SFÂRŞIT-AM PRIBEGIA

    Nu vreau să plec, nu vreau să plâng,
    Vreau numai sufletul să-mi frâng,
    Să simt în colțul ochiului din turn,
    Eternitatea cosmică a zeului diurn...
    
    Nu vreau să mor și să mă rătăcesc,
    Vreau doar să fiu un excelsior ceresc,
    Să fiu eu cel care, prin zborul lui, atestă,
    Mișcarea astrelor, mecanica celestă...
    
    Nu vreau ca universul, -ce-l pe care-l știu-,
    Să fie-adânc, lipsit de stele și pustiu,
    Vreau, ca pe catifeaua cea albastră,
    Să cos și diamante și safire, laolaltă...
    
    Nu vreau să fiu eu timpul ce impune,
    Vreau doar puterea de a-l descompune, 
    Să număr un mileniu ca pe o secundă,
    Să-mi fie trecerea prin univers fecundă...
    
    Nu vreau să fiu un veșnic călător,
    Vreau să creez un cosmic nor,
    Din praful stelelor care s-au stins,
    Vreau înlesnire vieții și cuprins...

    De vrei să cauţi în inima sacră, 
    Lumina filtrată-n vitralii, albastră, 
    Mormintele celor de mult adormiţi, 
    În ruga pierdută a celor smeriţi…
    
    De vrei să afli în umbrele morţii, 
    Slove pierdute-n meandrele sorţii, 
    Hulpavele mâini trezesc de pe lespezi, 
    Pulberea veche-n fuioarele repezi... 
    
    De cercetezi în zadar, să găseşti, 
    Trecutele vieţi, în pierdute poveşti, 
    E mut menestrelul, şoptit cântul său, 
    Un ecou rătăcit în al timpului hău... 
    
    Păşind din icoane doar sfinţii mai plâng, 
    Hrisovul Sfânt sub prisne de-l frâng, 
    Spre aducere-aminte, către cei încă vii, 
    A celor trecuţi cu zecile-n mii… 

    O, Shu, sub geana ta, stă cuibărit,
    Un soare nou ce-nalţă întregul răsărit,
    O nouă zi se naşte întotdeauna-n zori,
    Şi moare-n asfinţit şi-n ţipăt de cocori!
    
    O, Tefnut, răsuflarea ta în şoaptă,
    Natura la lumină, trezeşte, dintr-odată,
    De n-ai fi tu, cu răsuflarea-ţi caldă,
    Întreagă lume ar fi fadă!
    
    O, Thot, vreau numele să-mi scrii,
    Să fiu în amintirea rămas-a celor vii,
    La fel aşa cum fost-am, înfăţişat în acte,
    Nemuritor în veacuri peste cumplita moarte!

O, Zei, v-am pomenit pe toți deodată,
Ca să-mi schimbați a sorții roată,
Să stau în umbra voastră, veșnic faraon,
Rostit să-mi fie numele: Tutankhamon!

    Am scris aceste versuri pentru tine,
    şi când le-am terminat,
    m-am uitat la cer,
    şi-am văzut că nu mai erau stele...
    
    Cuvintele mele...
    Pe toate, din mine le-am rupt, 
    şi-am rămas doar cu zdrenţe, 
    care nu-mi acopereau, 
    golul din suflet...
    
    Cuvintele mele...
    În care mi-am ascuns,
    furia, zădărnicia, şi ura... şi iubirea;
    şi-apoi am călcat,
    cu tălpile mele rănite, 
    pe acest ţărm nesigur,
    sperând în "ceva",
    ştiind pe de rost, 
    un cuvânt, care-a fost, 
    un ultim cuvânt: "TU".

Factorul poștal ajungea în sat cam odată la două săptămâni: din șareta lui trasă de un singur cal, coborau spre mâini nerăbdătoare și doritoare, tot felul de pachete. Colete legate cu sfoară, albe, cafenii, mari și mici, înscrise cu creion chimic. Și scrisori. Și o puzderie de vederi.

