Indiferența

Nu cer să-mi dai ce n-ai să-mi dai,

Nici luna-n palme s-o cobori,

Nu cer un drum fără noroi,

Când pașii mei trec printre nori.

Nu cer să schimb ce nu pot fi,

Să mă prefac în altă umbră,

Dar dă-mi curajul de-a trăi,

Cu suflet plin, cu fruntea sumbră.

Nu cer nimic, doar să exist,

Să-mi port lumina-n pieptul gol,

Căci tot ce vreau, în mine-i scris,

Și-i mai frumos decât un rol.

Nu cer să-mi scuturi stele-n zori,

Nici să-mi deschizi un cer senin,

Când trec prin umbre sau fiori,

Eu vreau doar timpul meu deplin.

Nu cer cuvinte fără rost,

Nici jurăminte ce se pierd,

Doar un surâs, căci e un cost

Pe care viața nu-l dezmierd.

Nu cer nimic, doar să mă știi,

Un suflet simplu, un fugar,

Și să rămâi, să-mi fii, să-mi vii,

Când cerul lumii e amar.

Am văzut un om plâng

Am văzut un om plâng, în timp ce zâmbea,

Ascuns în lumină, dar gol pe dinăuntru era.

Ochii-i luceau ca și cum ar fi fost fericit,

Dar sufletul lui, în tăcere, era rănit.

Râdea printre oameni, glumea și vorbea,

Dar noaptea, în umbră, pe sine se pierdea.

Părea că-i puternic, că nimic nu-l atinge,

Dar dorul din piept încet îl învinge.

Avea pe buze un zâmbet frumos,

Dar inima-i plângea fără vreun folos.

Se-ascundea de lume, dar nu și de sine,

Căci lacrimile dor chiar și când nu se văd bine.

Am vrut să-l întreb ce durere-l apasă,

Dar tăcerea lui grea m-a ținut mai în față.

Și-am înțeles atunci, fără să spună un cuvânt,

Că unele suflete plâng… chiar râzând.

Poate-ai iubit, dar n-ai știut

Să dai din tine ce nu doare,

Și eu, cu sufletul prea tăcut,

Ți-am fost doar umbră trecătoare.

Poezia, drog curat

N-ai tu drog ca versul scris,

Ce te prinde-n paradis.

Rime-alene, fum de gând,

Te ridică-n vânt plăpând.

Nu se vinde, nu se ia,

Curge lin din mâna mea.

Doar citești și e de-ajuns,

Să te pierzi, să uiți de-uns.

Ești și sus, și pe pământ,

Fără lanț, dar fără vânt.

N-ai tu drog ca poezie,

Căci ea-i suflet, nu hârtia

Orașul gol

Orașul pare mai pustiu,

De când nu-ți mai trimit ce scriu.

Străzile tac, luminile pier,

Vântul îmi șoptește stingher.

Băncile vechi îmi spun de noi,

Umbre se-ntind pe trotuare goi.

Fără cuvinte, fără avânt,

Timpul se-oprește-ntr-un singur cuvânt.

Dar dacă mâna-mi va scrie iar,

Poate va fi un alt hotar,

Unde orașul va înflori,

Și tu, din nou, vei reveni.

Să nu-ți dorești să fii ca alții

Să nu-ți dorești să fii ca ei,

Chiar dacă merg pe drumuri grei.

Chiar dacă par mereu senini,

Poartă în suflet răni și spini.

Să nu râvnești la ce afișează,

Căci fericirea lor e-o mască groasă.

Zâmbesc, dar poate-n nopți târzii

Se tem de gânduri și pustii.

Nu știi ce luptă duc în gând,

Ce visuri mor, ce plâng oftând.

Ce n-au primit și cât au dat,

Ce lacrimi poartă-n pas grăbit, uitat.

Tu nu ești ei. Și nici nu vrei

Să te transformi în chipuri grei.

Învață-ți pasul, drumul tău,

Fii soare-n nor, și glasul tău.

Căci nimeni n-are ce ai tu –

O cale unică… și un „acum”.

Să nu-ți dorești să fii ca alții,

Când frumusețea-i să fii al tău pașii.

Cei care spun că dragostea la rându-i moare,

Sunt cei care nu știu ce e iubirea!

Eu însumi am aflat de la iubita Vasilica

Secretul nemuririi amorului,iubirii,dragostei...

Căci este mult mai simplu

Să previ decât a repara!

Amorul moare dacă e lăsat în părăsire

Cu siguranță se întâmplă așa!

Cu lucruri mici sau daruri ce par neînsemnate,

Nu-l lași să plece să dispară !

De vrei ca dragostea să viețuiască veșnic

Hrănește-o zilnic cu ceva,

O vorbă bună, un sărut sau o speranță,

Si n-o lăsa așa vreodată ca să moară!

(9 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Albă lebădă plutitoare,

Pe ochiul lăcrimat de pământ,

Așteaptă ea până la înserare.

Să facă cu stelele un jurământ.

Ca lebăda a se transforma în înger,

Iar stelele în sclipirea din adâncurile privirii tale.

Ea se avântă lin spre cer,

Și sclipirea luceferilor tăi ar rămâne eterne orbitoare.

Nu pot să număr stelele până la urmă,

doar un lucru pe care-l știu bine,

este iubirea fără limite.

Amorul nu se compară

nici cu floarea,

nici cu cerul albastru.

AMORUL trăiește odată și de mai multe ori

cât noi iubim.

privind amorul în față 

deschizi noile părți,

ale lumii tale.

Focul tot întregului tău, 

este AMORUL ce arde,mereu în inima ta.

ochii tăi îți vorbesc ca dragostea,

drumul noilor sentimentele 

se deschid odată ce simți 

IUBIREA.

Autor:Alina Zamurca 🎀 

Am compus poezia (08.10.2024)

Eclipsează-mi viața cu al tău negru-ntunecat,

Vindecă-mă de amărăciunea care-ntruna m-a secat.

Dă-mi culoarea nonculorii, fă-mă sa o simt profund,

Dă-mi motive să trăiesc și cu tine să m-afund

În abisu-ntunecat, mii de stele colosale,

Să ne poarte-n mica lume, a minunilor astrale

Poartă-mă pe culmea vieții și-nfășoară-mă-n speranță,

Pân' la zorii dimineții să nu-ți simt decât dulceață.

Și mai lasă-mă un minut, chiar dacă sunt zori de zi,

Doar privește-mi și arată-mi tot ce azi am putea fi.

Inima mi-e o oglindă ce reflectă ochii tăi,

O eclipsă absolută, ce mă poartă-n mii de stări,

Dă-mi emoția totală, fă-mă să mă pierd din fire,

Căci doar tu mă poți purta, pe aripi de fericire. 

    Privit-am cerul la apus,
    Şi ochii tăi adânci, s-au dus, 
    Spunându-mi că vor reveni,
    Din nou, la început de zi...
    
    Această noapte, greu va trece,
    Fără să-ţi ţin în mână, palma rece,
    Şi-n primul ceas de dimineaţă,
    Mă vei găsi plin de speranţă:
    
    Să-mi pui pe buze un sărut,
    Şi să-mi şopteşti ce voi s-aud ;
    La noapte stelele şi luna,
    Ne vor uni întotdeauna...