Ajută-mă să te uit!

Noi doi am confundat iubirea

Cu o senzaţie sau cu ce vrei

Am gustat cu totul din alte fructe 

Numai nu din ale dragostei

Am confundat iubirea cu pasiunea

Aia n-a fost iubire, a fost ceva uşor,

Tot aşteptam să-mi crească aripi

Şi din iubire să zbor.

Dar n-a fost iubire, a fost altceva,

Ceva trecător, nu înţeleg anume ce

A fost cum spunea Minulescu "o scurtă nebunie"

Numai nu dragoste...

Am confundat iubirea cu o rătăcire

Ne-am rătăcit şi eu şi tu...

Nici nu ne-am dat seama ce a fost anume

Dar nu a fost iubire...Nu!

Iubirea e altceva, e dumnezeire,

E aerul ce tot pluteşte şi nu-l vezi,

Iubirea e calea cea mai sfântă

Pe care doar o dată o urmezi.

Am confundat iubirea c-o simplă legătură

Ce ne-a unit pe-o clipă, sau mai mult,

Am confundat iubirea c-un simplu joc

Care mi-a plăcut, dar care a trecut.

Am confundat iubirea cu un vis frumos,

Noi doar visam, dar nu iubeam cu-adevărat

Nimeni nu-i de vină că ne-am rătăcit

Vom găsi şi noi cândva iubirea, neapărat!

Vreau să mă trezesc acum acasă,

Şi să simt mirosul de iarbă verde

Vreau să mă pierd în câmpuri

Precum aerul în el se pierde.

Vreau să alerg prin iarbă

Să simt mângîierea ei pe talpă

Vreau s-o aud pe mama cum mă strigă

Şi cum braţele spre mine îşi îndreaptă.

Vreau să mă joc cu fluturii

Şi să alerg după ei prin flori

Să mă adoarmă stelele din cer

Să mă trezească soarele în zori.

Vreau să miros fânul uscat

Să mă culc pe el şi să visez

Că sunt iar copilul răsfăţat

Chiar dacă ştiu c-o să mă trezesc.

Am să mă trezesc şi visul va dispărea

Şi iar singură voi fi departe

Departe de iarba de acasă

De care mii de kilometri mă desparte.

Îmi sorb cafeaua amară de dimineaţă

Singură, doar cu mine,

Mă gândesc la multe...la viaţă - 

La tine!

Ieri, erai încă aici, aproape

Şi cafeaua ieri alt gust avea.

Acum eşti mult prea departe

Pierdut, pe undeva.

Am pregătit, totuşi, două ceşti de cafea,

Nu m-am obişnuit încă cu una!

Două am să fac şi mâine

Şi-ntotdeauna.

Of, singurătate...casa e atât de mare,

Sunt doar eu şi ceaşca de cafea

Mai simt încă undeva, aievea,

Prezenţa ta.

De-acum aşa vor fi dimineţile mele - 

Singură cu două ceşti de cafea

Cu suspine mii

După dragostea ta...

Credeai că o să ţină la infinit,

Şi că nu voi putea fără tine trăi

Dar ştii, şi Iubirea tot a murit,

S-a stins încet zi de zi.

L-anceput nu dorea să se stingă

Dorea să mai ardă încă puţin

Dar nepăsarea a reuşit să învingă

Şi azi îi auzim ultimul suspin.

Iubirea pentru tine nu mai este 

Îmi pare rău, dar şi bine îmi pare

Mai făcut să cred în poveste

Şi-n sentimente dulci-amare.

Mai mult amare totuşi, decât dulci,

Dar, gata, suferinţa i-a sfârşit

Îi înalţ acum mai multe cruci,

Iubirea pentru tine a murit!

Viaţa mea este o Gară -

cu mii şi mii de pasageri

unii cu vagoane de iubire,

alţii - cu saci de dureri.

Pe unii îi voi revedea

Pe alţii cu siguranţă niciodată

Şi tu eşti un simplu pasager

Ce treci prin Gara Vieţii mele doar o dată...

Şi peste ani, peste mulţi, mulţi ani

Ne vom iubi.

Ne vom iubi aşa ca acum

Fericiţi şi tineri vom fi.

Peste ani, peste câţiva ani

Noi tot ne vom iubi.

Vom privi cu drag

Cum prin casă aleargă copii.

