IUNIE PUTRED

Pendula a stat. E miez de tăcere, 

În camera neagră peretii s-au strâns,

Oglinda e-o baltă de mări si durere, 

În care si umbra, de frică, a plâns.

Nu-i nimeni pe stradă, doar becuri ce mor,

Sclipeste asfaltul ca solzi de balaur 

Suntem prizonieri într-un lung coridor.

lar timpul e-un rug fără flăcări de aur.

Sub piele pulsează un râu de cărbune,

Cuvintele grele se sfărâmă-n dinti 

Nimic nu mai este, nimic nu se spune,

În templul lăsat fără de sfinţi.

E noaptea eternă, e negrul deplin, 

O pânză de păianjen pe inimi s-a pus; 

Bem în tăcere un pahar cu venin 

Privind cum si ultimul soare-a apus.

Fulgerul spintecă cerul, urlă lupii-n mărăcini,

Am hrănit cu pieptul gol o iubire de ciulini.

Grindina zdrobește pietre, cum mi-ai rupt inima-n piept,

Sub potopul de cenușă nici un răsărit n-aștept.

Râuri tulburi de otravă mușcă malul de pământ,

Te-am iubit ca o furtună, m-ai lăsat urlând în vânt.

Codrul negru se usucă, rădăcinile au ars,

Din potopul de iluzii doar noroiul a rămas.

Mușcă viitura oarbă din trecutul îngropat,

Un cutremur de tristețe peste suflet s-a lăsat.

Liniștea e o capcană, cerul e un zid de scrum,

Se dezlănțuie furtuna si nu știu cum s-o îndur.

E timpul un abis ce suge pe tăcute, 

O fiară nevăzută cu pasii de pământ

Ce devorează clipele pierdute

Lăsând în urmă doar ecoul unui vânt.

Nu suntem decât umbre pe zidul de cenuşă,

lar soarele e-o rană ce apune-n mări de plumb,

Destinul trage-n spate o ruginită uşă

Lăsând în urmă doar un gol surd si mut.

Clepsidra s-a umplut cu oasele din vise

Nisipul e tăcere mắcinată de-un blestem,

lar timpul închide porţile ce-au fost deschise,

Spre marele Nimic, pe care toţi îl tem.

O cioară-și frânge zborul pe un ram crăpat,

Iar cerul își varsă plumbul greu pe stradă,

Lumina moare-n parcul pustiit, uitat,

Și umbre reci încep în gol să cadă.

Se stinge-n lut și ultima suflare,

Pământul jilav își deschide gura,

Sub giulgiul nopții ce adânc coboară,

Își cern tăcerile și vântul și natura.

Ridic paharul, plin de umbră, în tăcere,

Spre cel ce-a coborât sub lespedea de ger,

Un vin de jale, fără gust și fără miere,

Închin, în noaptea asta, ultimul mister.

Nu tremură lumina în cupe de cristal,

Ci moartea se răsfrânge, în ochii înghețați,

E masa-ntinsă pentru-un oaspete fatal,

La care toți, devreme, vom fi invitați.

Pământul își primește tributul de argint,

Iar viața e un zgomot ce piere în ecou,

Sub flori de piatră care nu ne mai mint,

Vom bea din cupa somnului, din nou.

Să curgă timpul, negru, prin vene de pământ,

Să bem pentru uitarea ce ninge peste nume,

Un toast pentru cuvântul rămas fără cuvânt,

Și pentru cei ce n-au mai vrut să fie-n lume.

Nu mai sunt voci. Doar frigul ce muscă

Din pereţii de var, albiti de tăcere,

Sunt singur în mine ca-n propria cuscă,

Un rest de lumină ce-n umbră mai piere.

Orologiul bate cu ciocane de fier

Într-o tâmplă ce-asteaptă un somn de granit

Sunt singur pe lume, sunt singur sub cer,

Un punct de cenusă într-un cerc infinit

Mă strig pe nume, dar numele-i gol,

Cade ca o piatră într-un put părăsit

Nu-i nimeni la geam, nu-i nimeni pe hol

Doar negrul din colturi e infinit.

