Științe exacte

Prea e așa de albastru cerul,

prea ploaia e așa de udă,

prea îmi lipsești și mi se pare

distanța dintre noi prea absurdă.

Poate că nici nu te gândești la mine deloc

(probabil o faci, sunt doar dramatică),

prea aerul dimineților a învățat să te ascundă…

Vezi? Nici măcar nu ai observat că ți-am scris acum jumătate de secundă…

Prea îmi faci sistemul nervos să fie nervos

(de fapt cred că toate sistemele mele-s nervoase),

când îmi apari așa în minte iară și iară,

prea trebuie să mă prefac că nu te văd,

prea ești frumoasă din cale afară.

Încă o zi în care te iubesc în secret fără să știi ce simt,

(cred că ce simt e mai evident decât faptul că o piatră-i solidă)

dar oricum, ce dimineață revigorantă

să trăim în distanța asta stupidă 😩

Pășesc pe holuri făcute din gând,

Aș vrea să pot să mă adun,

Dar nu există niciun cuvânt

Să exprime ceva ce înseamnă atât de mult.

La ora când o zi se stinge,

Și “astăzi” cade-n trecut,

Nu știu ce să-ți spun…

Ori poate te simt prea acut.

Nu știu ce să-ți scriu,

Nu știu să-ți spun nici ce însemni pentru mine,

Așa cum nu știu… nu cunosc,

Nici soarele cine-l aprinde.

Poate-ar trebui să încep cu începutul,

Să-ți spun că ești melodia mea preferată,

Și că atunci când ești aproape

Inima mea își amintește să bată.

Sau să-ți spun că nu știu ce va fi, ce urmează,

Dar viitorul să mai aștepte puțin… puțin mai mult,

Vreau doar să mă bucur că exiști,

Ca ești aici și că… te-am cunoscut.

Astăzi strălucești mai mult decât oricând,

Și dacă mă străduiesc suficient,

Pot să te văd cum luminezi

Chiar aici, la mine în piept.

Ești cea mai frumoasă ființă de pe pământ,

Și ți-aș aduce-n dar toate florile de pe pământ… numai ție

Dar mă rezum la poezie… nu pentru ca n-aș vrea,

Ci pentru nu am atâția bani și dacă încerc aș sfârși probabil într-o pușcărie.

Datorită ție lumea e mai întreagă,

Poate nu știi, dar mă faci să vreau să fiu un om mai bun, mai onest,

Exceptând ce-am zis mai sus de pușcărie… dar…

Ce bine că ești!

Ce bine că viața e-o nebunie,

Că nu sunt nebun numai eu,

Că ne-am întâlnit poate nu e o întâmplare,

Poate-i un plan misterios al lui Dumnezeu.

Nu poate fi greșit să iubești pe cineva, nu?

Oricât de complicat ar părea totul și nefiresc,

Iubirea e-un lucru bun…

Iubesc să te iubesc.

Și știu că faci parte din alte lumi,

Galaxii necunoscute mie în care exiști,

Dar la fel de bine știu că lumile toate din care faci parte,

Sunt mai vii doar pentru că ești.

Nu te vreau doar pentru mine… ar fi egoist,

Te vreau și pentru păsări, și pentru ploaie,

Și pentru soare, și pentru nori,

Și pentru stelele toate.

Îmi doresc ca astăzi să fii cea mai fericită,

Să-ți curgă zâmbetul dincolo de cer,

Cum zâmbesc eu când îmi apari deodată în gânduri,

Și râd, pe stradă, fără să știu de ce.

La miezul nopții, imaginează-ți că te țin de mână,

Pentru că de cealaltă parte fac la fel,

Și că-ți șoptesc în ureche…

La mulți ani, sufletul sufletului meu.

Abia aștept să te văd

și nu-ți spun ca să-ți aduc aminte,

ci doar ca să îți trec o secundă prin minte.

Când din atâtea ce trec,

trec și eu pe un gând,

nu stau decât o clipire

de frunze căzând.

Și orice frunză ce pică,

fiecare ți-ar spune înainte să plângă,

că nu-i vine să creadă de noi,

ca nu am vorbit încă.

