🎤 Pardonne-moi ce caprice d'enfant în română

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

Troppa sensibilità

La scarsa sensibilità è positiva a modo suo. È bene essere sensibili, esprimere il proprio rammarico quando qualcuno ha vissuto avvenimenti meno piacevoli, stare con lui, ascoltarlo, rassicurarlo, comprenderlo, alleviare le sue sofferenze, sospirare con lui, piangere con lui. avvolgerli quando hanno freddo, fasciarli quando il gatto li ha graffiati (che è stata anche colpa loro se li ha graffiati, perché non sanno come giocarci), mettergli addosso un impacco di ghiaccio dal frigorifero per una distorsione alla caviglia, asciugargli le lacrime, dargli medicine per abbassare la febbre, balsamo per le labbra per evitare che si screpolassero, disinfettargli le cuticole sanguinanti quando non sapevano come fare la manicure, volevano avere le unghie più lunghe che avevano naturalmente, perché è la moda, e adesso hanno solo sangue addosso, mettiamo le zanzariere, così non le mordono tanto, non succhiano il sangue, non trasmettono la malaria o la febbre gialla, prendiamo degli insetticidi, se insistono ancora ad entrare in casa, prendiamo anche un ventilatore per diffondere l'odore degli insetticidi, teniamo la finestra socchiusa in modo che non entrino le zanzare ed esca l'odore dell'insetticida. Regoliamo la caldaia per dare anche acqua calda, non solo fredda, perché poi servirà ancora più attenzione. Le economie non tengono realmente conto dei bisogni individuali delle persone, sono più un bisogno egoistico di un uomo.

Non lesiniamo nemmeno sugli integratori che rinforzano il sistema immunitario, come la vitamina C, che ha un delizioso sapore di limone e non costa troppo, è conveniente, puoi ottenerla con una semplice limonata, quindi non abbiamo motivo di astenerci dall'acquistarla .

Prendiamole camicette spesse e morbide, buone solo per stare a casa. Prendiamo la loro maschera per la cura del viso, maschera che previene la comparsa precoce di zampe di gallina e rughe d'espressione. Siamo troppo giovani per avere le rughe!

In generale, la sensibilità è sorella della generosità e della cura, ma cosa facciamo quando va fuori controllo, raggiunge nuove vette, non ha limiti? È ancora una sensibilità benefica, sana e ben compresa? No certo che no. Già qualcosa nel nostro modo di essere scricchiola, e questa sensibilità è il sintomo principale. Sarebbe opportuno porsi delle domande: "Perché sono così?", "Sto esagerando?", "Cosa mi fa avere reazioni così intense di fronte a cose essenzialmente banali?"

Troverai la risposta persa da qualche parte nel tuo passato. La sensibilità di cui parliamo deriva da un episodio di vita traumatico? Non hai impiegato tutto il tempo previsto in un esame e da allora hai deciso di mollare tutto, pensando che non abbia più senso? Non ti sono state date le opportunità che speravi? Non sei riuscito, a causa delle circostanze, a fare qualcosa che avevi deciso di fare? Se la risposta è "sì" ad almeno la metà di queste domande, allora non stiamo parlando esattamente di sensibilità, ma di una reazione avversa a cose accadute, che ci hanno ferito momentaneamente e hanno lasciato dietro di sé una ferita completamente non rimarginata.

