Nesfânt

Atârna pe balcon

Printre ruine se mai zărea, ici colo

Câte un ciob se suflet

Era cât mai putea de sensibilă

Simțea o durere în coasta din care a fost creată la începul lumii

Zâmbea, dar îi trecea, cu un alint al vântului ce-i năvălea obrajii

Suspina, era visatoare, ofta că nu mai poate iubi

Căci rănile sunt adânci, parcă au diabet, se vindecă foarte greu

O să treacă, dacă nu durerea, măcar ziua prezentă.

Liniștea îmi dă pace

Cât mă feresc de durere

Pierd din vedere că mă protejez și de iubire

E trist, e adevărat 

Că în continuarea mea sunt multe suflete care ascund o întreagă artă

Iar eu țin ochii închiși 

Pentru că de la atâtea mere stricate

Nu îndrăznesc să gust un măr bun

Nu dau vina pe picătura care a umplut paharul

Pentru că îmi asum că am pierdut vremea cât am așteptat să se umple. 

Aprob existența ta la ce se află în mine

Îmi mut privirea minții dintr-un sertar în altul

Ajung la treapta în care arta scoate la suprafață cele mai frumoase clipe

Amintirile sapă cu unghiile în pământul dintre flori

Era doar o zi de iarnă, friguroasă, cu gust de scorțișoară

Era ca oricare alta, din trecut

Căci o alta nu știu dacă va să fie, mâine.

Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând

Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam

Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma

Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.

Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică

Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.

Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’

Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor

Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta

Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?

Îmi strange groaznic fașa de la vene

Am vrut să tai răul pe verticală

Dar a curs sânge

Am trecut gândurile negre ce s-au lăsat grele

Printr-un filtru critic

Aveam unghiile date cu ojă roșie dinainte,

Presimțeam că se asortează cu momentul ce avea să vină.

Mă priveam în ochii minții în oglindă,

Speram să nu mai doară umbra.

Mă străduiam să spăl păcatele, să le opresc

Dar iertarea e Sfântă, prea apăsătoare pentru un păcătos.

O manifest în neputință și mă străbate,

Pătrunde adânc prin crăpături,

Își face culcuș.

Anii trec, rămâne îngropată, uitată

Cu crucea dărâmată.

Nu m-aș întoarce nici cu gândul la barca din care am fost aruncat

dar

Mă mai opresc adesea să ascult ce are Universul de zis

Chiar și când tâmpla timpului se zguduie și-mi rupe inima ca un pod șubred

Când mă simt împovărat nu mai port masca suferinței

căci

E frumos să te iubești, întins, cu ochii închiși simțind cum clipele îți smulg câte un zâmbet

Iubește-ți aripile, zbori oriunde te duce adierea vântului.

La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!

Timpul, un râu ce nu se oprește,

Curge din trecut și-n viitor se pierde,

Fiecare clipă, o adiere ușoară,

Ce dispare repede, lăsând doar amintirea.

Ne naștem în zori de zi, ca un vis,

Fără să știm cum și când vom sfârși,

În brațele lui, suntem doar niște frunze

Ce plutesc pe ape, fără destinație.

Cu fiecare pas, ne pierdem,

Nu în sensul morții, ci al deveniri,

Căci timpul nu te ucide, ci te modelează,

Îți șlefuiește ființa, până devii altcineva.

Ne uităm în oglindă și nu mai știm

Cine eram ieri și cine suntem azi,

Timpul ne adâncește în această enigmă,

Un labirint fără ieșire, fără răspunsuri clare.

Dar ce este timpul, cu adevărat?

O minciună, un vis, o simplă iluzie?

Sau poate un dar pe care-l pierdem fără milă,

Căci nu știm să-l prețuim până nu-l vedem sfârșind.

Timpul nu iartă, nu așteaptă,

Nu ține cont de dorințele noastre,

El ne curge prin vene ca un foc nemilos,

Arzându-ne clipele, făcându-le cenușă.

Totuși, în adâncul nostru, simțim

Că timpul nu este dușmanul nostru,

Ci un acompaniament tăcut al existenței,

Un partener de drum, chiar dacă ne este străin.

