Observ

Între nimic și tot sunt o mulțime de ceva-uri

Și îmi doresc să ne echilibrăm

Și să ne calmăm

Spre centru să ne îndreptăm

Să ne regăsim balanța

Să identificăm în om nuanța

Să identificăm omul cu nuanța

Și să micșorăm distanța

Să căutăm alianța

Și îmi doresc să ne dezicem de extreme

Să ne legăm prin apoteme

Să tindem spre ceilalți și spre noi înșine

Nu spre idei și spre doctrine

Ce polarizează

Și stabilitatea lezează

Unitatea afectează

Fiecare individ este o colecție de ceva-uri

Nimeni nu este tot

Oricât de mult ar face zgomot

Nimeni nu este nimic

Oricât ai vrea să-ți fie inamic

Fiecare face puțin sau mult cât știe

Prin excelare sau prin modestie

Iar tratamentul cu empatie

Ne-ar ajuta să ne completăm reciproc

Să ne întâlnim la mijloc

Când construim singuri de capul nostru

Și mutual ne sabotăm

Și ne izolăm

Cum vom putea să ne apărăm

Și să creștem, să zidim

Cum vom putea să isprăvim

Proiectul început de mult de-atunci

Cand părinții erau siliți la crunte munci

S-au răsculat

Și încălcând porunci

Au dat tot ce-au putut pentru a lor prunci

Au dat cu pumni în bot tiraniei

Au dat o șansă României

Și-au dat viața, au dat tot ce aveau

Pentru tine 

Și pentru mine

Noi doi despărțiți de o literă 

Și uite-ne acum despărțiți de un întreg alfabet

Unu-i a-ul altu-i zet

Dar revenind la subiect

Dacă vom vrea vreun efect

Va trebui să construim împreună

Munca noastra să se juxtapună

Să construim un monument al speranței prin unitate

Prin acceptare și legare

Prin sinceritate

Să recunoaștem că diferențele nu se vor evapora

Ci dimpotrivă mai multe tot vor apărea

Și tot ce putem să facem e să le acceptăm

Să le înțelegem și să le cultivăm

Să găsim și să folosim binele din fiecare

Sa renunțăm la judecare

Mâna întinsă să fie pentru îmbrățișare

Nu pentru arătatul cu degetul.

Cât timp ne vom preface că faptele din trecut

A noastră identitate au alcătuit

Când ne vom da seama că vechiul e tăcut

Și de prea puțin a fost înlocuit

Înaintașii noștrii nu pot fi al nostru conținut

Și nici ale lor victorii

Ei singuri le-au trudit, nu noi le-am obținut

Nu noi suntem învingătorii

Cât vom mai sta în a trecutului adăpost

Și vom fi mandrii de-a altora creație

Cand vom găsi al nostru rost

Și a noastră semnificație

Oare nu am secat de tot a laudei izvor

Prin amintiri și prin istorie

Și am muls la nesfârșit a mândriei rezervor

Fără a obține vreo victorie

Ce anume mai recent ne definește pe hartă

Și ce ne reprezintă

Cum ne raportăm la noi și la a noastră soartă

Care este a noastră țintă

Cand vom produce o Românie

Care nu rimează cu ipocrizie

Cu hoție

Care generează motive de mândrie

De mândrie adevărată

Câștigată și asumată

Și ne vom concentra pe acutizarea momentului

Și a prezentului

Cand ne vom construi propria identitate

Și ne vom măsura a noastră capacitate

Si sensibilitate

Si particularitate

Si seriozitate

Trecutul e trecut, e bine să-l cunoaștem 

Dar nu putem sa îl renaștem

Însă putem sa învățăm din el

Putem să construim un alt model

Putem să îl respectăm

Dar nu să îl repetăm.

