

Tu harul cel divin

Ți-ai nimicit menirea

Când cupa cu venin 

Ți-a contemplat privirea.

Ai devenit securea

Copacului cel falnic

Privești cum luptă crusta

Să-l țină ,chiar ești jalnic.

Ești spinul cel de plumb

Așa ai devenit

Te-ai poticnit în trup

Când vârful ai înfipt.

În haină muritoare

Te zbați dar în zadar

Pășești în viață oare?

Ori stai de veghe doar?

Cărări întunecate

La adăpost târziu

Exiști dar fugi prin noapte

În urmă lași pustiu.

E golul ce te umple

Pe scurtul drum ales

Speranța lasă urme

Pe spiritul tău șters.

Mereu aceeași Renunțare o tot simt
Si-ncremenit mă ține, fără de putință 
Nu știu ce văd, nu știu alt chin
Când nu contează nici de-i neființă 

Mereu Revine cu un nesfârșit venin
In gât, si-n piept, și-n ochii uzi
Si ce spurcat mă simt în râsul fin
Al judecății voastre, ca de surzi

Chiar ce mirați mă mai studiați la-ncheieturi
Și ce dispreț și ce spurcate semne
Imi arătati de parcă a-ți știi cumva
Cum sufletul se sparge ca de lemne

Mereu aceeași Renunțare o tot simt 
Și nu știu cât s-o mai amân
De ce-i Păcat dacă e chin?
De ce ar trebui să mai rămân?

Dacă aș fi știut că era ultima dată...

Aș fi tăcut mai puțin.

Aș fi spus că doare.

Aș fi spus că am nevoie. Că nu-s bine. Că nu mai pot.

Că nu e în regulă să mă port ca și cum n-am nimic,

Când înăuntru e haos.

Dacă aș fi știut...

Nu m-aș fi lăsat pe mine la urmă.

N-aș fi fost atât de atentă cu sentimentele altora,

În timp ce pe ale mele le călcam în picioare ca să nu deranjeze.

Regret că am iertat prea repede.

Că am dat explicații în loc să primesc.

Că am ținut oameni care n-au știut să mă țină.

Că am rămas tăcută când tot ce voiam era să fiu înțeleasă.

Și poate cel mai tare...

Regret că am fost bună

Cu cine n-a fost niciodată sincer.

Iar mă-ngrop sub patură, tăcut,
Mama mă judecă, la fel ca la-nceput.
De tata nu mai zic, e-un gol amar,
Plecarea lui e vechiul meu calvar.

Simt o stare de tristețe,

de frica și dezamăgire,

Simt o stare de trădare,

Ce simt că mă distruge.

Și simt aceasta stare ,

Atât de neînțeles...

Și nu știu ce să fac,

Să mă întorc la ,,eu,,

Îmi este și rușine,

Să mă privesc pe mine,

De tot ce mi-am făcut,

Și că nu m-am văzut..

Și când mă uit spre mine,

Capul mi-se lasă-n jos,

Și ochii plini de lacrimi,

Sunt triști,sunt goi dar vad...

O stare de durere in corpul vindecat,

Simt cum se scurge-n vene,

Prin sângele vărsat...

Dar totuși e curat..

Simt cum corpul se înmoaie,

Și mușchii mei cedează,

Sub frica , neputința 

De o schimbare ,,clara,,...

Privind doar din afară,

Totul pare simplu,

Dar când mă întorc în mine,

Sunt prinsă doar in frică...

Noaptea, umbre ies din mine.  

Ce am iubit, ce am iertat, ce am regretat,  

nimic nu s-a schimbat.  

Scriu, tac, gândesc la fel… ciudat,  

căci umbrele trecutului răsună  

într-un fel ciudat, de ură.

Se strecoară toate-n mintea mea

Mă ceartă, mă împacă, mă învață 

Încercând să scoată din mine acel ceva..

Ciudat..e degeaba 

Căci dorul încă doare tare 

Și tristețea pare tot mai mare 

Ochii îmi sunt obosiți 

Poate de la prea mult iubit 

Umbre interioare mă bântuie 

Încearcă să rupă ciudatul din mine 

Dar păcat... nu se poate 

Căci eu nu știu să am alinare. 

Exist pentru a vedea 

Cât poate durea iubirea 

Și cum se îngreunează totul peste noapte 

Când umbrele caută alinare