Toți, cu mic cu mare, cu sufletul la gură, făceam o gloată veselă în jurul factorului care-și împărțea comorile către fitecine, strigându-ne pe nume. Și imediat ce un nume era rostit, dintre noi se dezlipea o umbră, care însoțită de un mic chiot de bucurie, primea cu recunoștință pachetul. Destinatarul, fericit se retrăgea deoparte, cercetând curios pachetul: de la cine-o fi? Ce-o fi întrânsul? Ce zornăie acolo? O fi ajuns întreg? Și scrisoarea, oare ce vești aduce? bune sau rele?

Nu toți primeau pachete sau scrisori, și dezamăgirea era uneori mare, iar invidia pe cei care-au primit, și mai mare. Dar dintre toți, era o singura persoană din sat care primea întotdeauna cel puțin un pachet, Coana Moașă. Fie că era un pachet de la copii sau nu, Coana Moașă primea de la județeană întotdeauna pachete cu medicamentele necesare boleșnițelor din tot satul. Coana Moașă cerceta întotdeauna pe listă, dacă a primit ceea ce ceruse, iar dacă, Doamne ferește!, nu, atunci factorul poștal primea întreaga asprime, focul și fulgerele, grindina și toată furtuna! Bietul factor, se jura pe toți sfinții că atâta o primit, că o adus totul, n-o uitat niciun pachet, poate să sune și la primărie să confirme și jandarul care-a fost de față, chiar și secretara, primarul și popa din sat!

Coana Moașă era o femeie mică de stat, durdulie, cu ochi verzi, tăioși, cu părul grizonat strâns la spate într-un ghemotoc mic și cochet, aprigă la vorbă, care nu admitea niciodată replica. Avea și de ce: era singura care păstrorea, din punct de vedere medical, peste toate satele și comunele din jur, singura care-i adusese pe lume pe toți pruncii, inclusiv pe factorul poștal! Așa că se purta cu toții autoritar, fiindcă nu aveau medic, iar dacă se întâmpla în sat vreun accident, ea era singura care știa să ajute și să oblojească suferința. Ca un adevărat vraci își avea magia ei, iar farmacopeea cu care suplinea medicamentele și-așa puține, ajunsese în sat de legendă: bolile și rănile de tot felul își găseau întotdeauna leac în mâinile pricepute ale Coanei Moașe!

Astfel, odată, când un țăran și-a tăiat adânc palma mâinii la coasă, Coana Moașă a suturat rana cosând-o pe viu, oprind sângerarea și salvându-i omului mâna. Dacă te durea capul, te ungea la tâmple cu untură de tigru camforată, de-ți trecea pe loc durerea. Unde s-aduna gunoiul, în fundul grădinii, era plin de cutiuțe metalice, mici, rotunde și roșii care-au fost cândva pline cu astfel de alifii. De altfel, tot Coana Moașă făcea injecții la tot satul, iar dacă cumva strănutai, imediat îți punea mâna pe frunte, termometru scuturat la subraț și dacă cumva simțea vreo fierbințeală, te punea cu curu'n sus și primeai o injecție degrabă cu tot protestul! Iar dacă cumva dădeai în răceală, era jale! injecțiile cu polidin dureau al naibii, dar și scoteau răceala din tine laolaltă cu toți drăcușorii!

Altădată, un căruțaș a fost zdrobit în copitele unui cal luat de streche. Omul s-a ales cu un umăr dislocat și câteva coaste frânte... Câțiva săteni l-au luat pe brațe și l-au adus la Coana Moașă care l-a consultat, ascultându-l cu stetoscopul, apoi i-a tras omului umărul înapoi, după care l-a bandajat cu gips spre vindecarea coastelor.

Avea Coana Moașă, în casa mare, o săliță, un holișor, în care ținea un dulap mare din lemn vopsit cu verde, plin cu tot felul de șpițerii. Găseai acolo de toate: de la tifon, la sticluțe cu spirt, rivanol și bromocet, vată, role cu leucoplast, mănuși chirurgicale din cauciuc subțire, borcane din sticlă în care odihneau termometre cu mercur, cutii cu medicamente de tot felul, cavit și suplimente de vitamine, sticluțe pentru injecții, seringi metalice, sondă de ascultat gravidele, cântar pentru pruncii noi născuți, cântar pentru oameni mari, foarfeci, truse de cusut răni, garouri din cauciuc și mai avea Coana Moașă, sub pat, într-o cutie de carton plină ochi, niște sticluțe mici și groase sub formă de bec pe care le folosea drept ventuze, numai bune de scos orice nădușeală din tine (mamă, ce dureau alea)! 