Am trădat istoria, ne-am prefăcut că suntem frați
Ne-am mințit că ne iubim, că nu suntem separați
Ne-am salutat cu îmbrățișări și zâmbete
Ce apoi s-au transformat în rânjete

Am mâncat și am băut la aceeași masă
Am crescut și-am devenit în aceeași casă
Am ținut ascunse intenția și culoarea
Amândoi otrăviserăm mâncarea 

Cu pumnalele ascunse la spate am vorbit
Orice cuvânt rostit mai rău ne-a învrăjbit
Amândoi încăpățânați, niciunul nu se abținea
Unul a fost hăis, altul a fost cea

Ne-am prefăcut că avem aceeași ocupație
Și că amândoi urmărim aceeași destinație
În mod ascuns am pus piedici celuilalt
Suspicioși și pregătiți pentru asalt

Am dărâmat pereții casei, cu viclenie și cu ciudă 
Crezând că prin ostilitate și atitudine crudă
Prin aruncatul cu noroi și prin agresiune
Ne vom vindeca de traumele comune

Am dat vina pe celălalt când a căzut ninsoarea
Când iubirea a tăcut și și-a pierdut culoarea
Și nu știam că de fiecare dată când loveam
Pe noi ne afecta, tot noi sufeream.

Când omul a fost pus pe teren

Și a devenit parte din desen

Cerul a fost cu omul de la începuturi

Omul s-a exprimat prin lovituri și șuturi

Când omul a fost parte din decor

Și a pretins tot ce era ispititor

Cerul i-a dat omului tot ce a cerut

Omul a mulțumit prin a cere mai mult

Când omul a ieșit din joc

Și alt om a venit în loc

Cerul i-a arătat omului tavanul

Omul a spart concepte cu ciocanul

Când omul a murit

Și s-a făcut balanța la sfârșit

Cerul a ținut omului scorul

Omul a tăiat cuvinte cu toporul

Când omul a încetat să existe

Și rugăciunile au fost respinse

Cerul l-a măsurat pe om în mod egal

Omul a crezut că este special.

Deci cum primitul e firesc

Ce-mi poate da această lume

Ce-ar trebui să mai primesc

Am primit viață și un nume

Primesc un nume, sunt un eu

Cu suflet sunt împodobit

Astfel pot trăi mereu

Cu gând și cu iubire văruit

Sunt văruit cu gând și cu iubire

Iar cunoscutul în două se desparte

E început de luptă, sfârșit de fericire

Sfârșit de fericire, e început de moarte

E un început de moarte, e început de viață

Dar orice punct are un rost în cerc

Mânat sunt de o aprigă speranță

Pot să trăiesc, iubesc, încerc.

A asculta înseamnă

Să-ți folosești cugetul în mod util

Și să te lași lovit

De silogismul proiectil

Să construiești pe o fundație de rocă

A vieții sinecdocă

A asculta înseamnă

Să te dezlegi de grămadă

Și să te lași lovit

De-a adevărului tornadă

Să fi victorios prin a obține pace

În mintea fugace

A asculta înseamnă

Să nu adopți postura curmeziș

Și să te lași lovit

De-a revelației tăiș

Să descoperi alte unghiuri congruente

Și noi argumente

A asculta înseamnă

Să riști să pierzi ceea ce prețuiești

Și să te lași ucis

Astfel să poți să trăiești

În luminile de -apus 

Visele s-au descompus,

Lăsând un gol amar 

În inimi de cleștar.

Și din astrele căzute 

Pe coastele abrupte 

Lacrimi se preling 

Pt iluzii ce se sting..

Sub freamăt de petale 

Glăsuia -n spirale 

O vioară tristă,

Picurând pe o batistă .

Și un gând hoinar 

Rătăcea solitar,

Căutăndu -și rostul 

Și -n sunet adăpostul..

Cuibărind la rădăcini 

Amintirile-n suspini,

Speranța vie licări 

Și -un ideal înmuguri...

Cartea bunelor maniere,

Aș face-o abecedar,

Să se dea înspre studiere,

Omului rudimentar.

Bunul simț nu se învață,

Din nimic, ori din neant,

Stă doar atârnat de-o ață,

Al respectului liant.

