Kriegerkarina

În lumea notelor muzicale, 

Te joci prin cântec cu nerăbdare, 

Imaginația zboară de-îndată,

La notele DO RE MI 

Ca într-o lume minunată,                                                                                                                                                                              

Copilăria , magie curată

Pe portativ sar note mici,

Și vise presărate cu sclipici,

Le vezi în sus și în jos,

De parcă ai fi într-un vis frumos



E regina notelor,

Deschide portativul cântecelor, 

Are cel mai important rol

E frumoasa Cheia Sol



Ea cuprinde multe note 

Cântăndu-le ajungi la diferite cote 

Pentru muzică e ca o mamă

Ea se mai numește gamă

 

Cât îmi e de greu,știu doar eu.

Viața mea își pierde strălucirea dacă nu te am lângă mine.

Nepăsarea este de ajuns...cu greu am spus,

Sunt prea supărată,singură am fost lăsată,

Cu inima îndurerată.

Am luptat din greu pentru iubirea ta,

Nu pot să accept,nu pot să te mai iert!

M-am luptat,dar în zadar,

Timpul trece tot mai greu,dacă te iert numai sunt eu.

Am acceptat,am plâns prea mult,

Fericită nu mai vrut.

de Maria Melania

Stau în apartament,

Așteptând sa am un angajament,

Am nevoie de un medicament,

Am un comportament violent,

Aparent sunt inocent,

Nu mai gândesc coerent.

Și când totul e pe dos

Știi ca nu avem timp de scos

Și nici cale de întors

Când noi nu avem rost

Negura nopții mă învelește,

Lumina lunii mă ocrotește .

Dar nimeni nu mă înțelege,

Cum noaptea vocea ta

Mă încremenește

Timpul nu își cere scuze

Cum nici scopul nu îl spune

Sau de ce e în război

cu noi doi .

Cand iubirea te va parasi 

zilele frumoase vor lua sfarsit

Tot frumos te va parasi

Si va pleca parca nici na fost

Durerea te va spiona

Pentru a te ataca

Dar sa nu disperi

E doar o lectie mai dura ca deobicei

Tot se va termina candva

Sper ca nu e minciuna cuiva

Sper ca durerea nu te va termina

Sper dorul sa nu ti fure inima

Pe întinderea alba de nea,un punct neînsemnat;

Universului nu-i pasa de noi

Și totuși,sufletul ,conștiința,gândirea,

Fac din noi un ceva minunat..

Ratacesc printre ruine 

Descoperind spirite în cărțile vechi,

Fiecare om e un templu înalt 

In cetatea vieții 

Si-un picur doar in imensul Cosmos..

Când clopote bat,

Se stinge un univers,

O viață pe care poetii-au inchis-o în vers...

Când stele dispar 

O lacrimă cade și gânduri se zbat:

Bieți muritori sau spirite eterne 

Zburând dincolo de cerul înalt?

(Monica)

Aleargă pașii mei grăbiți

Prin mintea rătăcită

Dar umezi ochii obosiți

Pierduți îs pe orbită.

Am patul însă ca un beci

Cu ușa ferecată

 Înunecat ,cu rafturi reci

Să fug aș vrea îndată.

Mi-e greu departe și nu pot

Decât a te visa

Să te ating și să te văd

O Doamne cât aș vrea.

Imagini vii în somnul meu

Și amintiri cu tine

Mă obosesc ,dar sunt al tău

Și tu ești doar cu mine.

Refugiul chinului de zi

Eu mi-l găsesc în noapte

Pe patul rece de aș fi

Cu tine pân la moarte.

Dormii un pic sau poate nu

Visam îmbrățișat

Parfumul tău mi se păru

Pe pernă și pe pat.

Delirul minții luptă

La vis nu îi dă pace

Speranța e pierdută

Sau poate se întoarce.

„Să-și cumpere bătrâni cine nu-i are!”
Cunosc eu unul care-i de vânzare,
copiii spun: că doi le sunt prea mult,
așa că unuia, i-ar cam face vânt!

Oricum, nu prea mai este de folos
și mult prea des, e doar morocănos,
iar fiindca moartea nu vine să îl ia,
chiar pe degeaba, ei, cuiva l-ar da!

De Dumnezeu într-una le vorbește,
deși observă ce mult îi plictisește,
iar vineri, de-i vre-un chef, el ține post;
un moș „de dat”, cam retrograd și prost!

Mai are în plus și o cumplită „boală”:
să spună la greșeală că-i greșeală!
Și cui îi place, sincer, să fie criticat,
să audă într-una că: ” Ăsta e păcat!”?

