Jumătate de iubire

Ți-am pus o inimioara și tu mi-ai răspuns ,,Bine",

Și inimioara lipsa a rupt ceva din mine,

Tu ești o barca care mă poarta-n siguranță,

Iubesc aceasta barca, dar marea înseamnă viață...

As vrea sa-not in larg,să simt nemărginirea,

Ți-am pus o inimioara, ce tristă mi-e privirea,

Căci inima pereche nu va veni vreodată,

Știu asta atât de bine,acum,

Cu-o aripa iubirea nu are cum sa zboare,

Ți-am pus o inimioara că o aripă pierduta,

Iar inimioara lipsa ei steaua mea căzută...

Pot sa ating o minunata,feerica stea

Căci gândul meu strălucește aprins precum ea..

Pot sa zbor precum pasarile-naripate

Căci gândul meu atinge înaltul,târziu în noapte..

Pot sa străbat oceanul întins

Căci gândul meu e de necuprins..

Pot sa fiu un înger cu aripi înalte

Căci gândul meu e senin precum un frumos,sublim vis..

Pot sa ajung oricât de departe

Căci gândul meu e atât de viu ca vantul ce cu vuiet bate..

Pot cuprinde întreg Universul,

Căci gândul meu e infinit,

E mai presus decât versul..

In clipa-aceea când apusul

Vieții mele va veni

As vrea ca fulgii albi sa cadă,

Si sa dansez cu ei in noapte,

Cu suflet pur și-atat de-usor,

In ochi să-mi licăre sclipiri de stele,

Si-ncet sa zbor spre-eternitate..

Și să mă mangaie-amintirea

Sufletelor dragi lasate-n urma,

Căci mai presus decât iubirea

Nimic nu e,in van sunt toate..

Tăcerea cante pentru mine,

Nu vreau elogii,nici coroane,

Mi-e de ajuns o lacrimă curata,

Mi-e de ajuns o floare alba,

Ca bun rămas...Și de va fi zenit,

O clipă cerul sa se-nchida

Și-o ploaie rece cada peste lume

Sa-exprime trista-mi despărțire

De suflete ce le-am iubit la infinit..

In ochii nostri-s mari adânci,

Și raze aurii, și stele,

Când ne vom rătăci pe stânci

Date de nepăsări, durere, 

Sa nu lăsăm privirea noastră

Sa reflecte iar umbre grele,

In ochii nostri-s feerice stele

Și se ascund mii de mistere,

Când lumea arunca săgeți grele

Și lăcrimăm din răni adânci

Sa știm că frunza ce-i călcată

Nu are vina, și-n cădere

Nu -si pierde frumusețea ei

Fiindcă oamenii-s prea goi,

Mânați de scopuri efemere,

De judecați fără putere

In fata oglinzii-adevarate

Ce ne arată preafrumoși...

Nu-ucide ochii-ti minunați

Căci ei văd fals, o adiere

Caldă, frumoasa,bună,

Sa fie gândul către tine,

Nu ești doar praf, ești scânteiere de diamante

Ascunsa-n pulberea ce lumea

Prin ștearsa ei falsa părere

Încearcă să o stingă...

Deci nu uita, exista-n tine

O stea ce minunat straluce,

Lasă privirea-ti să-ți aline,

Fii tu, și peste focul viu din tine

Nimic și nimeni cenușă să nu lași s-arunce...

Eu mă pierd în mulțime,

Dar as vrea sa știi, tu, străine,

Daca simți, dureros, ca și mine,

Perlele se găsesc în adâncuri,

Și doar ce-i ce-ndraznesc din ruine

De placeri, interese meschine,

Să se-afunde in mari cristaline

Ca-al tau suflet, și al meu, și al lor,

Vor găsi în trăirile vii, colorate, divine,

Minunatele perle zămislite din iubiri,dor, suspine...

Vad morminte somptuoase,

Și morți trebuie sa fim cineva,

Eu vreau doar o cruce de lemn 

Sa mă vegheze noaptea sub o stea..

Am fost precum un gândăcel ce trece

Neobservat,neimportant,banal,

Căci n-avea aripi colorate,

Și nu știa să cânte magistral..

Și nimeni n-a văzut sub pieptu-i negru

Culoarea universului din el,

Simtirile-i din sufletu-i integru,

Și sentimentele-i că un albastru cer..

Aplec copacul şi-i sărut ramul 

Muguri în pântec să-i răsară ,

Îi las un zâmbet pe frunza galbenă

Şi pe celelalte ce plecară 

Încăpăţânate de zbor ,

De îmbrăţişarea cu pământul

Pe la amiază , când ora devine rumenă

Şi celor rătăciţi îşi împarte gustul .

Las ploaia să-mi spele ochii

Să pot privi în seară 

Porţi larg deschise prin care

Să intre nealterate iubiri

Şi umblet nepământean

Cu luna la subţioară

Când oamenii îi cei lui Dumnezeu izbăviri .

Vreau sa fiu nemuritor.

Sa ma Asculți ușor.

Sa ma iubești de mor,

Sa mi treacă din dor.

Vreau sa fiu nemuritor.

Sa nu fiu doar un călător.

De inimi,de iubire,

Orice pentru a ta zambire.

