Perlă Adormitoare

Oare cum iubește un om?

Cum se întâmplă iubirea?

Inima bate tare,

Asta știu eu,nu din întâmplare

Doar așa am auzit,

Dar cum se simte dacă ar fi un fenomen?

Oare ar fi vântul cu polen?

Sau ar fi soarele mai lent

Eu cred ca ar fi curcubeul rozaliu-dement,

Acel roz de este foarte persistent,

Dar dacă ar fi fost o boală?

Sau cumva un poster de școală?

Ce contează ce ar fi el,contează ca este.

Dar eu cred ca știu cine ar iubii cel mai tare!

Caracatița din mare,

Are trei inimi care bat și mai tare,

Cred ca iubește toate ființele din mare,și de ce nu și ființele de pe pământurile moale și arzătoare,

Iubirea lui ar fi roșu foc ca și focul din iarmaroc

Într-o zi oi afla și eu ce e iubirea asta mare

Când oi află vă voi anunța cu nunta mare din zare în timp de sărbătoare.

Uneori stau și mă gândesc dacă chiar merită totul.

Dar alte dăți mă întreb ce e totul?

Totul poate fi o persoană ,un obiect sau un moment.

Totul depinde de ce vrei ,crezi sau ce îți dorești.

Totul ți-l faci ție.

Totul ești tu.

Luni de soare,râsete și căldură,

Au trecut doar printr-o clipitură,

Nopți scurte si răcoroase cântate cu viori,

Zile lungi și fierbinți alungate de ciori,

Aduc săptămîni de ploi și vânt,

Nici n-am mai apucat să mai spun un cuvânt,

Un la revedere,o salutare,un pa,

Toamnă vine rodind așa,

Îmbătrânind Mama Viață,

Dezgolind și lăsând densa ceață,

Frunze murind pe rând încetișor,

Crizanteme înflorind în fel și fel de culori,

Așternute peste dragi morminte,

Îngropate suflete de familie amintite.

Doruri vărsate în blânde lacrimi,

La tine-n sacou rămase,

Amintirile ele strigă-mi,

Alinte dulci sfioase.

Sprijinite de capul meu pe al tău umăr,

Suflări tăcute se izbesc de al tău piept,

Îți simt bătăile cu ale mele ca și un accept,

Fără a mai ști de zile, de nopți, de număr.

Pe vârfuri încerc a-ți ajunge,

La ale tale buze pentru a le atinge.

Le-am uni ca și apus,

Un gând doar de dus,

Și o iubire de nespus.

Albă lebădă plutitoare,

Pe ochiul lăcrimat de pământ,

Așteaptă ea până la înserare.

Să facă cu stelele un jurământ.

Ca lebăda a se transforma în înger,

Iar stelele în sclipirea din adâncurile privirii tale.

Ea se avântă lin spre cer,

Și sclipirea luceferilor tăi ar rămâne eterne orbitoare.

Miei albi ieșiră la păscute,
Ghioceii albi ies renăscute,
Pene de berze sus pe stâlp,
Anunță al lor cuib.
Narcisele nasc raze de soare ,
Lăcrimioare plâng de odinioare,
Lalele cheamă albinele muncitoare,
Și liliacul mirosurile îmbătătoare.
Fluturi albi ai zăpezii trecute,
Peste câmpuri trec năluce,
Fluturii pastelați plutesc prin pomi,
Ca să aducă fructelori domi.

Dintr-un cos de mere plin 

Pot alege verde ,rosu ,auriu

Are o codita mica 

Si o sora ,frunzulita.

Este dulce si gustos

Marul ,ma face mai sanatos!

-U.A-

Această minunată copilărie,

cât aș vrea să nu se mai termine,

dar într-un final toți ajungem mari,

și trecem prin multe schimbări,

în mintea noastră suntem tot copii,

dar...s-a dus sezonul de jucării .

de Panait Mirela

în ochiul de apă.

o rândunică

se căznește să ciugulească

un grăunde de soare.

iar o libelulă, zăpăcită

de-atâta splendoare,

a rătăcit

drumul spre casă.

Crivăţu‘ îşi făcu avânt

într-un cuib de păsări mute

cât să-ncapă în trupul lor

iarna - flutur alb de vânt.

Strânse-n sânul ei de gheaţă

valvârtejuri şi ninsori.

Şi când şade să asculte

triste suflete de flori,

le aşterne pe pământ.

Trece palid soarele,

stelele de ger

îmbracă faţa lui diamantină.

Iată-l înghiţit de cer,

scuturându-şi pletele

într-o pată de lumină.

În răsuflu’ ei deodată

ridică cetate albă:

în risipă să te scuturi

de visarea care scaldă

o fereastră cu gutuie.

Molcomă fantasma şade

ca o pasăre trudită.

Se adună. Apoi suie

turnuri nalte de zăpadă.

Un schelet de pom sclipeşte

în troieni dezordonate,

vântul nu mai hoinăreşte

pe la case îndesate.

Urcă drumul de ninsoare

urători, copii de-o șchioapă,

cu un plug din două fiare,

tras pe uliță de-o iapă.

Un copil numai paiete

ce în șale îi ajung,

larg învârte biciul care

sună într-un tunet lung -

geru-i fuge de la ghete.

Tremură în raza lunii

sălcii de argint cochete.

Mai la margine de sat

unde basmele se spun,

mulţi copii la vatra sobei

timpul pare c-a lăsat.

Au venit de prin cătun

cu trăistuţe la spinare

să le-ndese cu poveşti.

Zmei naivi îşi cântă versul

ca o nobilă întristare.

Două fete ştrengăriţe

împletesc înduioşate

înger palid în cosiţe.

La fereastra cu muşcate,

o măicuţă îndurerată

câteodată lung priveşte

prin zăpezi imaculate,

gânditoare îşi vorbeşte:

« poate-n drumuri se arată,

peste gardu’ acoperit,

fiul drag venind din lume » …

Plânge încet şi chinuit,

îi rosteşte al său nume.

Se mai uită spre icoană,

la Isus văzând într-însul

o lumină cum deşiră

flăcările de aramă;

îşi mai domoleşte plânsul.

Peste satu’ înzăpezit

a rămas un colţ de lună.

Stelele s-au întregit,

vântul scade la jumătate,

de-nnoptare adormit.

A ieşit după furtună

o nălucă la fântână.

Cum în murmur se înclină,

o porni către zăvoi.

Simţitoare şi senină

în răsunet năvăleşte

cu vârtej de vise albe

şi îmbracă perne moi.

În cădere geru’ înşiră

caru’ stelelor în pom.

Rareori, dar o scânteie

vine galeş printre nouri,

furişându-se în somn.

din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul - 

ștefan radu mușat

Iepurașul cu blanită

A plecat la grădiniță 

Și a luat in rucsăcel

Cel mai dulce morcovel.

Copilăria nu avea ceas,

doar zile lungi și râsete multe.

Ieșeam afară fără să întreb,

și mă întorceam când se făcea întuneric.

Nu știam ce-i graba,

nici de ce ar trebui să-mi pese de mâine.

Tot ce conta era clipa,

un joc, o minge, o strigare de prieten.

Mă murdăream fără să-mi pese,

cădeam și mă ridicam repede,

parcă nimic nu putea să doară prea mult

când totul era atât de viu.

Acum lucrurile sunt mai liniștite,

dar parcă și mai grele.

Și uneori mi-e dor, fără motiv,

de mine… cel de atunci.