Come si potrebbe rimarginare una ferita del genere? Grattandolo sempre di più. Seduti e analizzati, da dove viene quella rabbia accompagnata da sensibilità? Hai avuto il coraggio di andare a non so quale università svedese. E a 19 anni ci vuole proprio coraggio, per prendere il volo, per lasciare la casa dei propri genitori, da una cittadina di provincia, appunto, a un grande polo universitario. E lì cosa vedere, la strada verso il successo e le facoltà interessanti da trasmettere nel CV, non è solo cosparsa di momenti sereni, che lei è una a cui piace urlare, urlare, umiliare gli studenti per non pronunciare perfettamente questa lingua del nord - germanica, che non conosco perfettamente i tempi verbali, che non padroneggio la grammatica e la sintassi... ancora perfetto? Non so nemmeno cosa sarebbe perfetto, quanto sarebbe perfetto, e non penso che la perfezione soggettiva dovrebbe avere importanza. Se esistessero degli standard oggettivi, allora sì, vale la pena rispettarli, cercare di raggiungerli, perché in questo modo il progresso può davvero essere misurato e osservato. Invece se sono obiettivi che solo uno vuole, gli altri no, non ha senso confrontarsi, tanto tanto non riusciamo ad apprezzare né a pesare nulla da quello che sentiamo. È certo che chi umilia gli studenti perché non sanno perfettamente ha il cuore di un guardaboschi che taglia gli alberi su un nastro trasportatore senza guardare cosa ha lasciato dietro di sé. Sì, i criteri di valutazione sono molto oggettivi, come puoi tu, una donna di 58 anni, che per tutta la vita si è circondata solo di svedese, considerare che uno studente di 19 anni deve essere tuo pari in maestria, in abilità? ? Siamo lì per imparare, se nascessimo pronti per imparare non ci iscriveremmo a nessuna specializzazione e basta, di cosa avremmo bisogno se lo sapessimo già? Non era più economico: niente affitto, niente viaggi in treno, niente dormitori, niente iscrizione alla biblioteca, niente cibo e molte altre utilità? È divertente cosa succede quando le donne di 58 anni ti giudicano in base ai loro valori. È come se uno studente offrisse la meditazione a un bambino di 8 anni. In quegli anni riesce a malapena a scrivere nella sua lingua, figuriamoci in inglese, francese... Non sarebbe traumatizzante iniziare a rimproverarlo perché non ha avuto il tempo di padroneggiare perfettamente i contenuti? Mentre? che la persona che dà lezioni private diventa vaga nell'espressione? Tempo, cioè, avrebbe potuto contrattare con la madre per chiederle di partorirlo a 5 mesi, e non a 9 mesi, come è normale, per venire al mondo prima, per imparare prima, proprio perché è quello che la persona vuole chi dà lezioni. C’è anche la questione del tempo terrestre. Finché viviamo sullo stesso pianeta, abbiamo tutti la stessa quantità di tempo, 24 ore, non di più.

Questa perfezione soggettiva degli altri dà origine a sensibilità di ogni tipo. Né ha senso aspirare a toccarlo. Non sappiamo cosa vuole la persona che non è felice con noi. Non sappiamo cosa pensa, come pensa, cosa preferisce, cosa non preferisce, quanto, cosa, come e in che misura.

La perfezione soggettiva degli altri è paralizzante, sia emotivamente che fattivamente. Se lo studente viene umiliato ogni volta che apre bocca, avrà ancora fiducia di avere la possibilità di diventare un buon oratore svedese? Troverà ancora la forza, nel profondo della sua anima, di andare avanti, di voler esercitarsi, leggere, migliorare, fino ad ottenere la fluidità, la cadenza e la musicalità della lingua? No, non c'è modo. Aveva buone intenzioni che sono andate in pezzi lungo la strada.

La perfezione soggettiva degli altri rallenta, reprime. Come se il tuo insegnante pianificasse ogni suono quando dirlo, come dirlo. Questa tecnica di apprendimento non ti intimidirebbe? Dov'è la passione, il fascino, la bellezza più irregolare e versatile del linguaggio? Quando avrai tempo per concentrarti sul vocabolario, sulla grammatica, sulla sintassi e su ciò che vuole quando l'attenzione è sempre su come parli? Non diventa un ostacolo insuperabile? Risolto come con i test a scelta multipla. Sei arrivato a una domanda di cui non conosci la risposta corretta, anche se hai già risposto bene. Cosa fai? Rimani bloccato lì e non vai avanti, solo perché non lo sai? Sarebbe una grossa perdita, sia per il perito che per te (in primis).

Come risposta alla perfezione soggettiva degli altri, dobbiamo costruire un nostro insieme di valori, la nostra stessa perfezione, la cui attenzione, essere oggettiva, per diversi motivi: non raggiungere quella sensibilità che ci impedisce di fare quello che vogliamo e sentire anche quello evolviamo, per quanto umanamente possibile, non essendo vincolati da altri, da altri aspetti e da altre circostanze.

