Eu ți-aș zâmbi!

De ce m-ai vindecat Iisuse?

Căci mi-ai dat patimă şi chin,

Când văd acum că cele spuse,

Sunt pline de urât şi de venin.

De ce m-ai vindecat Lumină?

Să văd în jur că fratele e trist,

Că omul şi oculta sa creştină,

S-a înfrăţit cu antihrist.

De ce m-ai vindecat Hristoase?

Să văd războaie în tot locul,

Şi-n oameni suflete răutăcioase,

Ce nu le curăţă nici chiar potopul.

De ce m-ai vindecat Tu, Doamne?

Şi-mi laşi puterea de-a vedea,

Cum omului îi cresc demonic coarne,

Şi-ncepe apoi cu Tine a se lupta.

Adună Doamne urâtul de prin lume,

Şi fă, ca-n ochii mei să îl absorb,

Iar jertfa mea apoi să se rezume,

În faptul de-a rămâne veşnic orb.

Vei fi cu mine de-a pururea în suflet,

Și când mi-e dor, atunci să-ți fie dor,

Vei fi un pas grefat în talpă și în umblet,

Vei fi mereu aripa ce-mi trebuie în zbor.

Voi fi cu tine și-atunci când ești plecată,

Voi fi poteca ta, răscrucea ce te-ndrumă,

În calea ta sunt pasărea ce cântă înfocată,

Sub pasul tău, voi fi ce se numește urmă.

Vei fi cu mine și-atunci când m-oi ascunde,

Sub lungu-ți păr de aur o iarnă aș hiberna,

Iar tu, îmbietoare, să te întrebi de unde,

Cad flori de gheață necontenit asupra ta.

Voi fi cu tine, și-atunci când n-oi mai fi,

Voi fi: și flori, și soare, și stâncă, și izvor,

Voi fi ce te-nconjoară, și tot ce vei iubi,

Voi fi pe al tău umăr un înger protector.

Atâta veghe și atât nesomn,

Zdrobește inima în mine,

Întins în pat nici oasele nu dorm,

Și plânge locul gol lăsat de tine.

Din umbra candelei de pe perete,

Ce-ntruchipează un chip de fată,

Se scurge-n jos buchet de plete,

Aidoma ca o apă revărsată.

Tăcerea nopții surpă întreaga casă,

Se zguduie-n fereastră raza lunii,

Amurgul stă ascuns sub masă,

Și în nesomn mă chinuie străbunii.

Cu pleoapele mijite secer întuneric,

Și îl adun în snopi la miezul nopții,

Să vină din infern un tren feeric,

Să-i ducă unde ziua își arată colții,

Iar eu să-i fiu chiar linie ferată,

Să car vagoane întregi de insomnie,

Căci doar așa voi ațipi vreodată,

Când se descarcă întunericul în amurgie.

Peste codri toamna trece,

Lasând frunze moarte-n urmă,

Alungată de-un vânt rece,

Şi de norii plini de brumă.

Ceru-i cenuşiu, şi-i frig,

Din el cad fulgi albi şi mici,

Stau pisoii strânşi covrig,

După sobă la bunici.

A îmbrăcat pământul haina,

Cea pufoasă, albă, moale

I-a croit-o Zâna Iarna

Din fulgi, ţurţuri şi petale.

Au ieşit copii afară,

Trăgând săniile-n sus,

Şi din strâmta ulicioară,

 Au făcut un derdeluş.

Unii mai cuminţi şi buni,

Omul de zăpadă fac,

Îi pun ochii din cărbuni,

Şi-n loc de palton un sac.

Alţii bulgări construiesc,

Fac muniţii din zăpadă,

Inamicul îl pândesc,

Şi-l atrag în ambuscadă.

Negreşit războiu începe,

Zboară bulgări de omăt,

Iară una dintre cete,

A început să dea-ndărăt.

Soarele cu faţa albă,

Ascuns după norii grei,

Aruncând o rază caldă,

Râde-n hohote de ei.

Mă-ntreabă sufletul pustiu, 

De tine veste dacă știu, 

Întreabă inima beteagă, 

De ce-ai plecat ființă dragă? 

Și nu știu ce să le răspund, 

Când noaptea-n lacrimi mă cufund, 

Când vântul șuieră prin văgăuni, 

Iar focul geme sub cărbuni. 

Și-aș vrea să dorm în umbra ta,

Să nu mă mai trezesc din ea,

Să fiu un pas ce se așterne,

Pe drumul tău, în nopți eterne.

Se stinge clipa în tăcere,

Și timpul n-are mângâiere,

Rămân cu mine și cu dorul,

Pierzând din palme viitorul.

Ți-am scris pe cer, cu gândul ars,

Cuvinte dulci, de bun rămas,

Dar stelele le-au prefăcut,

În rugi ce-n beznă s-au pierdut.

Și cad în vis, purtând icoana,

Privirii tale, precum toamna

Își poartă frunza rătăcită,

Peste pădurea îngălbenită.