Peste ani, peste vreo douăzeci de ani

Atât de mult ne vom iubi

Iar tu vei fi atât de-ncântător

Şi pe fiica noastră la alatar vei însoţi!

Peste  mai mulţi ani

La sigur ne vom iubi,

Vom întineri pe zi ce trece

Când nepoţii ne vor zâmbi.

Peste ani, când vom avea argint în păr

Noi încă ne vom iubi

Şi prin dragostea noastră mare

Nemuritori vom fi.

Peste ani, da! Peste mii de ani,

Iubirea noastră poveste va deveni,

O vor citi-o strănepoţii

Iar noi încă ne vom iubi.

Am vrut să ating cerul ,

Dar  rădăcinile m-au prins 

Și m-au legat strâns.

Am vrut să prind lumina

Într-o clepsidră

Dar s-a risipit

Am vrut să spulber durerea

Dar am văzut un chip cioplit 

Și  mi-a frânt aripa.

Vindecare imposibilă

M-aș fi vindecat de tine,

Dacă n-ai fi revenit,

Să-mi aprinzi din nou suspine,

Într-un suflet obosit.

M-aș fi șters din amintire,

Dacă n-ai fi revenit,

Să-mi aduci a ta privire

Ca un dor ce m-a rănit.

M-aș fi regăsit pe mine,

Dacă nu te-aș fi văzut,

Dar mă pierd din nou în tine,

Ca un vis ce n-a trecut.

Te-aș uita… dar știu prea bine,

E târziu și e în zori,

Căci te-ntorci mereu la mine

Să mă frângi de-atâtea ori.

Știi de ce iubesc eu ploaia?

pentru că te iubesc pe tine și mi se pare

că ochii tăi albaștri s-au albăstrit de la ploaie.

Și oricum, cum stau în patul ăsta apatic,

mi-aș dori să fiu în ploaie, să fiu dincolo de fereastră,

aprind lumina și văd că de dorul tău

m-am făcut albastră.

Nu știu dacă ție îți plac oamenii albaștri somnambuli,

dar o să ies așa în ploaie, câteva picături să îți strâng…

o să mă întorc obosită și cel mai sigur tot nu o să pot să adorm

decât dacă o să-mi imaginez ca patul e brațul tău stâng.

Tot nu știu cum aș putea să încep să-ți vorbesc în toată graba asta a lumii,

mă gândesc că dacă te strâng în brațe

inimile noastre o să fie aproape și o să înceapă să-și vorbească singure.

Când lumea se prăbușește-n tăceri,

Iar gândurile-mi țipă-n pereți,

Vocea ta picură peste dureri

Ca un cântec uitat de poeți.

Nu-mi dai promisiuni, nici povești,

Nu-mi spui că va fi totul bine,

Dar sună a „aici ești”,

Și-mi ajunge — e tot ce-mi ține.

În timbrul tău cald, nesfârșit,

E ceva ce nu pot explica:

O chemare, un rost, un sfârșit

Al furtunii din inima mea.

E terapie fără tratat,

E tămăduire fără motiv,

E ca și cum m-aș fi regăsit

Într-un vers rostit intuitiv.

Și nu știi, și nici nu-ți cer,

Să înțelegi ce-n mine plânge,

Dar când te aud, dispare orice mister,

Iar rănile-mi tac… și totul se stinge.

Țucă,

Ai tăi ochi gri ca ceața de dimineață,

mă fac să mă pierd în adâncuri eteree       

ochii tăi tandrețe de platină, labirint ceresc
oferă taină și blândețe nopții adânci
O hartă mi-ar trebui, ai tăi ochi să îndrăznesc ai descoperi
Dar pierdut in vise sunt, lângă copacii negri, in labirintul ceresc, prins ca de sirene.
Și ochii tăi gri de paladiu, un cer de toamnă noros, îmi aduce mulțumire, și un vis frumos, odios.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Grijile se abat năvalnic 

Într-o eră zbuciumată

Toate relele din lume 

Peste -o vatră întunecată.

Lacrimi nu-s care să plângă 

Prin obidă și prin zloată 

Îmroșcați  cu nepăsare 

Un popor sărman înnoată.

Nu-i  nici vis nici  alinare

Ziua care vine doare

Zile cenușii, zile reci.