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Upphafið skiptir máli

Upphafið, jafn erfitt og það er spennandi. Þú berð í hjarta þínu fjölbreytt úrval af upplifunum, tilfinningum, skapi, skynjun. Margar þeirra eru kannski of klaufalega orðaðar, orðaðar, þannig er það nú. Þetta er tímabil hæfnimyndunar, leitar, uppgötvana, opinberana, lærdóms af mistökum og mistökum, augnablik þegar þú prófar meira, ertu ekki sannfærður um að þú viljir halda áfram því sem þú byrjaðir á. Að öðru leyti vitum við að nýtt lífskeið er að hefjast, sem við leitum að annað hvort sjálf eða þá sem eru í kringum okkur.

Hvað sem því líður, byrjunin skiptir máli, ímyndaðu þér góðan íþróttamann, sem hefði tekið þátt í ýmsum keppnum og ég veit ekki hvað, myndi hann samt komast þangað ef hann hefði ekki stuðning, ef hann hefði ekki heppni að finna þjálfarann í samræmi við námsstíl hans og þarfir? Nei, alls ekki.

Á sama hátt ímyndum við okkur kannski vörumerki, hefði það gengið vel, hefðu svo margir keypt þaðan ef það hefði ekki stuðning, auglýsingar, kynningar á ég veit ekki hversu margar samfélagsmiðlarásir? Nei, auðvitað ekki, heimurinn myndi ekki einu sinni vita að það vörumerki væri til.

Upphafið táknar aðskilnaðinn frá því sem áður var. Það getur verið skipulagt eða óskipulagt fram í tímann, það fer eftir því hvað við viljum byrja á. Ef við ætlum til dæmis að skrá okkur í ballettnám, já, við getum skipulagt byrjunina, jafnvel þá er það í raun ekki skipulagt, ef leiðbeinandinn kemur ekki úr fæðingarorlofi á tilsettum degi. Ef við erum í fæðingarorlofi er ekki hægt að tímasetja fæðinguna, við getum ekki valið þann mánuð sem við fæðum, hvað þá daginn, tímann. Það gerist augnablik. Þá eigum við bæði við og barnið upphaf, nýja leið sem við göngum saman. Það skiptir máli hvernig við viljum að barnið byrji líf sitt. Sem foreldrar getum við valið hvað við viljum að barnið eigi. Við tjáum bara ást okkar með því að senda honum peninga og pakka af ég veit ekki hvaða leikfang frá landinu sem við vinnum í, en á meðan er ókunnugur að passa barnið okkar? Við skulum ekki vera hissa á því síðar að það verði hindranir, hömlur á milli okkar og barnsins. Skortur á nálægð við barnið og samskipti við það hefur áhrif á þroska þess, því hann hefði aldrei fundið fyrir löngun til þeirra. Hann mun aðeins muna eftir líffræðilegum foreldrum sínum, en hann mun ekki viðurkenna þá sem foreldra í eiginlegum skilningi þess orðs.

Á öfugan pól eru foreldrar sem kjósa að dvelja á landinu. Morgundagurinn fæðir af sér óvissuþætti, þetta álag sem óvissuþættirnir mynda, sem við ímyndum okkur sjálf, hellast yfir á barnið, ef við kunnum ekki að stjórna okkur og láta það gera það sem það vill. Þá verða foreldrarnir pirraðir, tala bull, í raun bull, við barnið, upp úr þurru. Við gefum barninu mikla athygli á fyrri hluta frumbernsku, því hugur þess er eins og svampur. Gleyptu allt, hvert orð, látbragð, raddblær. Óviljugur mun hann eignast það upphaf. Það mun taka yfir, skap, hugsanir, hughrif, viðhorf. Það væri synd ef þetta gerðist. Hann hlýtur að alast upp fallega frá öllum sjónarhornum, því foreldrar hans hefðu farið með hann í gegnum bestu skólana, í gegnum bestu framhaldsskólana, háskólann sem mikið er dreymt um og ég veit ekki hvar, það væri til einskis að hann myndi ná hæðinni 1,90, vel þróaður, íþróttamaður og ég veit ekki hvernig, ef innra með okkur finnum við blöndu af áföllum, geymd í okkur sjálfum, ekki áttað sig í tíma, ekki tjáð, ekki gróin. Að utan myndi það líta vel út, en að innan væri séð að engin sál væri sett í vöxt þess, því það myndi örugglega skorta það sem væri dýrmætast, samkennd og mannúð. Hvaða fjölskyldu mun hann finna aftur? Hvaða kynslóðir munu leiða af þeirri fjölskyldu og svo framvegis.

