Oglinda ochilor

Printre trestia din plaur

Ce cu luciul ei de aur

Se întinde ca o salbă,

S-a oprit o barză albă.

Aplecându-și ciocu-n jos

Chiar se pare, cu folos.

Căci în iarba verde, deasă,

S-a ascuns broasca râioasă,

Înștiințată prea târziu

De suratele-i din râu, 

Că o barză stând pe-o rână,

Se uita la ea cu râvnă.

Într-un fel se tot gândea

Oare barza n-o trecea

Peste trupul ei călcând

Fără să-i prindă de gând?

Sau poate cu ciocu-i mare,

Făr' să facă zarvă tare,

O va lua într-o secundă

Fără chiar să stea la pândă?

Dară berzei pare-se,

Tot așa uitându-se,

Îi veni milă deodată

De broasca cea îndurerată,

Și zărind berzele-n zbor

Că treceau peste un nor

Îndreptându-se grăbite

Către țărmurile-nsorite,

Aripile și le-ntinse,

Cu picioarele împinse

Iarba verde de mătase,

Și gândi broasca s-o lase,

Zburând sus și tot mai sus

Ca un soare neapus.

Iară broasca cea-ngâmfată

Se mândri către-o surată:

-Ai văzut că barza zboru-i

Și l-a luat s-ajungă stolu-i?

-De frică ca să nu fie

Măncată de noi de vie,

Zise cealaltă surată

Fudulă ca și-astălaltă.

Argintic strălucește raza de soare

Pe mantia albă ce-mbracă pământul.

Aliat al iernii Octombrie-i oare,

Cu toamna călcând jurământul?

Copacii cu frunzele îngălbenite

Doresc să le-așterne în poale,

Ca desfrunziți apoi să invite

Decembrie cu alba haină moale.

Noiembrie nemulțumit, la mijloc rămâne,

Căci toamna mereu îl dezmoștenește.

Iar iarna care îl face s-amâne

Pentru la anul ceea ce-și dorește.

Unii nu înțeleg sensul negativ al cuvântului abuz.

Alții au transformat în sinonime, îndrăzneala cu tupeul.

Sunt persoane care nu au limite la felul în care percep modul de a-și trăi viața.

Se fac confuzii între a respecta un ideal, a pune în practică niște principii, cu înțelegerea eronată a conceptului de libertate.

Nu s-a înțeles că tradițiile unui neam și valorile istorice, spirituale, culturale ale unei nații trebuie păstrate, reevaluate și etalate permanent, pentru a sădi veșnic o sămânță roditoare.

Sunt prea mulți adepți ai moralei, în detrimentul acțiunii de a face un lucru să funcționeze sub apanajul performanței, eficienței și progresului.

Sunt prea puțini cei care simpt că rădăcinile native au o origine ce nu poate fi ignorată.

Nu știm dacă suntem cei mai mari sau poate prea mici în acest Univers.

Sunetele calme ale timpului ce în spațiu se transformă, dau rezonanțe ample fondului ce ia forme distincte și uneori confuze.

Se poate oare să descoperi în noapte ce-i ascuns luminii, și în zorii zilei ce nu se vede în noapte?

Cei ce nu înțeleg sensibilitatea, nu își acceptă duritatea, mimând cu multă aroganță superioritatea lor față de viață.

Nu tot ce simpte omul este util, și a fi tăcut nu înseamnă a fi umil.

Dacă unii râd mereu de cei din jur,

De ei înșiși și-au bătut joc destul.

Și-n modul de a se exprima fudul,

Generații întregi îi vor condamna dur.

Un caracter prin educație și cultură se obține.

Vântul puternic bate în geam.

Soarele mai puțin arzător alină.

Din întreaga natură mă amăgeam,

Că Primăvara în curând va să vină.

Aștept ca blând Zefirul s-adie,

Și raza de soare intensă în Florar.

Iar foșnetul frunzelor, o melodie

Însoțită de trilul păsărilor în umbrar.

Să văd cireșii-n livadă înfloriți,

Din pământ să răsară albii bujori,

Nalbe purpurii ca niște meteoriți,

Lalele, iasomie și petunii în culori.

Pârâul croindu-și cărare-n pădure,

În susur calm și clipocitul mierlei,

Acompaniază un fâlfâit de fluture

Și mersul săltăreț al șopârlei.

În gând, mireasma plăcută a naturii

De pe câmpuri, livezi, păduri și munte,

Îmi zugrăvesc în nuanțele picturii

Și reușesc ca toate să mă încânte.

Frumos este gândul

Cu care îmbrățișezi cuvântul.

Vioaie ți-e privirea

Cu care cuprinzi marea.

Caldă și dulce-i vorbirea

Cu care destăinui iubirea.

Inima gingaș tresaltă

La amintiri de altădată.

Freamăt e-n suflet acum

Ca frunza-n plopul din drum.

Bucuria risipită-n culori

Preia nuanța mată din nori.

Visuri, dorințe-s cuplate

Principii și gânduri curate.

Destinul din nou se amuză

Și nu-ți acordă o scuză.

Ți-e pură și vie credința

În care-ngenunchiezi umilința.

Albastrul superb al speranței

Te-ndepărtează de chinul căinței.

În poiana plină cu flori,

Albinele au pornit dis în zori,

S-adune din sepale polenul

Și să împrăștie germenul.

Albinele culeg nectarul,

Stabilind cu grijă hotarul.

