Tăcere

Dor, door

Dor de dor 

De dor din dor 

Dor de casă și de tine

Că-s plecat de azi de mâine

Dor , dor de tine , dor 

Parcă dispar printre nori

Dor door

Dor de dor 

Dor

Dor de viață și de liniște 

Dor de flori în miriște 

Dor de flori în câmpul verde

Mă veghează și mă vede 

Mă veghează și mă vede

Dor din cer 

Cu ață sfântă 

Dorurile mă frământă 

Dor , door  

De dor din dor 

Că gândurile mă dor 

Dorul verde îl îndur 

Simt că cu vântul tremur

Dor de dooor 

Dor de dor 

Dor

O scrisoare 

Cu drag scrisă, la soare 

Cu litere mici și rotunde 

Dar cu însemnări profunde 

Ca a unei ape unde 

Scrisă pe un pergament

Vechi și rupt 

Nu era curat și drept

Scrisă cu cerneala din călimară

Albastră și amară

Cu vorbe ce se pierd în prezent

Cu cuvinte șoptite în secret 

Cu amintiri uitate demult

Din cauza timpului ce a trecut 

O scrisoare pierdută în timp

Plină cu vorbe ce îți dau de gândit

Cu litere ce formează cuvinte

Cu un mesaj ce nu te minte

O scrisoare pierdută cu vremea 

C-o trecut demult durerea

C-o venit și alte timpuri

Și scrisori pierdute..multe tipuri.                                                  Scrisoarea în timp a fost trimisă