Dacă toți am fi cu stimă,

Și-am avea discernământ,

Lumea n-ar mai fi infimă,

Mintea ar avea cuvânt.

Respectul e reciproc,

Se simte și se câștigă,

Și fără de echivoc,

La bun simț el ne instigă.

Dar e mai facil să treci,

Indiferent, prin lumea rece,

Gura cu lacăt să fereci,

Căci oricum viața ne trece.

Oh, tu,  alb înger ,
Care zaci pe-al meu negru mormânt, tăcut și dalb,
Cu lacrima de dor, înghețată pe chip,
Iar în suflet, zbucium... ca un vechi țip.

Pe-al meu mormânt obosit,
Liniște-ai găsit, necontenit.
Doar un vânt lin îți mai adie,
Peste gânduri grele, ce nu mai învie.

Doar un „rămas bun” se mai aude în zare,
Un suflu ușor, pierdut în visare.
O bătaie de cord, apoi tăcere,
O lacrimă cade, cu veche durere.

Iar tu, alb înger,
Cu aripi crestate de timp și de ger,
Cu pene căzute din atâtea lupte,
Ai găsit odihnă, sub stele rupte,

Într-un ultim dor,
De viață și de amor arzător.

Îngeri deghizați catehizează în limbi necunoscute

Ca aripile unui corb ce se-nalță în depărtare, 

Învăluidu-ne într-un giulgiu al nopții,

Iar în umbrele lui cutremurăm, în bezna minții...

Clopote ce sună-n limba de șarpe,

Ne ademenesc într-o falsă comuniune

Sufocând sufletul cu minciuni veninoase

Cu șoapta disperării, o adiere înfiorătoare.

Ca sărutul morții și mângâierii de harapce

Sorb și pân' la ultim' strop de sânge

Să punem genunchi în față la al lor elizeu,

O existență scheletică, condamnată la strânsoarea nopții.

Un sentiment retrăit

Pecetluit de un clișeu,

Deja vu fu numit,

Căci revenea mereu..

Semne de întrebare 

În minte încolțeau;

A fi sau a nu fi,oare,

Din stele ce curgeau..

De ce urmele dispar

Amintirilor furate 

Și doar gândul bizar 

Bântuie în noapte?.

.

Și dincolo de sfârșit 

Spulberat în neființă,

De enigme copleșit 

Geme omul de știință.

Un tunel nedeslușit,

Orbit de strălucire;

Este oare plăsmuit 

Pentru nemurire?..

Ne-arată sfântul Eminescu, în cea de-a cincea lui scrisoare,
Puterea ce-o are femeia, să te ridice sau, coboare.
Ne-arată sfântul Eminescu, și-n nestematul lui luceafăr,
Cum te distruge chiar femeia, sau din orice, te scoate teafăr.

Da, doamna cea de lângă tine, e singura care alege
De-ți va fi rău sau vei fi bine, de vei fi sclav sau vei fi rege.
Vezi lumea ce ne înconjoară, cum e zidită de femei!
Ea-i singura ce dă putere, celui ce-i dă iubirea ei.

Cum nențeleapta Cătălina, avînd răbdare prea puțin,
A dat puterea de luceafăr la servitor, lui Cătălin,
Ce nici măcar n-a folosit-o, ne-nțelegând cât e de mare,
În schimb, luceafărul cel veșnic, căzut-a-n veacuri de uitare,

La fel e când îți dai puterea, prea timpuriu unei femei,
Ne-nțelegând ce se ascunde cu-adevărat în mintea ei.
De vrei s-o faci a ta zeiță, sperând că zeu vei deveni,
Așteaptă dar să vezi ce-alege-nainte de-a te dărui.

De vrea să vadă diamantul ce-l porți în inimă și-n gând,
Sau va alege-o scânteiere, a unui ciob frumos, de rând.
Vrei sufletu-ți să-i pui pe masă? Așteaptă și, vedea-vei poate,
De merită a ta iubire, de merită mai mult de-o noapte.