Það þarf hlýju sálarinnar, alveg eins og tréð, þegar við gróðursetjum það, fyrir utan að vökva það, sjáum við til þess að það verði beint og þykkt, það þarf líka hita frá sólinni til að þróast vel á allan hátt.

Stundum getur upphafið þýtt að fara í íþrótt, hjóla, læra að elda nýjar uppskriftir og svo framvegis. Vertu samt varkár, ef þú velur að læra eitthvað sem ekki er hægt að læra bara með því að horfa á YouTube myndbönd og það er það, þú þarft leiðbeinendur eða kennara í það starf, reyndu að leita að einstaklingi sem hefur að minnsta kosti lágmarksvilja til að vilja skilja löngun þína til að læra þá færni, innri hvatningu þína til að verða sjálfstæðari frá því sjónarhorni, ótta þinn, til að styðja þig þar sem þér tekst ekki alveg, til að sigrast á þeirri hindrun saman. Annars muntu líka þjást, þú verður líka fylltur gremju, taugum sem þú borgaðir fyrir það námskeið og leiðbeinandinn hefur ekki tíma fyrir þig, hann hefur alltaf aðra, hann forgangsraðar þeim alltaf á móti þér, með öllu því sem þú borgaðir líka sama magn af peningum og þeir sem eru í stuði.

Eins og í skólabekkjum er til kenningin um fjölgreind, samkvæmt henni eru til 9 tegundir af greind. Ég veit ekki af hverju sumir kennarar halda enn að nemendur þeirra hljóti að vera góðir í sínu fagi. Ef hann velur að niðurlægja hann opinberlega fyrir framan bekkinn fyrir hversu litla stærðfræði hann kann, þá væri sanngjarnt fyrir hann, eftir þann tíma, að fjármagna hann, gefa honum peninga til að fara í meðferðartíma, til að lækna ótta hans. bilun, kvíða sem leiðir til blæðinga, ógleði, svima, svefns og truflana á hjartslætti. Ef hann er ekki góður í stærðfræði er það nákvæmlega ekkert mál, kannski er hann tjáningarmeiri, betri í málun, slagverki, tungumálum, íþróttum, öðrum greinum. Það væri engan veginn sanngjarnt að merkja hann að hann geti ekki gert neitt, að hann myndi ekki vita og myndi ekki skilja hvort sem er, að ekkert sé hægt að gera fyrir hann og með honum, að ekkert muni jafngilda neinu í lífinu og allskonar svona atburðarás. Sérhver maður er einstakur, hann hefur sína eigin eiginleika sem þarf að æfa, vinna í, skerpa á. Það er það sem foreldrar og kennarar sem hafa þessa úreltu hugsun að ef hann geti ekki lært stærðfræði, þá geti hann ekki gert neitt, ættu að gera. Af forvitni finnst útskriftarnema úr stærðfræðideild vera ánægðir eftir að hafa lokið henni, hversu margir endar í raun á því að kenna stærðfræði þegar leiðin til að verða það sem þeir vildu er stráð hindrunum við hvert fótmál og jafnvel verðleikar og þekking skipta ekki lengur máli? Þegar hann var af lista með 10 viðmiðum passaði hann ekki bara við eitt, annars var hann með þau öll og var aldrei samþykkt? Hvaða vit er í því að neyða þá til að feta slóð sem jafnvel þeir sem elska stærðfræði myndu ekki feta? Leyfðu börnum, nemendum, alls kyns námsmönnum að velja sína eigin leið, hversu mikið eða lítið sem þeim hentar! Ekki setja þig í spor annarra og halda að þú þekkir þá betur, að þú hafir innsæi hvað þeir vilja, hvað þeir þrá. Mistök sem gerðar eru á eigin spýtur eru mun auðveldara að leiðrétta en þau sem eru gerð vegna þess að aðrir ráðlögðu þér að gera mistök.