Cu vorbe și cuvinte dulci 

Ce au scris-o 

A ajuns în viitor 

Într-o lume plină de umor 

Dar în timp ea s-a pierdut 

Nici nu știu unde-am ajuns 

Că are vorbe dar e mută 

E o scrisoare pierdută

     Când soarele dispare 

     Când nu mai are culoare

     Când mândra lună apare

     La apus de soare 

    Am un semn de întrebare 

    Am să te mai văd eu oare 

    Am să știu când mai apare

    La răsărit de soare 

    Privesc cu mare încântare 

    Privesc cu bucurie mare 

    Privesc viața trecătoare 

    La răsărit de soare

    Când soarele apare 

    Când apare a lui culoare 

    Când luna dispare

    La apus de soare 

    La florile nemuritoare 

    La dealurile gânditoare

    La mal , la mare

    La apus de soare 

    O umbră , pe valuri de mare 

    O umbră neagră și pustie 

    O umbră cu un ton de melancolie

    Privesc, la apus de soare

    Privesc la marea sclipitoare

    Privesc la marea de cerneală

    Privesc la poezii , scrise de plictiseală

    La apus de soare 

    O strofă de poezie apare

    Un vers efemer

    Cuvinte ca stelele de pe cer

    La apus de soare

    O sclipire pe cer apare

    E o stea nemuritoare 

    E iubirea trecătoare

            Pe malul râului 

            Lângă lanul grâului 

            Stau și privesc 

            Stau și mă gândesc

            E seară 

            Doar luna e pe cer

            Doar luna mă privește 

            Doar lună mă păzește

            Privesc răul învolburat

            Tot gândul mi-a zburat 

            Încotro a apucat

            Cine știe unde a plecat

            Și pe râu zăresc o umbră

            Era neagră părea sumbră

            Cu un trandafir în mână 

            Am crezut că e o zână

            Pe malul verde 

            Lângă salcia înflorită

            Era ea, de mine zărită 

            O umbră sumbră , liniștită

            Avea ochii mici și sclipitori

            O priveai simțeai fiori

            Ai fi zis că e fantomă

            Dar era a lunii soră

            De-o priveai te îngheța 

            Nu-i puteai privi fața 

            Nu era un om normal

            Era zâna de pe mal

            Sub o salcie bătrână și uscată

            Mă așez ușor de-ndată

            Nu e frig , dar bate vântul

            Nu sunt trist , dar îmi fuge gândul

            La un peisaj de toamnă

            Pictat cu măiestrie de o doamnă

            Și privesc unde-mi fug ochii

            La brazii ca niște rochii 

            La cerul aproape înnorat 

            Doar o rază de soare a dat 

            Chipul meu l-a luminat 

            Chipul meu l-a bucurat 

            Frunzele așternute pe pământ

            Ca un simplu așternut

            Dar nu e simplu, e complicat 

            E ca un tablou 

            Cu răbdare pictat 

            În culorile toamnei ilustrat

            Un tablou de toamnă 

            De un pictor pentru care arta 

            Totul înseamnă 

            A pus pensula în paletă

            A creat arta completă 

            O operă discretă 

           Mai întâi a pictat frunzele

           Roșii ca buzele

           Portocalii ca focul 

           Galbene ca norocul

           Maronii ca pământul

           Verzi ca veșmântul

           Apoi a pictat copacii

           Trunchiul mare și bătrân

           Cu maro ca ursul brun

           Coroana lor maiestuoasă 

           Nu verde , a pictat-o 

           Că frunzele singură au lăsat-o 

           În sfârșit pictă fundalul

           Cerul albastru ca cerneala

           Norii albi ca îndrăzneala

           Raza gălbuie ca gălbeneala 

           Vântul nu l-a mai pictat 

           Că greu era de ilustrat

           Iar apoi privi tabloul

           Apoi și-a scris numele cu stiloul

           Și-a zămbit ușor 

           Privind peisajul multicolor

           Nu era un el , era o doamnă 

           Ce- a pictat tablou de toamnă

Cu ochii mici

Strălucind ca praful de sclipici

Mă privește cu iubire

Văd în ochii ei un buchet de fericire

Al ei zâmbet încântător 

Ar face ziua bună tuturor 

Cu părul alb de bătrânețe

Mă privește cu blândețe 

Sfatul ei e cel mai bun

Te duce pe cel mai reușit drum

Chiar de nu vei reuși 

Ea mereu lângă tine va fi 

Te iubește neîncetat 

De ea cine nu a ascultat

Doar ea știe să iubească 

Lângă ea cine n-ar vrea să crească

Te privește cu duioșie 

Lângă ea e copilărie 

E un somn dar ochii nu-s închiși 

E un vis prin ochi deschiși 

Visul nu se termină 

E un vis din inimă 

Doar bunica știe bine

Ce simți tu , ce-ți place ție

Trebuie să o prețuiești 

Că într-o zi n-ai s-o mai găsești

Și mult , mult timp ai să-ți dorești

Să o vezi să o iubești

Pentru unii ea nu e nimica 

Pentru mine e un diamant 

Ce reflectă iubirea

Pentru mine e bunica

E liniște în odaie 

Pe bunica o aștept 

Ce se-întâmplă e nedrept 

Că ea nu se mai întoarce 

Privesc icoana de pe perete

Sunt poze cu bunica 

Ale ei portrete 

O lacrimă de durere 

Cade pe covorul croșetat de ea

De mâinile ei muncite 

În vremuri vechi, dar fericite

Bunica nu este doar o persoană

Este ca a doua mamă

E un înger păzitor

Pe ea o simți 

E ca un dor 

Unii nici n-au cunoscut-o pe a lor

Era frumoasa și puternica

Este veșnica bunica

Să stăm iubire-n câmp de trandafiri,

A lor mireasmă gândul să ne-adie,

Să ne-alintăm în calde convorbiri;

Să ne simțim ca-n vers de poezie.

Apusul o să stea cu noi de veghe,

Va aștepta sărutul senzual,

Se va-ntrista că-i fără de pereche,

Și ne va lumina sentimental.

O briză rece, aspră, dar umilă,

Mă va chema să te cuprind îndată,

Iar liniștea obscură și subtilă,

Te lasă de iubire invadată.

Acel moment va prelungi în veci,

Căci buzele n-or vrea să se desprindă,

Vom alerga pe-a cerului poteci,

Să ne privim sărutul

În a oceanelor oglindă.

Pe cerul înnourat,tulbure și întunecat,

zboară o biată pasăre cu aripa frântă.

S-ar opri și ar bea apă,că sufletu-i însetat,

Însă nu se oprește că inima a bucurie nu-i cântă.

A fost prin șapte sate pentru o fărmitură de pâine,

Ca să hrănească puțin sufletele celor zece pui ai săi.

Dar dintr-un tufiș a ieșit un dușman de câine,

Si a distrus aripa păsării cu dinții cei hapsâni și răi.

Aripa distrusă de un fir de os îi atârnă,

Iar sângele negru se scurge pe florile uscate.

Nu vrea ca copiii fără mamă să rămână,

Si își privește aripa cu o mare vanitate.

Îi distusă aripa sau sufletul îi distrus?

Nici asta nu mai știe,biata mamă.