Că nu trecea zi, ca la poarta ei să nu vie vreun megieș cu vreo boleșniță: ba o durere de dinți, Coana Moașă îi dădea o fiolă de agocalmin, ba o durere de spate, frecție cu carmol, ba o durere de picioare, baie caldă cu săruri aromate și câte și mai câte! Toți își găseau leac, dar ne-prea-având bani, întotdeauna îi lăsau Coanei Moașe, ba câteva ouă, ba o traistă cu mere, ba o sticlă cu vin, ba un borcan cu dulceață, ceva acolo, așa, ca la țară...

Am văzut toate acestea și le-am trăit, iar acum îmi amintesc de ele, întrucât Coana Moașă a fost bunica mea.

    Afara plouă, iar păsările nu mai cântă.
    E-o liniște ciudată și nimeni nu cuvântă.
    Se-aud doar stropii grei, cum picură din cer,
    Îngreunând lumina, ca o perdea din fier.
    
    Dar imediat ce ploaia a contenit să cadă,
    Iar soarele și norii, au pregătit rocadă,
    Din nemișcare, lumea, la viață se trezește,
    Rostogolind ecouri ce-n tunet slab vor crește.
    
    Eu m-am zbătut, fecund, printre cuvinte,
    Născute-n roua crudă a nopților aride...
    Și-am scrijelit pe foi aceste semne care dor,
    Ciudate și-asistolice, bătăi de autor...

De când s-a întâmplat furtuna

Mi s-au mutat munții în mare

Mi-ai ocupat ziua și noaptea

Ai devenit singurul soare

În poze nu pot să privesc

Nu-i viu nimic pe o hârtie

De aș putea să te privesc

Când te trezești în zorii zilei

Măcar în brațe să te strâng

Din când în când să uit durerea

Căci te iubesc de când te știu

Până s-o stinge-n ochi scânteia

Inima-mi stă sub talpa ta

De nu o vrei mai bine calc-o

Prefer sa fiu doar umbra ta

Decât o piatră aruncată

Toamnă cu roade bogată

În ton galben auriu

Ucizi  florile toate

Și încă tot ce mai e viu...

Vii cu brumă și cu ceață

Pomii frunza-și sctură,

Vânt năuc te ține-n brațe,

Negre ciori se bucură.!

Rămâi cu mine când lumina doarme,

când se apleacă-n geamuri luna cenușie.

Atinge-mi chipul și lasă-l s-apună,

pe pieptul tău când lumea e pustie.

Vorbește-mi moale, cum o faci în vise

și nu te mai preface că nu știi ce vreau să-ți spun.

Eu stiu că lumea  are și părți triste,

dar nu aș vrea ca noi să fim așa nicicum.

Am înțeles că timpul cere timp,

și n-am să-l mai grăbesc, nu-l voi forța.

Rămân aici și nu vreau să insist,

Căci dragostea își știe calea sa.

Pe curând, dar nu ca-ntr-o despărțire,

ci ca și cum abia ne-am fi găsit.

Te prețuiesc, frumoasă strălucire,

din viețile în care ne-am iubit.

 Dimineața… după tine

 Într-un bar, habar n-am știre

 Prin acorduri whiskey… gânduri…

 Îți scriu mahmur aceste rânduri.

 Câtă poezie aș scrie

 Într-un strop de nebunie!

 Versuri scrise despre tine

 Cerul plânge… pentru mine.

 Și dacă nu îți scriu mă doare

 Pahar de whiskey cu o floare,

 Tristă-n gândurile mele…

 Scuturată de petale.

 Și prin fumuri de țigară

 Te-am văzut plecând aseară,

 Să te las a fost greșit …

 Tu, un suflet rătăcit!

