✨ OSU

Sunt încă treaz când rana crepuscului se-nchide
Iar norii, ca o vată, cu foc s-au murdărit,
Și-aud deasupra păsări flămânde și stupide
Cum se întrec în jale cu vântul răgușit.
E un sublim amestec de farmec și de groază
Când umbrele fluide lovesc în stânci de fier,
Și-n ora blestemată o lună explodează
În locu-n care marea se prăbușește-n cer.
Prin noaptea sfâșiată, ciuperca de lumină
Anunță începuturi de Tartar și Parnas
Cu vechi hieroglife pe suflet și retină
Și doar poemul ăsta și saltul mi-au rămas.
  Spre dimineață totul e cufundat în roșu
  Și-aștept să îmi anunțe trădările cocoșul.

E-atât de mult în urmă și prea puțin în față,

Și firul care leagă sfârșitul de-nceput

Nu-l știu, dar nu îmi pasă, căci, în această viață,

Sunt un poet din clipa în care te-am văzut.

Disprețuiesc chemarea sclipirilor de aur

Și sterpa înțelepciune din biblioteci; și nu,

Nu cred în veșnicia cununilor de laur,

Căci lumea nu îmi poate / da ce îmi dai doar tu.

Puterea pământească nu îmi stârnește frica;

Doar carnea mea se-nchină la trupul tău iubit,

Iar sufletul — la Domnul din cer, că tu ești fiica

Lui și Te-a smuls din coasta-mi și Te-a însuflețit.

Prin tulburarea vremii trec ca un monstru simplu,

Legat fără scăpare de-al ochilor tăi lanț;

Dar fără tine-alături aș blestema tot timpul

Și-aș invoca diavoli într-un satanic danț.

Nu știu ce-i fericirea, dar dacă ea înseamnă

Să cauți pretutindeni ce-alături ai găsit,

Să ieși din tine însuți, să nu bolești în toamnă,

Să-ți crească-n sânge aripi — atunci sunt fericit.

A fost o vară lungă, cu ploi de foc și toane,

Dar inima-mi nebună s-a înălțat mai sus;

Și am umplut grădina Edenului cu poame

Și te-am urmat prin toate căderile, supus.

De viclenia morții nu ne-om putea ascunde,

Nici eu, nici tu. Voi trece cu împăcare prin

Cumplita încercare; voi înota sub unde,

Știind că, pân’ la maluri, ne-om despărți puțin…

Și dacă mâine, poate, nu va mai fi un soare,

Și dacă scufundarea se va-ntâmpla urgent,

Îți las aceste versuri ca ultima chemare,

Ca o mărturisire sau ca un testament.

Revino din rău și din noapte,
Iubita mea - umbra dintâi,
Lumina pe veci ne desparte,
Deși-mi ești legată-n călcâi.

Te am doar atunci când, în neguri,
Cobor ca nebunul Orfeu,
Da'-n rest, la lumeștile reguli,
Mă plec și te caut mereu.

Nimic nu se-ntâmplă din milă,
Cu tot imposibilul, sper!
Eu – nemuritor, tu – fragilă
Chemare și dulce mister.

Ce strâmbă e legea luminii,
Ce-mparte iubirea la doi!
Cu toate poverile vinii,
Te cer pentru tot înapoi.

Ascultă, deci, vechea dorință,
Când forțele trupului scad,
Eu – laș candidat la ființă,
Tu – umbră scăpată din Iad.

Posibil să trăim un vis sau nouă

Sau poate doar jucăm în alte vise,

Posibil s-avem vieți din două-n două,

Trăite precum vise interzise.

Visând, refuz să cred, în consecință,

Că viața-i doar ce vedem noi că-i viață,

Poate visu-mi s-a făcut putință

Și văd că totul are înc-o față.

O singură-mi speranță-mi mai rezistă:

Oniric, viața-n noi veșnic pulsează,

Atâta timp cât visul mai există

Nu-i viu ce nu e mort, ci ce visează.

Am, viu (și sigur voi avea în moarte)

Aceleași visuri mici de fericire:

Să fac amor cu valuri mari și, poate,

Să scriu, postum, povești despre iubire,

Să-mi strâng în brațe temerile toate

Cu care să merg, orb, în nemurire,

Să-mi ascult mai des inima cum bate,

Să lăcrimez mișcat de-o amintire

Ori să las fluturi să îmi stea pe spate,

Să fiu servit de Shakespeare la trezire

Și să adorm cu sânziene-n noapte,

Iar când voi reveni întru simțire,

În altă viață, dând din nou din coate,

Să-i vin ca fiu, în loc de mulțumire,

Doar mamei mele, înc-o dată, poate...

cu tălpile înfundate în nisip,

cu respirația întretăiată,

într-o oază găsită văd un chip

pe care nu l-am mai văzut niciodată.

privirea din ochi lipsită de viață

străpuns de vise neîndeplinite - cedează;

cuprins de o neîncetată arșiță

doare si corpul incet il trădează.

brusc, ma trezesc la pământ

în nisip și nisipul căzând peste mine.

nu mai e fin, e aspru, vrea să mă vadă înfrânt

prins într-un vârtej de culoare arămie.

soarele arde și nu mai văd nimic;

nisipul continuă să cadă.

pe interior ceva începe să mă roadă 

și în minte-mi apare acel chip. 