Ahhh !!! De i-ar fi cuibul puțin mai sus,

N-ar mai face ea  din asta o dramă.

Acum zboară biata pasăre,tristă și îndurerată,

Nu o doare aripa,ci sufletul îi se destramă.

Nu,nu va lăsa inima copiilor înfometată,

Chiar dacă vuietul morții o cuprinde și-o cheamă.

E încătușată dragostea-n piept și n-are cum să explodeze,

Copiii o așteaptă acasă străini,singuratici și înfrigurați.

Îi sunt flămânzi și nu,nu are cum să cedeze.

Offf!!! De i-ar ști hrăniți și săturați.

La doi metri de cuib se auzi o împușcătură,

Bufff!!! Si pasărea nu-i...

Puiii speriați au luat-o la alergătură,

Căutând acei doi ochi blânzi,căprui.

Pasărea strigă cu o voce stăină și stinsă:

- Veniți,puii mamei,mâncați și fiți sătui !

Copiii urlau cu inima arsă și plânsă :

-Cui ne lași,mamă???! Cui?

Uitându-mă la noaptea de afară,

La tavanul care știe tot ce ți-am scris,

La stelele care-mi șoptesc de tine seară de seară,

Mă întreb câte cuvinte au fost prea mici și nu te-au cuprins.

Mă întreb câte încă nu am apucat să-ți spun,

Câte poezii nescrise despre tine încă sunt pline.

Nu mă întreba de ce, doar vreau să știi…

Mă gândesc la tine.

Aș fi vrut să existe cuvinte mai mari,

Să pot descrie in versuri lumina din care ai apărut,

Să prind scânteia ce arde în ochii tăi,

Și tot ceea ce însemni tu.

Poate că nu am reușit să-ți spun tot ce simt,

Dar sper că am reușit să exprim bine,

Că, dintr-un cer plin de stele,

Tot mi-ar fi dor de tine… și

Mă tot gândesc că atunci când o să te văd

O să simt bucurie, dar…

O să și… mor de rușine.

Înclină ploaia toamnei oțelul pur din axe

Spre galbenul solubil al frunzei cuvenite

Să cadă în oglinda chemărilor subite

Acolo unde vina coboară în sintaxe.

Și orice picatură e mir și e otravă

Gustată de mesteceni cu limbi sorbite-n vânt

Cât să albească vina din faptă și cuvânt

Ca lumea fără doruri să-și simtă soarta sclavă.

Căci vei veni la mine topind acel departe

La flacăra albastră a sensului din palme

Perechea care suntem nu are alte arme

Decât căușul toamnei și-o literă de carte. 

Se spune că fără lumină nu am putea trăi,

Avem nevoie de o stea,

Sincer,prefer întunericul

Decât să nu am lumina ta.

Îți iubesc inima,,surâsul,glasul,

Ochii mei strălucesc odată cu ai tai,

Inima mea plânge când a ta e tristă,

As putea să străbat multe căi,

Dar singura care mă ajută să trăiesc

E calea pe care mergi tu..

Atâția oameni as putea sa iubesc,

Dar doar pe tine suprem..

In fiecare gând te chem,

Amintirile cu tine sunt sfinte,

Ți-aș dărui cele mai frumoase cuvinte,

Dar mai presus de toate,nemurirea...

Mă ucide gândul că te vei stinge cândva,

Mă cert cu Dumnezeu,

Inima mea e un clopot ce bate trist

Știind că odată tu nu vei mai exista...

Și din nou trec prin  visurile senine
Eu traiesc întreagă viață doar pentru tine
Și vreau să simt din nou în piept caldură
Sentimentele tale mă fac să respir într-o oră a soartei dură

Din păcate, încă nu ne este dat să ne întâlnim
Deși visul meu nu este atât de departe și împrună o să hotărim
Dar totuși  se întâmpla așa  frumusețea mea vieții mele
Că nu ți-am văzut fața  pe paginile cărții în versurile mele

Nu aud ecoul vocei tale blânde
Și nu văd ochii tăi în zilele flămânde
Dar să știi că pot aștepta multe zile  la rând
La urma urmei, tu ești cea pentru care aș fi pierdut și de un suflet și de un gând

Sunt gata  să îndur și să aștept
Tu mă ajuți să uit de tristețe și să fac alegerea drept
Îmi faci inima să bată din noile puteri
La urma urmei, nu ești doar o fată ci bunătate între îngeri.