Það fer eftir atvikum, ef það er þolinmóðara barn mun hann sætta sig við ástandið og reyna að takast á við það, þó hann verði þunglyndur, ekki sáttur við sjálfan sig, fullur af reiði og safnar földum gremju. En ef við erum að tala um náttúru sem hlýðir ekki, vill vera sjálfstæð í eigin ákvörðunum og óskum, þá eigum við á hættu að ná auknu brottfalli úr skóla. Hann myndi íhuga það af hverju að fara í þann makaupplýsingatíma, þegar hann er samt ekki að finna í neinu sem þar er fjallað um, kemur honum ekkert við og hentar honum ekki. Þess vegna er mælt með því að foreldrar skilji börnin sín og styðji þau á öllum helstu stigum lífsins.

Jafnvel þó ég hafi einbeitt mér að minna skemmtilegum þáttum, þá eru þeir hluti af veruleika hvers upphafs, þegar allt kemur til alls er upphafið það flóknasta. Í leiðinni verða hlutirnir einfaldari, fljótari og allt verður að upplifun sem verður miklu meira þess virði að lifa, upplifa og finna fyrir. Auðvitað á fólkið sem kynnst er á öllum stigum lífs hvers ungmenna sína kosti.

Þannig að við skulum þakka foreldrum okkar sem studdu okkur eins mikið og þeir gátu, upp á ákveðinn aldur gáfu þau okkur tækifæri, föt, fylgihluti, græjur og allt það, þau matuðu okkur, bæði með mat og og með jákvæðum tilfinningum, sem þau gáfu okkur pilla, að þeir settu um sár okkar eftir hvert fall, að þeir léttu á þunglyndi okkar þegar við héldum að það væri gagnslaust, að þeir hefðu þolinmæði til að rannsaka okkur, greina okkur og segja okkur hvað myndi henta okkur betur í flestum aðstæðum, að þeir gengu okkur í gegnum garða, í listasöfn, gelateríur og sælgæti, að þeir ræktuðu með sér einhvern smekk á tónlist og myndlist, að þeir gáfu okkur fyrstu leiðbeiningarnar, fyrstu kennsluhandbók lífsins.

Einnig þökkum við kennurum, kennurum og prófessorum, því þeir eyddu líka góðum hluta tímans með okkur og þeir hafa kannski upplifað það sem við upplifðum, tilfinningarnar í prófunum voru ekki bara okkar, þær voru líka þeirra. Við kunnum að meta allar góðar hugsanir, í hvert skipti sem þeir leyfðu okkur að fara úr bekknum ef okkur leið ekki vel, þegar þeir leiðréttu okkur, þegar þeir neyddu okkur til að ég veit ekki hvaða keppni, þegar þeir útskýrðu fyrir okkur, hvenær við stafsettum, lásu. með þeim, þegar þeir kenndu okkur nýja hluti, þegar þeir breyttu örlögum, þegar þeir færðu líf okkar merkingu, þegar þeir hjálpuðu okkur að stjórna tímanum okkar betur, að hætta að vera svona dreifð og við vorum.

Hjartans þakkir til allra sem hjálpuðu okkur að þróast, ganga í gegnum gagnlegar breytingar, tóku okkur undir sinn verndarvæng.

(sau despre cum să nu îi judecăm pe semenii noștri)

Din păcate, întâlnim tot mai des persoane care nu știu altceva decât să-i judece pe alții.

Acest lucru se întâmplă pentru că aplică filtre prin care ne văd.

Da, filtre au existat întotdeauna, ca și la telefon când vrem să facem o poză ne lasă să selectăm lumină mai rece, mai caldă,

Dar telefonul sufletului lor este prea stricat să mai focuseze ceva,

Acționează precum lentila spartă a unei perechi de ochelari,

Printr-o astfel de lentilă se vor vedea doar fațetele pe care ne-am dori să-l focalizăm, însă niciuna nu va fi reală, întreagă sau normală,

Va fi o vedere repetitivă a unei părți redate dintr-un întreg,

Pe când, cu lentila cealaltă ce vedem?