Vreau sa fiu nemuritor,

sa ma vezi căzând la sol.

Vreau sa fiu nemuritor,

Sa invat sa iubesc un scriitor

Pe nori ce stau încremeniți, al tău chip mândru apare, 

Privind cu ochi pătimași a lumii mișcătoare, 

Ochii tăi — porți către rai — cu-atâta drag mă cheamă, 

Când firea-n ceasul serii de-a ta umbră prinde teamă.

Buzele-ți vineți, umbrite de-al lumii lung liman, 

Sub soarele ce-apune ca aprins și roș mărgean, 

În urma lui, oștire, stele-ncep în roi să urce,

Ca prin părul tău de aur, tremurând, să se încurce.

În seri înghețate-n brumă, când lucesc în ochi-ți astre, 

Peste câmpii rătăcit-ai prin fâșii de zări albastre, 

Tulburat de-a mea lipsă, peste munți și peste stâncă, 

M-ai căutat în noaptea oarbă, în singurătatea-adâncă.

Iară eu, pradă orei lungi, am visat o altă viață, 

Plămădind o altă lume, de pământ și ceruri iartă, 

Să te găsesc la umbra deasă, sub al pomului dintâi, 

Ca iubirea noastră sfântă să ne fie căpătâi.

Dar cum noaptea piere-n dansul sferelor ce se tot mută, 

Cerul chipul tău și-l pierde, iarăși fața-i e tăcută, 

Eu, ieșind în zori afară, văd pe iarbă-n lung și-n lat, 

Lacrimile ce din ochi-ți peste lume-au picurat.

În astă seară, iubito, tăcerea are glas de rană,

Și stelele clipesc a dor, ca lacrimi de argint,

Iar inima-mi, un vechi ostrov pierdut în marea-ți vrană,

Te caută prin valul surd al timpului fierbinț'.

Tu ești lumina care-n vis pe gene mi se frânge,

Un glas de clopot dus de vânt prin veacuri de apus,

Și-n fiecare clipă ce-n uitare se prelinge,

Te regăsesc, pierdută-n noi, și totuși de neatins.

În astă seară, iubito, când lumea pare-o umbră rece,

Eu te cuprind în gândul meu ca-ntr-un străvechi altar,

Și chiar de vremea ne desparte și totul va trece,

Rămâi în mine ca un dor ce nu mai are hotar.

Pe-un vânt de toamnă, ’n anul ’59,
Două jumătăți de pâine tăiate de moarte,
Țara de jos și țara de sus așteptau să răsară
Din același pântece de pământ și soarte.
La Iași și la București, aceleași flăcări,
În palat, în cârciumă, în ogradă,
Un singur cuvânt, o taină pe buze:
„Să ne-ndreptăm cu fruntea către ziadă.”

Ion-Al. Cuza – un nume ca o sabie,
Înfruntând potopul străinului grai,
Și cu el, Golescu, Kogălniceanu – isteați,
Țesând cu fir de dreptate un viitor mai grei.
Făcură lege dintr-o dorință veche,
Dintr-un bocet veșnic de pe malul Prutului,
Dintr-o horă întreruptă ’n vremuri de bejenie
Și-un strigăt de “Unire!” trezit din piatra scaunului.

Fu ziua de 24, când soarele, mai gata,
Făcu din două steaguri o singură pânză vânătă.
Clopote spărseră liniștea ca gheața,
Și-un nor de flori căzu peste oastea-ntăiată.
N-a fost lovitură de spadă, nici semn pe cer,
Ci înțelepciune-adunată ca un grâu sfânt,
O mână întinsă peste Milcov și peste Olt,
Și-un semn de condei, aprobat de sânge și de cuvânt.

Atunci se înfiripă un trup cu două inimi,
Cu doi munți în spate și un fluviu ’n cale.
Țăranul își ridică ochii de la brazde,
Văzând cum se-ncheagă o nouă poveste.
Și deși multe bătălii mai avea să vină,
Și coroana de oțel era-ncă ’ntemnițată,
Această zi rămase ca o piatră de hotar,
Când România – ca un pom – din două ramuri fu ’ntreagă, ’ncrengată.

Azi, când trecem pe lângă Coloana Unirii,
Să auzim în vânt vuietul acelor vremi:
E glasul lui Cuza, e raspa plugarului,
E zumzetul a milioane de nădejdi adunate.
Căci unirea n-a fost un capăt, ci o ușă,
Prin care-am intrat cu toții în istorie –
O patrie cusută cu ață de mărire,
Țesută în 1859 din dor și dintr-o bucurie.

am scris despre tine 

si m-am uitat pe mine 

si un cf ma bucurra

dar aici s-a sfarsit 

o poveste de vara 

care era iubitore 

dar si nerabdatoare 

te-am iubit 

de ce sa mint 

inca te iubesc si nu imi pare rau 

pentru ca iubesc cu sufletul 

tu acum dormi 

iar eu ma pierd printre foi 

in timp ce ma gandesc la NOI 

mereu ma intreb 

ma mai iubesti oare 

pentru ca eu da 

si ma doare 

tu sa fii bine 

eu ma descurc 

cred 

atat iti reamintesc 

TE IUBESC