Alături de stele

Rămâi cu mine când lumina doarme,

când se apleacă-n geamuri luna cenușie.

Atinge-mi chipul și lasă-l s-apună,

pe pieptul tău când lumea e pustie.

Vorbește-mi moale, cum o faci în vise

și nu te mai preface că nu știi ce vreau să-ți spun.

Eu stiu că lumea  are și părți triste,

dar nu aș vrea ca noi să fim așa nicicum.

Am înțeles că timpul cere timp,

și n-am să-l mai grăbesc, nu-l voi forța.

Rămân aici și nu vreau să insist,

Căci dragostea își știe calea sa.

Pe curând, dar nu ca-ntr-o despărțire,

ci ca și cum abia ne-am fi găsit.

Te prețuiesc, frumoasă strălucire,

din viețile în care ne-am iubit.

Că mi-e timpul un prieten cu două tăișuri

și mă încred în el, deși nimeni altcineva nu-l crede cu adevărat,

decât dacă a adormit buimac în tufișuri,

pe când era mort de beat.

Mereu se spune că timpul le rezolvă pe toate,

dar eu cred că, de fapt, timpul doar trece…

Și câte din lume, care au fost și sunt importante,

n-au rămas fără viață în timpul rece?

Sunt supărată pe mine că timpul se duce

și te absoarbe câte puțin în el, zi după zi,

și nu pot să-i fac nimic decât să-mi spun

că așa e felul lui de a fi…

Nu știu cum ceva care nici nu poate fi văzut

poate să-mi pună în suflet cel mai urât anotimp

peste câmpul de flori de primăvară

prin care te plimbi…

Frumos ghiocel, tu să nu rămâi în timp.

La marginea lumii mele,

Tu la marginea lumii tale,

Se înălțau cuvinte între noi

Ca între copaci crengi

Și valuri peste valuri în mare.

Și frânghii de planete dezordonate,

Pe care mai calc cu un picior de univers

Să adun în buzunare de noapte

Cum spun alte planete

Mi-e dor de tine tare, într-un vers.

După ce adun suficiente sfaturi,

Mă întind ca o frunză pe stradă,

Obosită la cât am călătorit

Am în sfârșit răgaz să vorbesc în gând

Cu frunza mea preferată.

Și-ți spun într-un limbaj de toamnă

Că îmi lipsești și nu mai știu

Cum să-mi scriu dorul

Din piept, pe o coală.

De la marginea lumii mele,

M-am prins

De marginea lumii tale,

Între noi, cuvintele nu mai sunt de ajuns,

Și-au crescut aripi plutind

Și-au învățat să zboare.,

Așa cum zboară o rândunică

Prin ger

Și lună plină.

Neștiind cum să-mi scriu dorul,

Ți-am scris…

O bătaie de inimă.

Îmbracă-te-n fulgi de zăpadă,

Fă din lume o vară albă,

Să scrie poeții mereu,

Despre ochii tăi… iarna mea caldă.

Și-n ziua în care-o să ningă,

Să-mi vii îmbrăcată-n zăpezi,

Și lasă-mă să îți trimit dorul meu

Pe câțiva nămeți.

Decembrie să ningă cu foc,

Peste cuvinte și noi,

Să curgă zăpadă din ceruri,

Și vară din ochii tăi.

Iar lumea întreagă să te vadă:

Iubita mea vară... în fulgi de zăpadă.

Să mi te imaginez cum dormi

nu mi-e destul,

mi-aș dori să pot să te îmbrățișez

chiar acum 🥺

În timp ce tu ai vorbi  neîntrerupt

despre orice îți trece prin cap,

și eu te-aș asculta cum ai vorbi despre tot

și despre nimic anume,

trecându-mi blând degetele

prin părul celei mai frumoase și adorabile prințese din lume.

(prințesa mea)

Nu vreau să exagerez,

dar dorm ca un înger știind

că tu ești de celălat capăt al ecranului,

cu fățuca aia scumpă pe care

îmi doresc mereu să o văd zâmbind.

Din nou, nu vreau să exagerez…

chiar deloc,

dar ahhh, când o să înveți să te teleportezi? 🥺

Nu cred că mai pot…

de fiecare dată când mintea mea își imaginează,

cum ar fi să te ating pentru prima oară,

sau sa fiu super aproape de tine în realitate,

sufletul meu aproape că explodează.

(Nu știi tu atâta chimie,

cât de dragă îmi ești tu mie.)

(ahhh, nu mai am răbdare până să te văd 🥺)

Oricum, până atunci,

voiam să știi că luni și marți

sunt exact ca o rândunea,

(în sfârșit libertate)

Deci fii pregătită pentru o avalanșă

de atenție și de iubire,

că am de gând să recuperez timpul

în care nu am putut să fiu aproape

de mititica mea.