Și pentru el, poate că mai bine ar fi,
dacă-ar putea cu cineva, măcar, vorbi,
că ai lui, de mult nu îl mai bagă seamă
iar pentru el, se pare aceasta e, o dramă!

Anunțul încă o dată:” Donăm bătrân,
doarme pe jos, pe prispă, sau în fân,
mănâncă orișice, că nu-i pretențios,
îl dăm oricui, ce vede în el un mic folos!”

6.09.2021

Atât de aproape de final,

Atât de aproape de lumină ,

Și totuși simt că tot mai am,

De existat ,,printr-o idilă,,.

Am obosit să mai exist,

Să nu mai pot sa schimb nimic, 

Atât de aproape de cedare,

Și simt o ,,șoaptă,, cum mă trage.

Atât de aproape de un ,,gata,,

Ce-mi dau fiori și amorțeală ,

A doua zi deschid iar ochii,

Privind pe geam o zi ,,de vara,,.

Atât de aproape sunt de mine,

Și-mi simt durerea și o vad,

Simțind din nou o neputința ,

Din nedreptate și din frică.

Atât de aproape de sfârșit ,

Atât de aproape de-nceput,

Îmi este frică să privesc,

Pe care drum sa o apuc...

Parcă și ceru-i mai clar când nu mai ești,

De parcă norii știu să plece fără tine,

Și stelele mă judecă atunci când greșesc,

Iar luna-mi scrie dorul pe retine.

Te-am iubit ca pe o rană care cântă,

Ca pe un vis ce doare când se-ntoarce,

Tu mi-ai fost și liniște, și frântă

Furtună-n sânge, dulce și feroce.

Parcă și ceru-i mai clar, mai rece,

De când iubirea noastră s-a topit

Că unele iubiri nu se vindecă…

Ci doar învață cum să fie dor trăit.

Acum te port ca pe-o epavă vie,

În mări de gânduri reci și fără țărm,

Și parcă cerul știe tragedie

Când te-a pierdut și m-a lăsat ferm.

Simt o stare de tristețe,

de frica și dezamăgire,

Simt o stare de trădare,

Ce simt că mă distruge.

Și simt aceasta stare ,

Atât de neînțeles...

Și nu știu ce să fac,

Să mă întorc la ,,eu,,

Îmi este și rușine,

Să mă privesc pe mine,

De tot ce mi-am făcut,

Și că nu m-am văzut..

Și când mă uit spre mine,

Capul mi-se lasă-n jos,

Și ochii plini de lacrimi,

Sunt triști,sunt goi dar vad...

O stare de durere in corpul vindecat,

Simt cum se scurge-n vene,

Prin sângele vărsat...

Dar totuși e curat..

Simt cum corpul se înmoaie,

Și mușchii mei cedează,

Sub frica , neputința 

De o schimbare ,,clara,,...

Privind doar din afară,

Totul pare simplu,

Dar când mă întorc în mine,

Sunt prinsă doar in frică...

Cei mai buni prieteni,dar ce suntem noi 

Când vorbim mult prea rar 

Și când vorbim e in zadar 

Când îți spun ce mă doare 

Iar tu mai mult îmi pui sare 

Pe rănile vii, ce mă dor tot mai tare...

Știai că voiam să plutesc peste zare,

Dar acum cad în gol, fără sens, fără zbor,

În tăceri fără sol, unde visele mor.

Ne spunem „rămânem”, dar plecăm pe rând,

cu orgolii țipate și dorul în gând.

Ne ascundem sub „lasă, că trece și asta”,

dar tăcerea apasă mai rău ca povara.

Râdem forțat la amintiri vechi

de parcă n-ar durea c-am ajuns să fim, reci.

Și ne mințim frumos că e doar o perioadă,

dar zilele trec… și nimic nu se leagă

Cândva eram „noi” fără să ne gândim,

acum ne cântărim fiecare cuvânt când vorbim.

Și doare mai tare decât orice ceartă

că nu mai luptăm… 

doar lăsăm să se piardă.

Ceva ce îmi părea cândva acasă 

Acum se vede a fi o greșeală 

Mă doare sa spun că n-o să mai fim 

Dar mă doare mai tare că nu știm să vorbim 

Și poate într-o zi o să fim doar amintire,

un „ce-am fost” pierdut într-o simplă privire.

O să trecem pe lângă fără să mai simțim…

și o să doară doar pentru că știm..

Că puteam fi tot ce am ales să nu fim,

Dar ne-am pierdut prostește, cât am iubit

Cei mai buni prieteni? Ironie amară...

Doi străini ce-au fost, cândva, o lume întreagă.