Vedem obiectul exact așa cum este el, cu părțile lui bune și cu cele mai puțin bune.

Lentila spartă trebuie fie înlocuită, fie reparată.

Cum reparăm o lentilă spartă, moral vorbind?

Aplicând lipiciul înțelegerii reciproce.

Dacă vedem doar ce vrem, ne agățăm doar de anumite aspecte,

Lentila este pur și simplu defectă

Sau oare cum este posibil ca fix cu aceeași lentilă să privim restul obiectelor,

Să le vedem cum trebuie, doar unul dintre ele să afișeze acele reflecții repetitive, aiurea redate?

Prin ce ciob de lentilă am ales să-l privim?

Că dacă mutăm privirea, o idee mai la stânga sau mai la dreapta, îl vom vedea normal,

Efortul nu este chiar atât de mare,

Trebuie doar să vrem să privim cu lentila intactă,

Când vom alege să privim oamenii din perspectivă morală, în toată complexitatea lor, ținând cont de toate circumstanțele lor,

Atunci va fi bine, nu vor exista certuri, neînțelegeri, conflicte care nu își au rostul.

Ne plac situațiile tensionate, vrem să ne simțim bine supărându-i pe alții în mod constant?

Da ...vor mai dura alte sute de ani ca acea lentilă să focalizeze cum trebuie...

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Invano

In primavera, con l'anima vibrante,

Aspettiamo la felicità sognando,

E in autunno, quando muoiono le speranze,

Ci è rimasta una nuvola,

Aspettiamo tutti invano

La felicità che non tornerà mai più,

Cullando solo un sogno fugace

Di notte il cielo è sempre sereno,

Ci alziamo con una folle nostalgia del paradiso,

Ma nel ritornello vediamo che era ancora un sogno.

Aspettiamo tutti invano

Felicità che ci sfugge

E nell'anima setacciano amaramente

Pensieri che ci ingannano,

Invano imploreremo,

Aspetteremo invano

La felicità che desideriamo sempre,

Non vengo più!

Aspettiamo tutti invano

Felicità che ci sfugge

E nell'anima setacciano amaramente

Pensieri che ci ingannano,

Invano imploreremo,

Aspetteremo invano

La felicità che desideriamo così tanto

Non vengo più!

Iubesc ploaia nebună ce vrea

Să cadă, să doară, să fie doar ea

La masa aceluiași hol ruginit,

Când nimeni nu cere răspunsul primit,

S-o vreau ca să stea !

E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi

Deasupra la toate să ploaie pe noi,

Când stropii cei grei se dau rătăcind

De-a valma în cer și cad împietrind

Bezmetici și goi !

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam și totuși absent

Când nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, că sper

Un soare prezent !

Mari picuri de nuntă stropesc apăsat

Cămașa de mire, Pământu-mpărat

Stă singur la masă, nuntași-s plecați,

Tomnatici și grei, de vânturi luați,

Săruturi răzbat !

De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin

Cu picurii reci mă cheamă să vin,

Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,

Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,

De crede-n destin !

Ich liebe Regen

Ich liebe den verrückten Regen, den es will

Zu fallen, zu verletzen, nur sie zu sein

Am Tisch derselben rostigen Halle,

Wenn niemand nach der erhaltenen Antwort fragt,

Ich möchte, dass sie bleibt!

Es ist ein obsessiver Aufruf, Bedürfnisse zu teilen

Lass es vor allem auf uns regnen,

Wenn die schweren Streusel in die Irre gehen

Sie steigen in den Himmel und fallen steif

Verrückt und nackt!

Es ist der Regen an den Fenstern, der schrill fällt,

Ich sitze alleine am Fenster und bin doch abwesend

Wenn niemand den Blick nach einer Referenz fragt,

Ich erzähle niemandem, nicht einmal mir selbst, was ich hoffe

Eine präsente Sonne!

Große Hochzeitstropfen streuen hart

Das Hemd des Bräutigams, Erdkönig

Allein am Tisch sitzen, heiraten und gehen,

Tomnatisch und schwer, von Winden ergriffen,

Küsse Schmiede!