Mi-e teamă să pășesc în zi,

Când știu c-aici nu vei mai fi,

Și orice clipă ce mă ține,

E-o risipire, fără tine…

Iubirea, speranța, dorul ascuns, 

În spasme și jale strănută, 

Plouă de parcă adie un plâns, 

Şi-n convulsii lumea-i căzută. 

Umbra își leagănă tâmpla pe zid,

Sub pleoapa unei zile febrile, 

În minte ferestre se-nchid, 

Lăsând în afară gânduri ostile. 

O liniște aspră tainic se frânge, 

În cioburi mărunte de teamă, 

Și-n sufletul trist, lacrima curge, 

Ca seva amară ieșită din rană.

Iar timpul cu secunda bolnavă,

Își poartă tăcerea prin oase, 

Împrăștie numai venin și otravă, 

Iar clipele cad zgomotoase.

În golul rămas între vis și regret,

Când lumea în sine se frânge,

Rămâne același veșnic secret;

Cum știe poetul că sufletul plânge? 

M-am trezit și primul meu gând e la tine,

Părul tău dezordonat, fața ta somnoroasă,

Chiar și-n haosul dimineților timpurii,

Te văd mereu… cea mai frumoasă.

Te-am purtat cu mine înainte să adorm,

Și în umbrele nopții te-am simțit ca o șoaptă,

Erai acolo, în respirația tăcerii mele,

Noaptea mea întreagă… și dimineața mea preferată.

Și din atâta dor amar 

Se naște parcă o speranță 

Ce tăcerii ii face hotar

Și sufletu-mi dezgheață...

Și mi te scriu iar în poeme

Şi te pictez pe mii de foi,

Si iti cânt numele în noapte,

Intr-o melodie despre noi.

Si-alerg din al meu colt de lume

Către cerul necunoscut,

Să te găsesc pe tine, babe

Şi ochii bruni să íţi sărut.

Sã facem c-un vin, noaptea albā,

Să-mi povestești ce-ai mai făcut 

Să vezi cum dorul meu te poartă,

Căci doar asa, eu te-am avut....

Și te gasesc dragul meu babe,

Si mi te rog cu ochii către zare,

Să stai cu mine o clipă doar,

Răgaz să-mi dai o imbrätişare...

Un motiv ca din nou sắ zâmbesc,

O clipă de dor, un vis să trăiesc.

Să-mi dai cu un vin, viață din nou,

Implinirea să-mi poarte numele tău.

Am oferit și n-am primit,

Am dat și refuzat am fost,

Oferta mea nu te-a clintit,

Să mai încerc, nu are rost

În mintea mea erai o stea,

Să vin spre tine, frică-mi era,

Să nu pătrundă-n umbra mea,

Lumina ta și să-mi fure liniștea

Seară de seară te priveam,

Și strălucirea ta o admiram,

Stăteam pitit după un geam,

Și fericit deplin, eu tremuram

Era un tremur, puțin necontrolat,

Și nu știam de ce sunt emoționat,

Chiar daca chipul tău era plecat,

Din geamul meu un pic crăpat

Pe timpul zilei mereu eu te vedeam,

Cum dis de dimineața tu plecai,

La geam eram prezent și așteptam,,

Pe tine  să te văd din nou, cum reveneai

Și zilnic mă bucura a ta sosire,

Fără ca cineva să poată ști,

Să mă arăt nu îmi era în fire,

Curaj n-aveam să dau de știre

Într-un târziu, fiind lucid am realizat,

Că-n viața minuni s-au întâmplat,

Și voua acum vă spun la ce priveam,

Da..a-ti ghicit, era naluca mea din geam!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Mă strecor încet pe bulevard,
noiembrie aleargă ca un nebun.
sub paşii mei, lumea prinde contur...
ce noiembrie mahmur.

Lasă-mă să-ți fiu măduva spinării

Cu brațe de fibre, cu nervi de iubire

Ca să poți simți tot, să te simt pe tine

Lasă-mă să preiau controlul

Să știu ce vrei să spui, ce gândești

Să îți văd perspectiva, ce iubești

Lasă-mă să-ți fiu măduva spinării

Voi fi alert, te protejez

Sunt egoist, exagerez?

Lasă-mă să te susțin

Voi fi acolo, in spatele tău

La propriu, îți voi face rău?

Lasă-mă să mă gândesc

Să-ți fiu acolo, să fiu mut

Nu de asta m-am temut?

Nu mă lăsa să-ți fiu acolo

Gandesc prea mult, alo... ALO?

Frumoși sunt ochii tăi

Mai făcut să mă îndrăgostesc de ei 

Voi scrie despre tine 

Ca să cunoască lumea ce-i iubire 

 Vocea ta mă calmează 

Deoarece îmi spune că-s în siguranță 

Tu ești viața mea 

Și-o însoțitoare stea

 Chipul tău nicicând nu mă lasă 

Iar ieșirile fără tine mă apasă 

Și chiar dacă ești departe 

Eu te voi iubi de parcă ești aproape