Căci poate că nu suntem doar niște trupuri

Ce se pierd în fața timpului,

Poate suntem ecouri ale veșniciei,

Și timpul doar ne ajută să înțelegem adevărul.

Cum putem măsura o viață întreagă,

Când timpul nu are măsură, nu are margini?

Fiecare moment este un infinit,

Iar noi suntem doar o adiere în vastitatea sa.

În fața timpului, nu suntem mici sau mari,

Nu suntem nici buni, nici răi,

Suntem doar trecători pe această planetă,

Căutând să înțelegem cum să trăim.

Și poate, în final, nu este important

Cât timp avem, ci cum îl trăim,

Căci timpul se măsoară nu în clipe,

Ci în iubirea pe care o lăsăm în urma noastră.

    Cuvinte grele şi totale, 
    au înflorit adânc în mine, 
    fragile mici corăbioare, 
    ce zboară spre-ntunericul solar...
    
    Căci ăsta mi-e destinul; asta cartea, 
    cu pagini scrise în zadar... 
    ştiind, că fiecare rând din ea, e-n mine 
    ca fulgerul născut din jad.

Secundele se topesc ca lumânările

în camera unde umbrele

dansează cu tăcerea.

Fiecare clipă care se stinge

Poartă cu sine universul nevăzut

a ceea ce a fost

și a ceea ce nu va mai fi.

Frunza care cade

Devine semn al fragilității,

memento al efemerității

care guvernează existența,

obligând timpul care trece

și ne definește destinul.

Orașul respiră sub ploaia rece,

străzile - vene ale unei lumi tranzitorii,

iar ferestrele privesc static

ca ochii ce surprind

ritmul invizibil al devenirii,

râsul se pierde în astfalt

vocile dispar în aerul dens al uitării.

Există, totuși, o frumusețe tacită

în această trecere inevitabilă.

Efemeritatea nu este doar pierdere:

ea conturează valoarea prezentului,

dă substanță fiecărei experiențe

și lumină fiecărui gest ce pare pierdut.

Timpul nu este doar măsură,

ci structură ontologică,

un flux ce definește limitele ființei.

În această trecere,

efemeritatea devine poartă

către o formă de eternitate

nu prin durată

ci prin intensitatea conștiinței

care recunoaște fiecare clipă ca esențială.

Urăsc acest mod de tratare,

abordarea lipsită de îndemânare,

flatarea nefondată, demolată de real,

mândria judecată prin același canal.

Virtutea, uitată și pătată,

lăsată să moară, apoi resuscitată,

lăsând greutatea, apropiata inamică,

să-și rostească vorbele — sau ce vor să zică.

Cunosc regretele clipelor pierdute,

monumente în formele lor compacte,

secretos, mă afund în lichidul inflamabil,

pliindu-mă prin iluzii, devenind amabil.

Cărați-mă în sus, sclavi apropiați,

vinovați surzi, blagoslovind morți,

asociați-mă cu toți acei hoți

sortiți blocați în bolul pe care-l creați.

În ale taine firi, omu-și croiește un „eu”,

Din cioburi de dorințe și frici făr' de Dumnezeu.

Un sculptor orb, de-al propriei ființe,

Ridicându-și ziduri, căi de căințe.

Dar ce-o fi „eu”-l, dacă nu o mască,

O pânză subțire, ce timpul o cască?

În bezna minții, lumina se stinge,

Și conștiința, un fir fragil, se frânge.

Totuși, ea veghează, ascunsă-n abis,

O șoaptă din haos, un far interzis.

Când „eu”-l se prăbușește, gol și străin,

Conștiința renaște, ca zori de senin.

Dar bezna revine, o mlaștină vie,

Se hrănește cu gânduri, cu frică, te-mbie.

Și omul pendulează, rătăcind între stări,

Între creație falsă și-al conștiinței har.

Așadar, natura noastră-i un dans nebun,

Între umbre ce mint și lumina ce spun.

Dar oare „eu”-l pe care-l zidesc,

E destinul meu? Sau doar un ceresc?