Când vii

Și dacă aș deschide fereastra acum,

Ar intra doar praful și noaptea,

N-ar fi nici pași, nici umbră, nici glas,

Doar liniștea, lungă ca moartea.

Locul tău stă ca o rană deschisă,

Neclintit în odaia de lemn,

Nimeni nu-l ia, nimeni nu-l șterge,

Nimeni nu-l vindecă-n timp.

Poate cândva va sta altcineva,

Fără să știe povestea,

Fără să simtă cât ai fost,

Și cât de puțin ai rămas.

Moartea n-are nici glugă,
nici cal.
Are doar o coasă ruginită
și răbdare.
O ține la dos
și vine seara,
când toți dorm
și-și scutură visele.
Trece ușor,
ca o frunză tăiată-n aer,
și lasă în locul tău
o liniște
care nu poate fi strigată.

La douăzeci de ani, sub cer de primăvară,
Ne-am întâlnit ca focul cu scânteia vie,
Credeam că lumea toată ne e scară
Și veșnicia, lucru de-o zi.

Ne-am jurat dragostea cu glas nebun,
Râzând de timp și de mormânt,
Căci moartea ni se părea un zvon
Iar viața, un cuvânt flămând.

La treizeci de ani, sub fruntea-ngândurată,
Ne-am revăzut mai rari în zâmbet,
Cu visele puțin tocite-n poartă
Și dorul mai așezat în cuget.

Vorbeam de rost, de drum, de pâine,
De ce-am fi fost și n-am ajuns,
Iubirea nu mai ardea, rămâne
Ca jarul mut, dar nepătruns.

La patruzeci, sub cer de toamnă grea,
Ne-am întâlnit ca doi străini cunoscuți,
Cu riduri noi și altă grea povară
Și ochii mai adânc tăcuți.

Nu ne-am mai spus ce ne durea,
Știam prea bine fiecare,
Iubirea nu mai cerea ceva,
Era o taină, nu-ntrebare.

La cincizeci de ani, sub frunza moartă,
Ne-am revăzut ca doi supraviețuitori,
Cu sufletul ca o casă spartă
Și pașii plini de vechi erori.

Ne-am ținut mâinile o clipă doar,
Ca doi ce-au învățat pierderea,
Iubirea nu mai era hotar,
Ci însăși adânca tăcerea.

La șaizeci de ani, în iarnă blândă,
Ne-am întâlnit fără cuvinte multe,
Privirea spunea tot ce se-ascundă
În vieți trăite pe jumătate.

Nu mai era dor, nici vină,
Ci doar o pace dureroasă,
Iubirea, o icoană veche, plină
De rugăciuni nerostite-n casă.

La șaptezeci de ani, sub cer stins,
Am venit singur la întâlnire;
Tu nu mai erai, și-am înțeles
Că moartea nu cere iubire.

Am stat pe banca știută-n vânt
Și-am vorbit ca și când ai fi,
Căci dragostea nu moare-n pământ,
Doar trupul cade, nu și ce știe.

La optzeci de ani, cu pasul rar,
Am venit totuși, deși eram gol,
Și-am stat de vorbă cu tine-n zadar
Ca și cu propriul meu ocol.

Nu mai plângeam, nu mai ceream,
Eram doar umbră ce-și aduce aminte,
Iubirea nu mai ardea, rămânea
Ca un nume spus fără cuvinte.

La nouăzeci de ani nu ne-am mai văzut,
Căci amândoi eram de mult plecați,
Dar poate, dincolo de început,
Ne-am recunoscut fără de pași.

Și poate-acolo, unde timpul cade
Și anii nu mai au putere,
Ne-am întâlnit, nu ca odată,
Ci ca adevăr fără durere.

Căci dragostea ce n-a fost viață
Devine veșnicie curată:
O întâlnire rară pe pământ,
Dar una singură, adevărată.

Când ceasul serii s-o pleca
Și glasul vieții-o slăbi,
Să nu mă iei cu grabă grea,
Ci lin, precum m-ai adormi.

Nu-mi stinge candela din prag
Cât încă tremură-n lumină;
Mai lasă-mi dorul meu pribeag
Să se așeze-n rădăcină.

Am fost și floare, am fost nor,
Am fost suspin fără cuvânt;
Și n-am purtat nici greu, nici dor,
Decât cât mi-a fost scris pe pământ.

