Seara și el

Nu-i cer nimic lui Dumnezeu,

Doar clipa-n care te-am zărit,

Pe-o bancă-n parc, să se repete

De s-ar putea la infinit.

Nu vreau averi să-mi dea defel,

Doar ziua când te-am sărutat,

Sub un salcâm în miez de mai,

Să se reîntoarcă neîncetat.

Şi nu vreau gloria cea deşartă,

Doar vara-n care te-am iubit,

La malul mării lângă valuri,

S-o retrăiesc la nesfârşit.

E o primăvară veșnică în tine,

Iar sânii-ți înfloresc în fiecare zi,

Mă țin de pleoape să te văd mai bine,

De le închid mi-e teamă c-oi orbi.

Pe loc te-aș desfrunzi de toate,

Arându-te cu plugul pe pulpele de gheaţă,

Iar ochii prin noroaie să-mi înoate,

Vâslind din gene până dimineață.

Săruturi grele aș arunca din ram în ram,

Să-mi înflorească ochiul dinspre tine,

Și ți-aș zidi chiar azi pe coapse-un geam,

La care-oi pune vitralii albe și cortine.

M-aș furișa tiptil pe sub pământul ud,

Să încolţesc pe pielea-ţi albă de satin,

Să mă adap setos din sânu-ţi crud,

Şi-n primăvara ta, astenic să leşin.

Fată cu ochii lunii,
cântec scris încet pe rândurile lumii,
caldă îmbrățișare in versuri de armonie,
muză a inscripțiilor de hârtie,

Versuri îngemănate ți-aș scrie,
dulci cuvinte, călătorie
despre înălțimea adorației ce-ți țin,
sunetul inimii, dansul cuvintelor deplin.

Dar imposibil de comparat,
și niciunul prea bun de a fi cântat.
Încât titlul numai ți-e ți potrivire
"Singura poezie de care am nevoie", nescrisă pe hârtie.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Scrie-mi povești,

Scrie-mi povești!

Să văd cine ești!

Foc și paie să te spulberi, 

Inima să n-o mai superi.

Fumul greu și minuțios

M-au lăsat într-un prisos.

Scrie-mi povești,

Scrie-mi povești!

Să cred ce-ți dorești.

Arăta-te-ai chiar acum, 

Pe-un buștean la mal de râu.

C-o cunună albă-n poale,

Ca să-ți pun în păr o floare.

Scrie-mi povești,

Scrie-mi povești!

Să știu cum mai ești.

În  suflet plouă, curge rece  fără milă

Ude sunt scările din cer și nu-i lumină

Alunecând n-ajunge soarele spre ziuă

Norul plimbând umbrește-o inimă senină

Ploaie se cațără-n văzduh căzând pe lună

Să ude-n nopte cu tristețe și furtună

Vântul nebun aleargă  suflet  să răpună

Doi ochi văd ochi ce-aruncă lacrimi în fântână

Se șterg culorile din flori curgând plouate

Petale albe cad în gol pierind secate

Încet și  frunzele-au plecat căzând uscate

De dor rămân doar paie ude scuturate

Ne-apasă timpul fără timp să ne ajute

Ploaia secundelor pierdute ard tăcute

Se-așează greu smulgând din aripile ude

Zborul rămâne-o amintire printr-e sute

Plouă degeaba, fără rost, fără dreptate

Plouă din ochi, plouă din suflete-ntristate

Plouă cu dor, plouă cu inimi sfârtecate

Plouă în lung, plouă în lat, plouă în toate

Printre oase-ndestulate ..

Prin ruinele de ceata ,

Zac paginii mei de fluturi 

Nu se vad printre albeata .

Stau paginii mei de fluturi ,

Pling saracii sau duc dorul , 

Nu mai pot fara saruturi ..

Simt distanta si amorul .

Au fost fluturi .. dar ruina 

Dragostei inflacarate ,

Au distrus din ei regina 

Cicatrici lasing urmate .

Nu ii mai simt , probabil ..

Zac in loc printre morminte 

Ingrijiti nu sunt amabil 

Au ramas doar oseminte .

Parca-i rupt ceva din mine ..

Pulsul bate-ncetisor ,

E blestem sau dorul vine ?

E al dracului AMOR!