Selbst wenn es regnet, ist es glatt

Mit den kalten Tropfen ruft es mich zum Kommen,

Vor allem, um mir zu sagen, was er will,

Ich liebe den verrückten Regen, so wie er ist

An das Schicksal glauben!

De lente, het seizoen van veranderingen, verfraaiingen en verbeteringen, dat hoop geeft... is niet meer zo prachtig met al die verkoudheden...

Wil je genieten van landelijke landschappen... niezen,

Wil je genieten van de geuren die zo kenmerkend zijn voor dit seizoen... niezen,

Wil je fietsen over weiden en velden... niezen,

Wil je limonade drinken, terwijl je de kat aait, languit in bed, kijkend naar National Geographic... niezen,

Wil je uitgaan met die twee goede vriendinnen, de enige echte vriendinnen die je al je hele leven kent... niezen,

Ze zullen hun eetlust verliezen als je om de vijf minuten je neus moet snuiten,

Allergie is nog wel oké... het is een nette neus die je efficiënt kunt schoonmaken volgens een goed gestructureerd schema,

Wil je douchen op warme avonden... dat kan niet meer...

De buurvrouw van drie klaagt dat je haar wakker maakt...

Misschien is zij ook allergisch voor geluiden...

Je wilt gaan duiken... je hebt geniest in de zuurstofslang voor snorkelen,

Je wilt met de kabelbaan naar nieuwe bergtoppen... niezen,

Je wilt duiven voeren op het centrale plein... niezen,

Wil je soms de partituren van je favoriete concerten doorbladeren... niezen,

Wil je motorrijden... niezen,

Wil je de lift in... niezen op de elektrisch blauwe stropdas met kwallen van je buurman,

Wil je een postzegel op een brief plakken... nies,

In de trein, als je niet bij het raam mag zitten, nies je over de aktetas van de conducteur, die toch al geen greintje empathie heeft, we hebben het geld nodig voor onze allergie, niet voor zijn kaartjes...

Je wilt jassen haken, met pofmouwen, in renaissancestijl... niezen,

Je wilt de telefoon opnemen... niezen, en het gesprek wordt vanzelf beëindigd...

Maar voor al deze ongemakken is er het beste middel,

De FreieNase-spray, gemaakt van een combinatie van extracten van eucalyptus, munt, IJslandse kruiden en een lichte infusie van vitamine C, helpt je neus te bevrijden met slechts één verstuiving.

FreieNase en vergeet de schaamte en sociale angst die gepaard gaan met allergieën.

BIJSLUITER: Lees de gebruiksaanwijzing aandachtig door. Als er ongewenste bijwerkingen optreden, neem dan contact op met de apotheek waar u het product hebt gekocht.

Gebruiksaanwijzing: Breng tweemaal daags twee druppels FreieNase aan. Schud het flesje lichtjes en verstuif in beide neusgaten. U zult pas na vier uur een merkbaar effect voelen...

Noaptea mi-aduce doruri și gânduri de vis

Iar ziua pe toate mi le-mprăștie-n abis

Mă rătăcesc ades și mă regăsesc în tăcere 

Și tot în ea resimt greutatea vorbelor tale.

Nu ți-am cerut să mă iubești, nici să mă ții mereu în gând, 

Doar să mă lași să fiu un strop de vis plăpand. 

Nu ți-am cerut să-mi dai cuvinte ce-n suflet dor aprind, 

Ci doar un zâmbet cald, uşor, plutind în vânt.  

Nu ti-am cerut să mă inveţi cum de dor să mă sting,

Ci doar să-mi lași cu ochii privirea să-ți ating. 

Nu ți-am cerut să îmi promiţi că-n veci vei fi aici, 

Ci prin dorul meu, un pic doar să mai treci. 

Nu ți-am cerut să mă alegi din lumea toată, 

Ci doar să mă îmbrățișezi cald, o ultimă dată 

Nu ți-am cerut nimic ce viaţa n-ar putea să-mi dea, 

Doar vinul... dar nu...nici pentru-atât nu am contat...