Sunt singur cu plumbul ce-mi curge prin vene,

Cu noaptea ce intră prin porii deschisi

Se sting pe retină imagini viclene

Lăsând în urmă doar oameni uciși 

15/08/2024

...stie că îmi lipsește,dar imi lipsește mai mult decât știe el...

..........   

10 LUNI, 3 SĂPTĂMÂNI ȘI 4 ZILE

S-au făcut de când clipele sunt mai puţine

De când te-ai îndepărtat "străine"

De când...ai ales să se termine.

Vreau să te pierd, să te uit, să te consum,

Să pot să am curajul să mă adun din scrum.

Să imi dispari de tot, din suflet și din minte,

De pe cerul albastru, din ploaia de cuvinte..

Vreau să mi te șterg, să uit c-ai existat,

Să uit cum mi-ai vorbit, să uit cum m-ai tratat.

Încă mă doare rău, deși-a trecut aproape-un an,

De când te port cu speranță și tu nu dai doi bani.

Vreau să imi dispari, cu ochi, buze și cu zâmbet,

Cu parfumul tău, cu râsul ce îmi era cântec,

Să nu știu cine ești și de ne-om întâlni,

Să fim doar doi străini ce din greșeală s-ar privi.

.......................

Vreau să te uit dar vinul îmi amintește mereu de tine...

Gust din rosé poate rosé-mi va fi ziua de mâine...

Fereastra e deschisă și tăcerea plânge,

Vântul suflă în ultima mea pâlpâire.

                    ⁂

Noaptea mă strânge încet la piept,

și dorm cu capul pe steaua ta căzută…

                    ⁂

O carte veche se deschide singură,

la pagina unde ai râs odată.

Citesc, și era despre moarte…

                    ⁂

Lumina trece printre perdelele vechi,

și parcă pășești prin odaie…

Unde te duci ?

                    ⁂

Ceasul bate încet, fără grabă,

și fiecare ticăit parcă e o șoaptă de-a ta.

Nu mai urăsc timpul.

                    ⁂

Îmi amintesc gustul cafelei noastre,

amestecat cu râsul tău în dimineață.

Nu îmi mai beau cafeaua,

mi-o plâng…

                    ⁂

Lacrimile cad fără glas,

și nu le poate opri nimeni.

Golul din cameră mă ține strâns,

și treptat se umple de tine.

                    ⁂

Ploaia bate pe acoperiș,

ca pașii tăi care nu mai vin.

Am întrebat cerul…

Unde-i potopul ?

                    ⁂

Am rămas singur printre pereți,

cu ochii țintă în tavan,

la ușa prin care ai ieșit…

Unde ai ascuns cheia ?

                    ⁂

Noaptea nu mai are stele pentru mine,

doar umbre care mă urmăresc.

Alerg, alerg mereu,

până îți zăresc dimineața !

                    ⁂

Frunza se mișcă încet pe asfalt,

ca pașii mei care te caută.

Totul e gri și mut,

iar singurătatea crește sub mine.

                    ⁂

O scrisoare de-a ta arde încet în mine,

fără pic de foc.

Cuvintele din ea suprimă flacăra.

                    ⁂

Am ridicat un obiect care ți-a fost drag,

și am simțit cât de gol a rămas locul tău.

Nu mai există nimic de păstrat…

doar durerea din suflet.

                    ⁂

O fotografie veche îmi arată ochii tăi,

dar nu mai cunosc lacrimile lor.

Tot ce văd e un întuneric care se duce spre lumină.

O clipire a universului,

unde pământul e ochi și pleoapele cer.

                    ⁂

Mă uit la cerul întunecat,

și mi-e dor de mâna ta în a mea.

Stelele nu vorbesc, dar ele știu ce am pierdut,

pentru că sunt cu una în plus.

                    ⁂

Fulgi de nea se topesc în pletele tale,

și râsul tău încălzește iarna.