Ți-aș scrie pe tâmplă, cu cerneală tăcută,
Că te port în gânduri, ca-ntr-o rugă mută.
Că te-am pus pe inimă, loc de icoană,
De când ai zâmbit, și m-a durut toamnă.

Mi-ești dor deși ești, mi-ești drag deși ești,
Cum ești numai tu în toate poveștile mele firești.
Mi-e gândul o horă, și-n mijloc ești tu,
În rochie albă, cu pasul tăcut, dar curat ca un „nu”.

N-am cânt să-ți dau, nici flori n-am în mână,
Dar ți-aș da o viață, legată de-a ta cu sârmă bătrână,
Să nu se desfacă, să nu se-ncovoaie,
Să fim noi doi duminică-ntr-o gară de la țară.

Și dacă n-ai spus „te iubesc” niciodată,
Să nu te grăbești, să nu fii supusă vreodată.
Că eu te iubesc, și-n așteptarea mea caldă,
Te cresc în cuvinte, ca-ntr-o fântână adâncă și dalbă.

Satul doarme sub fum subțire,
Cu pieptul greu de amintiri,
Casele-s coaste ce suspină-n știre
De pași pierduți și vechi trăiri.

Drumul oftează sub copite stinse,
Își știe numele pe de rost;
Pe el au fost iubiri aprinse
Și jurăminte fără cost.

Fântâna bate-n cercuri rare,
Ca o inimă de pământ,
Acolo-au plâns femei amare
Și-au pus speranțe în cuvânt.

Ferestrele, cu ochi de sticlă,
Privesc un timp ce nu mai e,
În fiecare lampă pâlpâie-o frică
Și-un vis rămas la „poate”.

Biserica respiră greu,
Cu clopot vechi și glas de os,
Se roagă-n ea un Dumnezeu
Obosit de-același plâns frumos.

Cimitirul, spatele satului, strâmb,
Poartă tot ce n-a mai încăput,
Morții aici nu tac nicicând,
Ei țin satul viu, mut.

Iar eu trec printre toate-acestea
Ca gândul unui fiu uitat;
Satul mă știe, mă visează,
Deși de mult l-am lepădat.

Că satul nu e lut și lemn,
Nici fum, nici drum, nici gard,
E-o ființă veche, fără semn,
Ce respiră ce-am pierdut… și ard.

Mi am ingropat iubirea

Si o jelesc mereu

Dar singur in nestire

O plang numai eu

Tu ai ales uitarea

Negarea si ai plecat

In timp ce uitai totul

Eram disperat

Acum imi neg negarea

Ma mint ca te am uitat

Dar cum sa uit vreodată

Cand tu m ai spulberat

Teodor Nicolas - mi am ingropat iubirea 

Sunt ca și o floare

Ce apă nu are

Și-adoarme, pălită

De vremea însorită.

Sunt ca și-o pasăre

Ce zboru-i zadarnic,

Căutându-și un loc

Unde-o fi cu noroc.

O firavă și dulce ființă

Ce-n suflet are credință,

Iar dragostea-i jură

Din inimă sincer și pură.

Un secol și o zi, doar noi să știm,

Că am trăit și-am ars să ne iubim.

Când stele mor și cerul se destramă,

Noi vom rămâne, viața fără teamă.

Din vremea noastră s-au scurs clipe

Pe buze mute, jurăminți risipite.

Dar ochii tăi, o flacără albastră,

Răzbat prin timp, mă cheamă acasă.

În fiecare clipă ești o poveste,

Un dor care arde, un vis îngropat.

Dar cum să-ți spun, cuvintele-mi fug,

Și-mi rămâne doar ecoul unui oftat.

Un secol și o zi să mă ierți,

Să te-ntorci, să rămâi, să mă crezi.

Dincolo de timp, de moarte, de noi,

În nemurire să fim doar noi.

         Peste câteva zile d-na Maria trece pe la mine, era tare abătută.

Am bănuit care-i cauza. Î-am spus ce-am văzut.N-a schițat nici-un gest,

nu a spus nimic. S-a gândit puțin și zice :

     -Știu Adela, știu de ceva vrem, dar am sperat că este o aventură 

trecătoare. Nu i-am spus nimic mă prefac că nu știu, sunt la fel de atentă 

cu el.Detest certurile, reproșurile cu ele nu-l aduc înapoi.Suntem la răscruce,

sper că așa Gicu al meu se va întoarce.Îmi este foarte greu, dar altă soluție 

nu am.