...............................................................

Am rămas poveste uitată în catedrala tăcerii 

Nimic nu-mi doresc... m-a sleit atâta durere...

Doar îmi scriu pe foi gândul tăcut 

Să-mi amintesc și-apoi... să te uit...

De-aș putea din ochi să-ți fur câteva stele

Să aduc în noaptea mea puțin din tine,

Ar plânge cerul ploi amare când ele

Ar dispărea și-ar străluci doar pentru mine.

Atunci s-ar naște un război între mine și cer:

El să-și ceară stelele înapoi pe cerul înnegrit,

Eu neștiind că dacă pleci la război îndrăgostit vei muri…

Am murit.

Dar iată: noaptea tot fără de stele rămâne,

Căci m-am reîncarnat într-un tablou

Pe care l-ai pictat cândva, pe ascuns de cer…

Crezând arogantul că, în sfârșit, a învins.

Ți-am învățat privirea din nou.

Pe când mă luptam, îmi spunea dușmanul mie

Că tu faci ce vrei, că ai puteri nenumărate,

Că dacă vrei, poți face din mine orice…

Dacă crezi ca poți să faci din mine ce vrei

Doar pentru că ai ochii aceia mari, albaștri, frumoși

Cu gândul la care adorm în fiecare noapte.

Ai perfectă dreptate.

Femeie, când mă uit în ochii tăi, Văd cerul plin cu stele, Femeie, când ascult cum bate inima ta, Văd viitorul vieţii mele. Femeie, când eşti departe, Sufletul mi se aprinde de dor. Când eşti lângă mine, Dorul mi se preschimbă în amor. Femeie, când sărut mâinile tale Albe ca miezul pâinii, Atunci înţeleg că tu eşti Speranţa mea în ziua de mâine. Căci fără tine, femeie, lumea ar părea O frunză bătută de vânt, Dar cu tine e ca o grădină a raiului, Unde îngerii niciodată nu plâng. poezie de Vladimir Potlog

Ah, astăzi nu-mi mai pasă de vântul care bate, 
De aerul ce-mbibă fire de mucegai, 
De tragedii umane, de oceane sparte 
Şi de otravă care pe suflet mi-e un scai. 

Eu scriu cuvinte goale, lipsite de parfum, 
Purtîndu-mi pe pleoape icoana unui sfânt, 
Ce dintr un om de aur s-a prefăcut în scrum 
Şi-n rădăcini, pe care se ţine-al meu pământ. 

El - baza lumii mele, destinului calic 
Cu care m-a lăsat să lupt învingător, 
Dar pentru început să nu-mi doresc nimic 
Dacat din lunecare să mă înalţ în zbor. 

Când aripa-mi se frânge: mă prinde, sau mă lasă! 
Pământul ne aşteaptă pe toţi cu lăcomie, 
Dar n-am nici o durere şi simt că nici nu-mi pasă 
Că arde-n cer o stea şi că s-au stins o mie. 

Mâini contopite împletit

Priviri albastre de copil

Strălucirea gândului fierbinte

și altceva nimic

E prea multă lumină să mai conteze lumea

ascunsă-n poverile realităților mărunte,

pribegind în rătăcitul virtual,

amorf stă-nghesuită-n amorțire

Se risipesc  tristețile în  alb

Norii sunt apa, soarele-i rod

și împreună curcubeu

Pământul zâmbește verde,

totul e viață

Și-atunci se naște om

Minunea cea creat minune

Altfel mirare-ar fi că încă existăm

N-am fi nimic fără mirabila minune

Tu frumoasă fată-n mare,
Ce cauți aici în zare?
Căci Soarele-acum răsare.
Scapă din întunecata mare!

Și mă tem mult de nisip,
Parcă nu aș fi nimic!
Uită-te în ochi un pic,
Și nu mă lăsa să-ți zic…

Stai așa, nu te grăbi,
Poartă voalul cum ar fi,
Iar eu te sărut pitit
Că nu știu, n-am mai pățit!

Of, ce inocent mai ești!
Vreau s-ascult doar trei povești.
Hai să ne grăbim în zare,
Căci nu-mi dai o sărutare.