Și ca să-ți aduc aminte,

cu fapte, nu cu cuvinte,

când te înveleai cu iasomii,

ți-am trecut iarăși prin minte,

după ce am venit de departe, departe,

căutând să învăț cum să aduc o poezie în realitate.

Nu-i vina mea,

ca dacă-i așa,

putem spune ca mintea-i a ta și a mea

și poate ca pe undeva,

noi ne traversam mințile deja.

Abia aștept să te văd și…

să-ți spun asta nu prea îmi convine,

că atunci când chiar o să te văd o să mor de rușine,

așa că îți spun și ție nu ca să știi,

Îți spun ca să îți stric puțin liniștea

Și să-ți fie și ție rușine împreună cu mine.

Și dacă după asta

există în tine vreo urmă de resentiment,

să știi că si ura-i un sentiment și o stare

deci o să iau asta cum îmi convine,

și o să se consider că ai sentimente pentru mine,

nu contează de care.

Ai tot căzut din vis în vis

Te țineai strâns de stele.

Până când cerul s-a deschis,

Și nicio stea n-a mai rămas,

Atunci ai căzut… direct în brațele mele.

Din îmbrățișarea noastră

Pe cerul viu și luminos se năștea

Cât nici nu putem număra:

Stea după stea.

Erai obosită de-atâtea căderi

Și-ai adormit în brațele mele,

În timp ce priveam cât de frumos dormi,

Cerul dădea pe din afară de stele.

Și-a început să plouă cu ele

Și îmi era și drag, și necaz,

Că fiecare stea ce pica…

Te săruta pe obraz.

Îmi place să te privesc

cum stai așa frumoasă în raze moi de lumină,

ca și cum soarele însuși a ales

să se cuibărească în brațe la tine.

Îmi place să te privesc

cum te așezi frumoasă în adâncul ochilor mei,

atât de adânc, încât și când îi închid

te văd recompusă din stele și din scântei.

Îmi place să te privesc

până când trebuie să pleci (suspin)

și deși înțeleg că nu ai nicio vină nici tu

inima mea tot se supără pe tine puțin.

Pentru că după ce pleci, după mine umblă un nor de tristețe,

ca un fel de univers paralel care tot revine,

și mă plimb cu el prin oraș, peste tot

și parcă semăn mai tare cu norul, decât cu mine.

Imi place doar când ești, nu când pleci…

pe cat de adorabilă ești și pe cât de mult însemni pentru mine,

chiar fără să faci nimic… pe atât de supărată pot să fiu pe tine.

(pentru ca după ce te văd știu ca iar trebuie să mă obișnuiesc fără tine)

Nu am de ales decât să mă plimb cu norul ăsta,

(aparent și el e supărat pe tine fără să-i fi făcut absolut nimic)

o să întunecăm tot orașul împreună,

dar ne putem opri, dacă zâmbești chiar acum un pic.

Te ascund de lume într-o rimă. Unde?

Pe marginea unui vers, te-am așezat aproape tremurând,

De teamă că o să începi să te scuturi

Și-ai putea să te împrăștii pe pământ.

Când bate vântul poate apuci să vezi,

Cum în urma ta înfloresc livezi.

Din mere, pere și gutui

Și păsări care cântă într-una,

Femei frumoase s-au tot născut, atâtea câte stele-s pe cer,

Ca tine niciuna.

Nu s-a mai văzut femeie care să zboare

(C-un simț teribil de comunicare)

Te-am invocat din umbra ta

Fără să știu dacă o să apari, ai apărut în inima mea bătând.

Când în poeme te scriam,

Mi-ai adormit în gând.

Să te mai scriu aș vrea, dar dormi,

Cum aș putea să te trezesc deja

Când încă-i noapte și ador

Să mi te imaginez așa.

Totuși, azi mă încumet

(mă  risc)

Te culeg din imensa Cale Lactee,

Ca pe-un mănunchi de vise din care ai fost creată…

La mulți ani femeie blândă, frumoasă, minunată!

Am vrut să te ascund de lume într-o rimă, crezând că-i ușor,

Dar rima a devenit evidentă

Și iată…

poezia te-a arătat tuturor.

Zăpadă peste tot și încă frig
Doar calendarul mă anunță,
Că primăvara e pe-aproape
Așa... că la palton... renunță.