     Mi-a rămas în minte replica Mariei, i-am  admirat logica. A avut dreptate,

ea a câștigat.Prea multe familii se destramă. după un număr mare de ani ,

pentru o toană, pentru un moft  sau distrugătoarea  căsniciilor ; gelozia.

      În  final  mărturisește Gicu:

     -Mărturisesc, zice el, că m-am rătăcit, am fost curtat, flatat și m-am păcălit,

dar nu este nicăeri mai bine ca acasă, și nici o femeie care să mă înțeleagă 

ca tine. Te rog iartă- mă, și să uităm prin ce-am trecut.Apreciez  faptul că te-ai

purtat civilizat, deși erai lezată și nu ai acuzat-o nici pe Ana de cele întâmplate,

doar ai spus: S-a întâmplat, faptul e consumat, să ne vedem de viața noastră în 

continuare... și s-a pus cruce. Mi se pare logic.

     Sunt fapte și întâmplări peste care se așterne uitatea, însă altele rămân întipărite 

pentru veșnicie în minte.Am să le iau în ordine.

     Am fost invitată de vărul meu la nunta fiului său.Petrecerea a avut loc  într-o 

locație frumoasă :cantină,club, nu știu unde era ,în afara orașului la Tirighina.

Locația era situată în mijlocul unei vii ce trebuia să fie culeasă. Parfumul 

strugurilor te amețeau.Nunta era frumoasă, nuntașii eleganți,muzică bună,veselie 

petrecăreții se cunoșteau între ei. Spre dimineață o binevoitoere se apropie de mine 

discret și-mi spune:- Adela nu-l văd pe soțul tău, s-a rătăcit prin vie, dar știi cu cine?

N-ai observat că și soacra mare lipsește? I-am mulțumit și am ieșit afară în răcoarea 

dimineții. Vestea, m-a afectat, dar gândesc: omul a mâncat, a băut și avea nevoie de 

aer curat...punct...Un lucru a rămas ,am fost la multe nunți ,de care am uitat, dar 

 de cea de la Tirighina nu am uitat.

     Locuiam pe atunci  pe  atunci în valea orașului, mă întorceam de la piață ,când mă 

ajunge din urmă un vecin.

     -Vecină ,știi că  cartierul din spatele  nostru a fost demolat ieri? Au tăbărât 

oamenii să ia ce-i trebuie fiecăruia :lemne, fier, cărămidă, e.t.c. Dar știi cine era 

cel mai activ acolo ?

     -Poate îmi spui mata.

     -M-a  surprins că fiecare  ce aduna ducea în curtea lui, dar soțul tău ducea toată 

agoniseala la Petrica îc curte. Auzind numele ei am făcut imediat legătura în mintea 

mea, Petrica îl caută cam des pe soțul meu. El ce căuta acolo?

                            va continua

Un tren şi multă lume

Ce-aşteaptă-n el să urce,

Mă mir, locomotivă

Cu roţi de turtă dulce!

Vagonul un borcan

Cu miere de salcâm,

Stă pregătit să plece

La cel mai dulce drum.

Trec printre călătorii

Aflaţi pe un peron

Din cuburi mici de zahăr

Şi-ajung lângă vagon.

Citesc pe tren ce scrie,

Mă umplu de uimire

Să văd la destinaţie

Că e trecut: Iubire!

Ce dacă n-am bilete,

Sar repede-n vagon,

La tine vin iubire

Cu naşu' Cupidon.

Ciuuu ciuuuu!...

O rază rătăcită 

De Soare-ngălbenită

Luminează divin

Într-un pahar gol de vin...

O lăcrămioara la geam îmi zâmbește 

Privirea în gol mi se pierde

O lacrimă dă să-mi cadă lin

Într-un pahar gol de vin...

Se-aude un clinchet cristalin

Ca un plânset sublim

Pentru o poveste sfârsită trist

Într-un pahar gol de vin....

Sunt intr-o continuă dilemă 

Deși gândirea mi-i fermă 

De gânduri ce se astern lin,

Într-un pahar gol de vin...

Pe masă am lăsat o pată 

De la o țigară sfărâmată

Și scrum împrăștiat... fin

Lângă un pahar gol de vin...