(știu că ăsta nu e cel mai reușit poem din lume… am vrut doar să-ți spun chiar și așa cu ochii obosiți, că te iubesc și că ești cea mai importantă pentru mine, și că ești cea mai frumoasă și că mi-aș dori să-ți pot dărui toată iubirea pe care o simt pentru tine (o iubire imensă))

Noapte bună, mică prințesă! 🐥

Dacă ai fi aici, cu mine,

Te-aș privi atât de lung și des,

Că aș uita complet de lume

Și de meci.

Dacă ai fi aici,

Și ar fi, nu mă întreba cum,

Și un râu cu care ai concura,

Aș spune că el îmi este mai drag,

Doar să câștigi tu, campioana mea.

Vezi ce super puteri secrete am?

Am ținut cu ceilalți și am învins…

Ce urmează acum?

Cred că o să încep să folosesc tactica asta

și pe președinți 😆

Ca seara să fie perfectă,

Chiar dacă ești departe acum,

Trebuia neapărat să-ți spun,

Noapte bună, prințesă, omul meu bun!

Stăteam pe acoperișul casei, îl ascultam pe Marley

și priveam, cum una câte una se stingeu, luminile spitalului Fundeni,

Cum una câte una umbrele zburau, ca leii lui Khayam, în taigaua persană.

Aceasta-i iubirea -mi spuneam. Când ea, înfiorată, mă apuca de mână,

Simțind în acel „ Is this love” norul radioactiv al maturizării.

Dar mie nu-mi păsa, știam deja că suntem prinși ca-ntr-o capcană,

Și că acele clipe nu vor mai veni nicicând,

Și că nu peste mult timp, ne vom uita jurămintele, și numele,

Și că nu peste mulți ani vom zbura și noi de pe spitalul Fundeni,

În taigaua persană, ca leii lui Khayam.  

Autor : O.T.

Îmi pun inima-n balanță,  

Și aștept ca să m aleagă,  

Dar rămân dezamăgit,  

Pentru c-a ales o hoață.  

Hoață de priviri și suflet,  

Schimbi destinul prin prezență,

Uit de propria-mi valoare  

Și îmi pierd din coerență.  

N-am să ies învingător!  

Vocea-i suavă m-a răpus!  

Cine sunt? Un vânzător,  

De un vis, treptat, distrus.  

Chiar de-ar fi să mă aleg,  

Aș trăi un chin greșit,  

N-aș putea să mă accept  

Fără ea, pân' la sfârșit.  

Micul eu vrea să-mi explice,  

Că l-am izgonit din mine,  

L-am trădat și am fost complice  

La un jaf de minți străine.  

Am rămas străin de sine.  

M-am respins și ignorat,  

Am crezut că-i cel mai bine  

Să rămân îndurerat.  

Ochii roșii țin regretul,  

Fața ei doar mă consumă,  

Eu, ca om, închid volumul  

Și te rog, respinge-mă!

         Te am  întânlit  eu

         M-ai întânlit  tu pe mine ,

          Amândoi  ne-am întânlit !...

          Ce zi să fi fost ,oare?

          Și tu nu știi că mi te-ai

          Lipit de suflet ,

          Ca marca pe-o scrisoare ?

          De atunci  persoana  ta

          E mereu cu mine ,

          Câteodată îmi și zâmbește

           Și mă apucă râsul ...

           Râd așa sunt bucuros

           Că te-am întânlit ...

           Că ma-ai  întânlit!...

Privește astăzi pe acele geamuri

Ce bat spre-ograda gândului plăcut,

În care și acum, dormind sub ramuri,

Te-așteaptă marca timpului pierdut.

De mult în sinea ta domnește frica

Prezentului acesta-ncrâncenat...

Hai, leapădă-l tu și rămâi ca mica

Făptură ce cu sorii a jonglat!

Mă întristează să te văd cum suferi,

Știindu-ți dragul suflet delicat,

Precum era și vântul printre nuferi

În dimineața când ne-am sărutat...

Doresc pe ea s-o porți c-un țel în minte,

Pân’ vei uita că nu am să-ți mai scriu...

Dar chiar și-așa, eu, dintre crengi, cuminte,

Voi răsări mereu cu glasul viu.

(Imagine de fundal: Jill Clardy)

Nu te teme de-a vieții-nverșunare
...
Nu te teme de-a vieții-nverșunare
Dacă dă în tine, dă să te-ntărească
Te facă demn de-a ei încoronare,
Și pe tine darul să și-l risipească.
...
Ci tu de rabzi a vieții încercare,
În sufletu-ți va înflori divinul,
Fă din tăcere scut și în răbdare
Adevăru-și va face-n tine plinul.
...
Fii curajos și-a vieții prisosință
Ți se va pune cuminte la picioare,
Doar în răbdare găsi-vei biruință
Te facă demn de-a vieții-ncoronare.
...
Poți să plângi, dacă te doare tare,
Însă durerea, nimeni nu-ți zărească
Și nu te teme de-a vieții-nverșunare
Dacă dă în tine, dă să te-ntărească!

Fără "trebuie" nu există direcție,

Fără direcție nu există nimic,

Concretul dispare dacă nu există abstractul "trebuie"

De aceea trebuie să te iubesc!

(11 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)