Niciodată nu am crezut

că iubirea poate fi atât de vizibilă.

                    ⁂   

Te simt în ploaie caldă,

pe străzile ude și pustii.

Râsul tău îmi udă obrajii…

Plângând, strivesc umbrele.

                    ⁂

Te visez sub frunzișul galben,

toamna ne acoperă cu parfum de pădure.

Mă aplec să-ți spun că te iubesc,

și vântul ridică ușor frunza.

                    ⁂

Câteodată, când vântul adie,

în foșnetul copacilor aud șoapte.

Ochii nu te văd,

dar sufletul meu știe că ești aici.

                    ⁂

Fulgii care cad: albi, puri și tăcuți,

sunt lacrimile tale

care îmi mângâie iarna.

                    ⁂

Pe masa de lemn zace o ceașcă uitată.

Mirosul tău s-a întins peste ea,

și o văd mereu aburind…

                    ⁂

Uneori te văd în lumina ferestrei,

dar e doar o umbră care trece,

O umbră care îmi arată cât de mult

mă poate durea o absență.

Nu pot să sufăr acum,
Este mult prea devreme...
Totul e-n ceață groasă și fum,
De durere sufletu-mi geme...

Nu știu să sufăr și apoi,
Să zâmbesc cu seninătate...
Când totul se destramă în noi,
Înstrăinați de nesinceritate...

Nu vreau să mai sufăr ca atunci,
Când ai grăit cu-atâta nepăsare...
Cuvintele tale pe care le-arunci,
Rod în mine, tăcut, fără-ncetare...

Și am atâta suferință pentru mai târziu,
Să-mi duc singurătatea ca pe-o amară cruce...
Și ce-am să fac acum chiar nu mai știu,
Pe buze-i simt pelinul, care nu se duce...

Și-ți spun cu disperare mută-n glas,
Căci stau în fața ta fără cuvânt...
Oprește-te! Să nu mai faci un pas,
Că-ntr-un final ai reușit: m-ai frânt...

Aș vrea să pot să te urăsc

Dar, în contradictoriu, urăsc că te iubesc

Aș vrea să te las să pleci

Dar neliniștea urlă în mine

 Din ce în ce mai mult când suntem reci

Aș vrea sa îți reproșez strigând indiferența 

Pe care mi-o oferi cu atâta liniște

Aș vrea sa îți zic cât de tare doare să trăiesc într-o liniște falsă pe care tu mi-o oferi

Dar rămân tăcută , fără să mai am ceva să îți reproșez

Aș vrea să îți zic ce am în cap

Dar tu oricum n-ai înțelege..

Cum e să te simți ca un copil uitat

Într-o absurdă tăcere numită realitate

Aș vrea să vezi ce e iubirea

Dar tu niciodată n-ai s-o cunoști

Iar eu aș vrea să știu ce e uitarea

Fără să mai simt că în mine,mai există o urmă de tine

Am vindecat prea multe suflete prin mine,

Și-am oferit neîncetat, fără să cer deloc.

Am dărâmat deja ruine existente

Și am rămas distrusă pe același loc.

Emotii, dor, bătăi de inimă accelerate

Toate-s cuprinse în paradisul meu, 

Unde serile îmi pun în gând speranțe 

Că într-o zi voi mai gusta din vinul tău...

Căci mi-ai rămas amprentă-n suflet

Și m-ai blocat să-ți fiu doar în tăcere 

Unde scrisul mi-e singurul urlet

Ce strigă în versuri a mea durere.

Mi l-ai lăsat dorință veșnică 

Într-un pahar gol în eternitate

Îmi e intens în amintire... încă 

L-ai interzis... să-l lași ca amintire

.........................................................

(Ți s-a părut o... ilegalitate?!)

Păcatul meu a fost că am băut din plin

Iluzia ce mi-ai lăsat-o-n dar,

Și-acum mă-nec cu propriul tău venin,

Strângând în pumni cioburi dintr-un pahar.