Mână mi-o-ntind spre tine
Prietenă, iubită, dragă soție,
Să colindăm... ca-n tinerețe
Și un sărut să-ți fur...Mărie.

Poteca ne invită, s-o pășim
Să ne-amintim, de altădată,
Cum zi și seară ne-am jurat
Iubire-n dragoste adevărată.

Și-apoi să ne oprim din drum
Și să privim prin lupa... vieții,
La tot ce s-a'ntâmplat cu noi
Până aici la ceasul..bătrâneții.

Nu simt c-am fi doi bătrânei
Atâta timp cât inima ne zice,
Uitați de anii scriși în buletin
Că ei... iubirea...n-o interzice.

Așa că-ntinde-mi mâna, doamnă
Și la plimbare să pornim în iarnă,
Îmbrățișați, pe veci...îndrăgostiți
Că viața trece și... nu se-ntoarnă!

Vino, dragă-n codrul verde

Să ne-ascundem de-ale lumii,

Și sub creanga răsfirată

Să cântăm o odă lunii.

În câmpia cea întinsă

S-alergăm ca doi copii,

Iar sub scutul cel de lună

Codrii să răsune vii.

Să răsune un cer negru

Peste-al nostru creștet alb,

Mii de stele să lucească

Cu veșmântul lor cel dalb.

Chiar dacă ești departe

Eu te simt lângă mine,

Și văd cu ochiul minții

Când ți-e rău sau bine

Aștept să treacă ziua

Și seara să-ți șoptesc,

Că-mi ești ființa dragă

Cu tine vreau să trăiesc

Când suntem amàndoi

Și ne ținem de mână,

Atunci mă simt stăpân

Lângă a mea stăpână

Ce bine este-n astă viață

Când El cu Ea se potrivesc,

Și ce ușor trec peste toate

Când zilnic își spun..te iubesc!

În dorul greu m-am înrobit,
fidel slujesc iubirii
și nu-mi mai pasă dacă merg
pe drumul rătăcirii...
Te-am așteptat să faci un pas,
căci nu mă tem defel-
deschisă -i cartea -pentru tine,
dar ochii -pentru el!
Mi-ai dat o mână când cădeam
și strîns m-am agățat;
știam că vreau încă o zi
și să-l mai vad-odat...
Din trai făcut -am vin amar
și bând de nebunie
pe tine te- așteptam acasă,
dorind ca -el- să vie.
Cu grija ta m-ai căutat
și atît m-ai regăsit;
pe tine-atent te-am respectat
pe dânsu - l-am iubit!
Zgârcită sunt când mă gândesc,
că șapte vieți dac-aș avea,
pe toate le-aș trăi - cu el,
nici una ție nu ți-aș da.
Tu bate- mă, cu trei păduri,
și leagă -mă, de toate;
Eu l-am iubit numai pe el
pe tine - nu se poate!

Cu bagajele făcute-n grabă

Din ochii strânși curg lacrimile calde

Cerneala de pe foaie să o albească

Să îmi amintesc de ziua când te vedeam mireasă

Prizonier al haosului pur

Dansez atent pe ritmurile sale

Din muritor am devenit imun

La atacurile reginei nemiloase

Inexplicabil ai spus că nu se poate

Un taur provocat de roșu

Planul nebunului de alb cedase

Plătind acum puțin câte puțin din costuri

Când te apropii, nu mai pot gândi.
Doar simt cum aerul se umple de tine,
ca de o tămâie prea puternică.
Fiecare mișcare de-a ta
îmblânzește o parte din mine
pe care nici nu știam că o am.

Îți sărut umerii,
acolo unde lumina apune mai încet.
Îți ating gâtul,
acolo unde se naște adevărul.
Tu tresari ușor, ca o frunză sub vânt,
și tot cerul se întinde între noi.

Aș vrea să te las să pleci,
dar nu pot.
Ești o promisiune arsă în mine.
O flacără care știe exact
cum să mă doară frumos.

Când spui numele meu,
îl simt în fiecare nerv.
Devine carne.
Devine jurământ.
Și nu știu dacă e iubire
sau o moarte lentă și divină,
dar oricum ar fi,
nu vreau scăpare.