Se-ntorc la stup rând pe rând,

Cu polenul pe aripi zburând.

Ele se adună apoi în grup

Construind cămăruțe-n stup,

Unde hexagoane formează

Și un întreg fagure normează.

Faguri din a vremurilor aură

Ce trei milenii străbătură,

Aducând un dulce aliment

Ce are rol și de medicament.

Acest miracol al naturii

S-a creat și a dat omenirii,

Câte o picătură de miere

Bolilor punând bariere.

Dacă nu ar fi aceste insecte

Am întâmpina multe efecte.

Nu s-ar mai înmulții plantele

Și în poiană ar muri cuvintele.

Nectarul florilor dulce și auriu

Din alburiu, purpuriu și azuriu,

Nu ne-ar mai apăra imunitatea

Și nu ar mai exista varietatea.

Ascultă-mă tu stea, rămâi pe cer

Salvându-mă cu-o rază de speranță

Strângându-mă de mână să nu pier

Adună-mă-napoi fără distanță

Ajută-mă să aflu cine sunt

Salvându-mă cu-o dragoste avară 

Atinge-mă cu sufletul adânc

Ferindu-mă de-o lacrimă amară

Pitindu-mă sub pleoape să-ți ajung

Plimbându-mă în vise pe-o vioară

Trezindu-mă cu tine norii fug

Salvându-mă prezența ta vitală

Descurcă-mă cu tine să mă leg

Salvându-mă de iarnă cu o vară

Încurcă-mă-ntre aripi să mă pierd

Aprinde-mă în fiecare seară

Aruncă-mă pe ramuri să m-aștern

Cu frunze răsărindu-mi primăvară

Umbrindu-mă de dorul cel etern

Salvându-mă de mine să nu doară

Acuză-mă că te iubesc prea mult

Iertându-mă de fiecare dată

Primindu-mă să curgem spre amurg

Salvându-mă cu tine viața toată

ți-am incendiat buzele

urechile 

gâtul 

coapsele 

până am făcut iubirea asta

scrum 

Ți-aș strânge, cu dorul meu, fluturi,

Născuți gândind la chipul tău de primăvară,

Să-i presar în visele tale târzii,

Când lumea adoarme încet… pe seară.

Să visezi păsări cu aripi albastre

Și anotimpuri în care soarele se joacă printre flori.

Sub clar de lună să dansezi cu fluturii trimiși de mine,

Să-ți șoptească încet… că de tine mi-e dor.

Dezamăgită că fluturii au adormit,

Îmbătați de mireasma ta din privire,

M-am transformat într-un fluture, eu…

Să mă visezi… pe mine.

Ușor, în vise, să te cuprind,

Să te admir cum ești, în umbre de lună,

Cu ochii mei de fluture să îmi pictez, pe aripi,

Privirea ta blândă și bună!

Bat puțin mai tare din aripi și tu tresari.

Din somnul tău răsare iarăși viață.

Te urmăresc subtil și văd cum te încețoșezi.

Ce mult aș vrea să te mai iau o dată în brațe…

Dar nu apuc, că-n lumea ta deja...

E dimineață.

Cu universul nostru strâmt și efemer

Se vor ciocni din întâmplare universuri

Din coliziune luminând strălucitor

Ori implozând ne vom topi în triste versuri

Spre imposibil strămutați ne-om prăvăli

Goliți de noi trăim pierduți într-o absență

Sau ne trezim din abdicare în roboți

Ștergând memorii fumegând convalescență

Rămânem singuri chimizând univalent

Tot căutând întâmplătoare congruență

Ne-aleargă zilele scăzându-le prezent

Imensul surd cioplind în suflete carență

De nu putem a ne desprinde vom pieri

Evaporându-ne imaterial în aparență

Întâmplător, sau poate nu, rămânem vii

Doar dacă poate universul o clemență

Întoarce-te jos a mea stea păzitoare

Și ține-mă în palme,că să cad mai ușor

Din a ta grijă mulți sunt gata să ceară

Pentru a ta nemurire eu sunt gata să mor

Irosește-ți putere dar pe mine mă scapă

De veșnica spaimă de viitor

În schimb îți ofer păgâna mea viață

Și zilele mele de muritor

O zi să îmi lași,de mai mult n-am nevoie

Să reușesc să vorbesc despre ce n-am vorbit

Prea tăcut-a mea fire să spună ce simte

preafrumosului chip ce mă făcea fericit

“Ar trebui ca să știe,de ce să mai tac

Tot ce a fost a avut loc să fie

Și chiar de regret,nimic n-o să fac”

Ciudat ,demult n-am scris poeme ,

De dor ,de dragoste ,de-al meu trecut .

Ah ,Bacovia îmi tot curge prin vene,

Dar tot hoinară sunt,doar că în.. necunoscut .

Nu mă născusei eu în secol bun,știu bine ,

Nu mă pricepeți voi ,străini îmi sunteți .

Sufletul meu cuprins din vechi ruine ,

Nu-i deslușit în veci în fața unor hoți.

Hoți ?păi ..valoarea nu-i în bun material ,

Eu zic de sentimente ,vise și splendoare.

Aduceți modestia într-un hal..

Și furați tot ce mai are culoare.

Un sumbru gri neliniștit îmi bântuie trăirea,

Dar numai tu ,TU ,omul meu ,

Îmi mai aduci fericirea ..