Déjà vu

Lipsa iubirii schimbă semeni,

Nu uneori, de obicei,

Și ai să vezi că de asemeni

Îi schimbă și prezența ei.

Deci ia aminte, că iubirea,

Când vine sau când e departe,

Îți poate schimba omenirea,

Ca un destin, un fel de carte.

Acest Crăciun e gol, nemângâiat,

Lumina-n casă parcă a plecat.

Nu vreau nici colind, nici foc pe vatră,

Căci fără tine, totul mă îngheață.

Privesc spre brad, dar e pustiu mereu,

Lipsa ta-i dorul ce apasă greu.

Îți simt privirea în amintiri șterse,

Și glasul tău ce-n suflet mi-l mai verse.

De astă toamnă cerul te-a luat,

Și Crăciunul n-are gust, e zbuciumat.

Din zâmbete s-au stins și bucurii,

A rămas doar tăcerea nopții gri.

Și totuși, tată, mă rog liniștit,

Să-ți fie locul cald, senin, dorit.

Crăciunul meu, cu dorul tău sub stea,

E un drum ce mă duce spre a te vedea.

Despărțire cu dor

A fost greu, dar am știut,

Că iubirea-i de trecut,

Chiar de sufletul ce-l port

Încă strigă pentru tot.

Am ales să plec tăcută,

Inima mi-e frântă, mută,

Dar nu pot să-l mai opresc,

Să-l iubesc și să-l rănesc.

Lacrimile-n șoaptă curg,

Amintirile mă smulg,

Dar în pieptul meu rămâne

Doar un dor cu iz de mâine.

L-am iubit, dar ce folos,

Drumul nostru e scurtat,

Eu pe stâncă, el pe valuri,

Două lumi ce s-au uitat.

Am lăsat tot focul stins,

Sub un cer adânc, aprins,

Dar iubirea mea de ieri

Plânge-n taină printre seri.

Eu sunt în trecere prin lume,

Nu-mi amintesc de unde vin,

Rup pașii mei, mă las de lume,

Și merg desculță, fără chin.

Eu sunt o clipă printre voi,

Îmi scutur sufletul prin vise,

Sunt vântul blând printre nevoi,

În cartea mea de doruri scrise.

Eu sunt pe chipul mamei blânde,

Fără de școală și de rost,

Și-ajung la Dumnezeu oriunde

Când iau iubire drept adăpost.

Merg braț la braț cu-al timpului mers,

Și iert de-am rătăcit cărare,

De-am pus o umbră-n univers,

Pe vreun destin sau pe o floare.

Eu am venit pe drumul greu,

În lumea asta zbuciumată,

Și par că duc un vis mereu,

Dar nimeni nu mă mai așteaptă.

Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,

Cu mâini ce vin din lut curat,

Sub unghii port pământ bogat,

Dar inima, mi-e de păcat.

Eu sunt o trecătoare-n zi,

E drumul aspru, nu-i de mine,

Căci merg desculță printre spini,

Cu sufletul… senin din mine.

Cum e-n suflet la tine?

Plin de soare sau pustiu?

Ți-e senin ca-n nopți divine

Sau te-ncearcă vreun târziu?

E speranța-n miez de floare

Sau doar frunze-ngălbenite?

Ți-e iubirea cântătoare

Sau tăcerile-s zidite?

Cum e-n suflet? Îți dă pace

Ori te-apasă vreun regret?

Ai un vis ce te desface

De poveri ce-s grele-n piept?

Dacă-i greu, lasă lumina

Să-ți pătrundă-n taină firea.

Sufletul, ca și grădina,

Înflorește din iubirea.

Dacă-n suflet e furtună,

Fă-ți un port din gânduri bune.

Căci și cerul, după ploaie,

Se îmbracă iar în lume.

Decât să pierd iubirea-n vânt,

Mai bine las mândria-nfrânt.

Căci sufletul ce-i plin de dor

Se stinge-n umbra unui zbor.

Un om în deșert poate spera,

Dar deșertul din suflet nu va pleca.

Mai bine să cad și să mă ridic,

Decât să rămân un suflet mic.

Iubirea nu-i joc de mărire,

E foc ce aduce sfințire.

Decât să pierzi tot ce-ai iubit,

Mai bine fii cel ce-a zâmbit.

Căci omul nu-i deșert pustiu,

Ci râu ce-apasă spre târziu.

Să ierți, să crești, să dăruiești,

Așa iubirea o trăiești.