 Pe tejghea se scurg pahare

 Și un oftat de supărare,

 Murmur de cuvinte goale

 Cu rateuri orbitale.

 Te privesc intr-un pahar

 Și aș vrea să te declar

 Vis pierdut în miez de noapte

 Rupt de tine și de toate.

 Priviri îmi spun de ne-nțeles

 De ne-nțeles e ce-am ales,

 Whiskey și un chip de gheață

 Și mahmur spre dimineață.

 Whiskey, blues și rock

 Oglinzile îmi spun “noroc!”

 Cerul plânge-n versuri triste…

 Gânduri negre… și rasiste!

 Gând ciudat ce nu-mi dă pace,

 De ce iubirea noastră trece

 Dacă noi n-avem hotar …

 Whiskey, blues… la un pahar…

 Prin gândul meu încerc să zbor

 Să te găsesc, plăcut fior…

 Și din când în când iubirea

 O ghicesc într-o cafea.

 Ascult pian și te sărut

 Pe un pahar de whiskey mut

 Prieten sec, prezent și fost

 Când nimic nu avea rost.

 Pe-un pat de calde amintiri

 Al trecutelor iubiri

 Cu fruntea pe tejghea visez

 Cum pe note te pictez.

 Și în visul meu banal

 Se-aud pahare într-un scandal,

 Cum zboară și se sting ca mine

 Între lacrimi și suspine.

 Și mă clatin câteodată

 Într-o scuză demodată

 Ca-ntr-un dans pe ritm de blues…

 Nesigur și mereu confuz.

 Disco globe-ul… un dement!

 Îl declar eu permanent

 Inutil și arogant…

 Și la moarte condamnat!

 Mi se par că toate-s puse

 În privirile-mi înguste

 Și mi-e teamă că am să uit,

 Tot ce-ai fost, ce am iubit…

 Un gust de wiskey cu-al tău chip

 În bule calde de nisip,          

 Și-n gândul meu defel defect     

 Văd chipul tău firesc, perfect.

 Și totu-mi pare tot mai lent

 Fără tine sunt absent!

 Noaptea-i lungă fără tine …

 Aștept noaptea care vine.

 Un cub de gheață din pahar

 Se topește-ntr-un amar

 Și prin gânduri whiskey sec ...

 -Ăsta-i ultimul și plec!

 Whiskey, blues și rock

 O domnișoară-mi cere-un foc…

 Whiskey și un chip de gheață…

 Sexy blues spre dimineață.

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.

Întoarce-te jos a mea stea păzitoare

Și ține-mă în palme,că să cad mai ușor

Din a ta grijă mulți sunt gata să ceară

Pentru a ta nemurire eu sunt gata să mor

Irosește-ți putere dar pe mine mă scapă

De veșnica spaimă de viitor

În schimb îți ofer păgâna mea viață

Și zilele mele de muritor

O zi să îmi lași,de mai mult n-am nevoie

Să reușesc să vorbesc despre ce n-am vorbit

Prea tăcut-a mea fire să spună ce simte

preafrumosului chip ce mă făcea fericit

“Ar trebui ca să știe,de ce să mai tac

Tot ce a fost a avut loc să fie

Și chiar de regret,nimic n-o să fac”

Ești munte-nalt, cu crestele-n lumină,

O stâncă veșnică ce sprijină tărie,

Un cântec de iubire ce nu se termină,

Ce poartă-n versurile lui întreaga bucurie.

Ești câmp de aur, grânele-mpărțind,

Sub soarele ce-aprinde orice dor,

Un vânt ușor prin spice adormind,

Când sufletu-mi te caută-n fior.

Ești codrul meu, cu frunza tremurândă,

Ce mă îmbracă-n liniște mereu,

Un templu verde, cu umbra fremătândă,

Ce-mi face inima să simtă că sunt eu.

Ești patria mea sfântă, de neuitat,

Un dor ce-n pieptul meu va dăinui,

Pământ fertil, un vis adevărat,

Unde iubirea-mi crește zi de zi.