în propria-mi poveste sunt zeu..

mă mint într-un mod capricios;

am uitat adevărul înecăcios,

am uitat că acel chip sunt eu.

arșița adevărului îmi cere socoteală,

nisipul continuă să curgă-n clepsidră.

captiv în sticla care mă înconjoară 

realizez a mea tristă greșeală.

mintea mea a devenit personaj negativ,

nu sunt zeu, nu sunt pe vreun hieroglif,

n-o să fiu tratat niciodată diferit,

la fel ca toți sunt în cușca timpului captiv.

un om simplu nu poate opri riduri.

între mine și lumea reală am creat ziduri.

geamul începe să crape treptat,

încet, încet, mă simt eliberat.

sunt încă în clepsidră, cu nisipul curgând,

dar cerul e senin, mă uit la el râzând.

timpul încă curge, însă am acceptat:

furtuna de nisip a încetat.

Pe firul nopții târzii, fără ecou,

Se leagănă gândul, goală-i coroana,

Viața, un cimitir de vise, mereu,

Cu pași de ceară printr-o zonă străbună.

Fiecare clipă mușcă din timpul meu,

Ca un șarpe ce mestecă soarele muribund,

Iar râsul lumii e doar un ecou mereu,

Într-un vânt care nu ține nimic sub tund.

Caut în pietre, în ape, în frunze căzute,

Un sens ce se ascunde, obraznic și ascuns,

Dar umbrele-mi răspund cu glasuri mute,

Și-mi lasă sufletul în gol, nesfârșit și dens.

Poate că viața e doar o poezie mută,

Scrisă cu sânge pe marginile de speranță

Și noi fantome care se caută în luptă,

Între durere, râs și tăcerea de față.

Printre mii de flori și armonie
Liniștea e mâncată de vie

Printre sute de visuri și speranțe
Domnesc ale haosului nuanțe

Printre zeci de zâmbete și râsete
Se aud acum doar plânsete

Printre câteva suflete miloase
Au rămas doar niște oase

Printre un infinit de destine
Doar unul mi se cuvine
Iar destinele nu fug
Doar te fac și te distrug
Pe contract e totul scris
Fiindcă tot este prescris
Vreau să râd, să nu semnez
De tot să mă împotrivesc
Să fac doar haz de necaz
La contract sa fac un naz
Dar nu am eu de ales
Așa e scris și înțeles
Las orgoliul la o parte
Contractul îmi e a vieții carte
Las orice...și glumele
Și-mi scriu în sânge numele.

Îmi bate inima ca o bicicletă,

Că toate m au văzut cochetă, 

Chiar și soarele se uită, 

Și spre mine chiar se mută.

Inima nu se oprește, 

Când prietena sosește, 

Și pe mine mă silește, 

Cu întrebări prietenoase

Prea ocupat cu truda cea pustie,
Un an se trece cât o zi – se ştie –
Un dram de sare te-înfierează-n sârg,
Ştergându-ţi sloava celor care plâng.

Pruncii se înalţă-n umbra casei tale,
Ne-mai-tânjind să vadă-un fir de soare.
Ţi-e viaţa searbădă şi mută,
Iar noaptea, fără vise, cruntă.

În zori de zi te spinteci cu ocară,
În zâmbet trist te-apleci şi te-nfioară
Povara nesfârşitelor porunci
Şi-a simţămintelor pe care-n urmă le arunci.

Căci tihna nu ţi-e zbor; spre hău te-neci,
Din care-n silă, în lacrimi, te hrăneşti.
Mocirla-ntunecată a gândurilor goale
Te-atrage spre-adâncimi demenţiale.

În cuşca descărnată-a minţii fade
Nu mai e loc de cântec, de balade,
Doar inima – călău fără blândeţe –
Mai dă semnal slăbit de bătrâneţe.

Îngenunchiat, împărtăşeşti la cine-ascultă
Tristeţea fără margini şi desculţă
A-sufletului zdrenţuit de zile grele,
Nerăbdător privind eliberarea către stele.

Prea ocupat, nevinovat, că laşi în urmă
Trup plin de viaţă-n care corbii scurmă.
Te-ai repezit spre slava celor ce te-nvaţă
Calea sfârşită a regatului fără de viaţă.

În zorii nopţii-apune-o geană-n mii de stele;
Shibalba-i steaua-poartă către ele,
Străluminându-mi drumul infernal al nopţii,
Topind din mine seva dulce a vieţii.