Doar ea și ploaia

mai cad din nori,

așa, din când în când,

să-mi amintească

că au inimi cât cerul,

cât pământul,

cât nu pot eu cuprinde.

Și le iubesc pe ambele,

dar pe ea...

pe ea o iubesc la nebunie.

Ea stă mititică și singuratică

(și probabil îmbufnată imaginându-și o mie de moduri prin care să mă ucidă și întrebându-se pe unde umblu)

în noapte,

dar nu-i noapte

ea e ploaia însăși.

Iar când plouă cu ea,

mă topesc în odaie

și fug afară, fără umbrelă,

să sărut picăturile de ploaie.

Nu știe că de dorul ei

mă prind uneori zilele,

alteori nopțile,

plouând din mine.

Nu știe că e o prințesă,

o ploaie ușoară, nu grea,

și că oriunde s-ar afla,

e și acolo...

și în inima mea.

Sub cerul noptii mii de stele,

M am regasit putin in ele.

Luceau tacut ca intr un vis,

Si dorul meu l am prins in scris.

Pe-un colt de lume,tu,aproape,

Privirea ta n-o las sa-mi scape,

Tacerea noptii ne-a unit,
Si totul pare nesfarsit.

Tu ca o stea ce straluceste,

Imi dai speranta,ma-incalzeste.

Sub stelele ce straluceau,

Simteam cum visele-mi cresteau.

Acum sub cerul prin de raze,

Simt ca mi raspunzi la mii de fraze,

In ochii tai,un cer fara sfarsit,

Gasesc curaj spre un vis neimplinit.

Ma mai aștepți?Așa ca mine 

La răscrucea cea din sus 

Timpul trece ,nu mai vine 

Mai sunt povești ce nu ți am spus 

Mă mai vizezi? În negre nopți 

Când abunzi în taină taina

 Mai poți Din minte ca să mă scoți?

Te mai gândești la mine ?la noi 

Cine știe ce socoți 

Suntem unu? suntem doi?

Doar la mână mă mai porți

În calea mea de vieți trăite,

Și-a celor ce așteaptă, umbrite,

În pasul tainic al nemuririi,

Fui o clipă a amintirii.

Din suflete iubite-n veacuri,

Și cele încă-n ascunși muguri,

Răsa-i-n mine, O!, retrăire,

Căci n-am uitat acea privire.

În anii mei, cu-acest mulaj,

Întâlnit-am chipuri de străini,

Ce-i recunoșteam ca prin miraj

Căci cândva le-am dat iubiri.

Vino dar în calea anilor ce-o calc,

Până m-oi întoarce-n ceru-nalt,

Să fim iarăși împreună,

Cum cândva, în taină, furăm.

Iar când timpul ne va rupe

Și-om trăi cum va fi dat,

Vieți la rând, schimbând și stele,

Pe-același drum vom fi purtați.

Am fost cândva o pasăre căzută,

Cu aripi frânte-n vântul nemilos,

Dar am păstrat în piept un vis frumos

De-a-mi regăsi o fericire mută.

Ca să învăț să zbor cu o aripă,

M-am ridicat din umbre, din abis,

M-am tras prin mărăcini și am promis

Să nu mai fac din dragoste risipă.

Nu m-a salvat nici mila, nici tăcerea,

Ci focul viu din trupul obosit -

Un vis de a nu slei sfârșit,

De-a-mi scoate la iveală iar puterea.

Și azi plutesc pe cer cu o aripă,

Învins-am gravitația din gând,

Și zbor printre copaci, crezând

Că totul se întâmplă într-o clipă.

N-am cerut mii de stele ori alte cāi ușoare,

Doar loc printre nori grei, să fiu iarăși în zbor,

Și-am dedus anevoie că nu e chiar ușor,

Și că pământul rece cel mai tare doare.

Azi zbor fără de teamă, cu aripa-mi umbră,

Si am rupt din durere un pas către mai sus,

Căci zborul nu e trup, iar eu nu am apus

Printre mărăcini, într-o uitare sumbră.

Cer neatins stins în întunericul sufletului ,

Zori apuși în trecut ,

Bucuria zile,i flacără firavă a buzelor ce strigă în gol,

Peceți ascunse intru adevăr firav,

Dor nebun născut în trecut și crescut în trecutul viitorului ,

Spune-mi tu conștiință când vei fi consimțit ,

Cu al meu simț aprins de o ardere deplină,

Zâmbete inchise între întrebări ascunse.