Știam și totuși speram...

Urmele trecerii mele prin viața ta,

S-au șters demult...tu, m-ai uitat deja...

De tine cu drag eu îmi mai amintesc,

Nu mai sunt tristă, dar nici nu mai zâmbesc....

Te caut printre amintiri uitate,

Prin sertare de suflet, închise cu chei și lăcate,

Prin toate cele 4 ale inimii cămări...

Poate-am să te zăresc ascuns ca luna prin nori...

Ai plecat fără să te uiţi înapoi. 

Ai închis cu nepăsare o pagină care

mie îmi era viață....

Doar poezia mi-a rămas despre noi doi

În ea, noi nu ne-am pierdut niciodată....

Mi-ai rămas poveste de toamnă

in nuante de roșu intens

De-ai vrea încă o toamnă

Sfârșitului să ii dam sens..

Sa bem un roșu vin diseară

O-mbratişare caldă să îmi dai

Să nu simțim cum timpul zboară

O clipă să mai fim cum eram... 

Să simți un colt de dor

într-un pahar stingher,

Să te învăluie ușor

Să nu-mi mai fii doar efemer.

Să-ţi pui halatul alb pe tine

Să te prefaci că nu contează,

Să te apropii atent de mine

Să nu vărs vinu| roșu ce pătează.

Iluzi...totul se schimbă-n gri

..Cum as fi putut să stiu,

Că tu și vinul veți fi motivul

Durerii mele de mai tarziu...

Iti amintești cum stam pe canapea

Și ne uitam cu drag unul la altul

Era un spațiu abrupt..n-aveai curaj sa îl scurtezi

Te-ai hotărât într-un final și-ai făcut saltul...

Să mă săruți fără sả vreau să dezertez

Azi nu mại ești nici măcar sa ma privești..

Angoasă mi-ai lăsat fără să vrei

Nu-mi trece nici mắcar cu ceai de tei...

Mi-ar prinde bine un ceai de sentimente

Le ţii ascunse..deși le ai pe sortimente.

Durerea e tot ce mi-ai lăsat..băutură complicată

Îngheață sufletul pe loc..zici că-i fortificată

Mai am un pic dar nu mai vreau să gust

Mai bine-ai reveni să bem în 2 un must. 

Știu femeie... că de el ți-e dor

Știu că nu-i deloc ușor 

Să ți-l scoți din a ta minte

Doar scriind pe foi, cuvinte...

Știu femeie... te-ai obișnuit cu el

Și cu vinul lui la fel

Dezvoltând un sentiment

De dor... permanent.

Știu femeie... 

L-ai visat și zi și noapte

Așteptând să te gândească,

Ți-a fost rugă printre șoapte 

Așteptând să te găsească...

Știu femeie...

Vrei să-l ții la piept cu dor

Să te simtă cum respiri

Trupul să-ți îmbrace ușor 

În parfumul lui de vin...

Dar spune-mi, tu femeie,

Tu flacără ce arzi etern!

Cum as putea să mi te sting?

El, nu mai este cel de ieri!

...Nu vreau durerea să-ți încing...

Azi femeie...

Ți-e taina ce-o porți in suflet

Și-l simți în orice răsuflet,

Femeie...

Tot ce-ai visat cândva să-ți fie

Ți-e azi... un pahar de poezie!

Trec zile si nopti ca visele

Se sting pe rând și nu poți să le-oprești

Tu ai plecat în grabă si nu-nteleg de ce

Oare îți mai amintești?

De-ai fi știut ce lași în urmă...

Un suflet ce suferă-n tăcere 

Dor și durere ce nu se mai curmă 

Decat temporar în triste poeme.

Și după tot, atât mi-a mai rămas 

Să scriu c-ai fost și nu mai ești 

Să te întreb cu doru-n glas

Îți amintești? Îți amintești?

Nu știu dacă durerea-mi va trece cu timpul,

Știu doar că azi, timpul îmi trece cu durere

Când doar aș vrea să-ți mai simt vinul

Și-o ultimă îmbrățișare pe piele...

Nu știu de dorul mă va lăsa vreodată,

Să sting flacăra ce în suflet se aprinde

Căci tu ești visul meu, o lume neuitată,

În care timpul nu îmi mai aparține.

Nu știu de am să pot uita cândva 

Cum zâmbetu-ți mă îmbăta ca vinul

Negândind că de tot vei pleca,

Strivind tot ce-mi dăruise destinul...

Nu știu nimic...și-ți scriu plină de gânduri 

Și printre rânduri ascund câte-un fior,

Căci al meu dor nu are margini 

Și doar așa pot umple paharul rămas gol.

Vreau să te uit, dar nu pot, e prea mult,

Prea adânc mi-ai intrat, prea adesea te-ascult.

Ești fumul ce urcă din gânduri tăcute,

Ești glasul ce-mi sună din vise pierdute.

Mi-e dor și când plouă, și când e senin,

Căci toate-mi vorbesc despre tine, sublim.

Te simt când pășesc prin orașul pustiu,

Când lumea e-n grabă, iar eu doar târziu.

Vreau să te uit, dar mi-e plin universul

De tine – de râsul, de pașii, de versul

Pe care-l rosteam când eram amândoi,

Când timpul curgea fără teamă, în doi.

Ți-am scris mii de scrisori pe hârtie de vânt,

Le-am aruncat nopții, dar tot nu te frânt.

Te văd peste tot, în vitrine, în fețe,

În gesturi străine și-n simple povețe.

Te port într-un colț, acolo, în piept,

Unde dorul se face un cântec nedrept.

Unde inima bate, dar sună ciudat –

Parcă cere un nume ce nu l-a uitat.

Vreau să te uit, dar te-aud cum respiri

În liniștea serii, în vechi amintiri.

Ai fost visul meu, și e greu să te-alung

Când toate din mine spre tine se strâng.

Mi-am promis că e gata, că nu te mai chem,

Dar gândul ți-e patimă, dorul e-un stem.

Mă mint că mi-e bine, că viața-i normală,

Dar tu ești cu mine – și-acum, și în șoapta finală.

Vreau să te uit, dar nu pot, n-am putere,

Să rup o iubire ce-a fost mângâiere.

Ai fost răsăritul din toate apusuri,

Ai fost alinarea din mii de supusuri.

Ți-am scris chiar și azi, dar n-am trimis…

Am șters tot ce era, dar nu ce mi-ai scris.

Am lăsat doar durerea, cu tine, cu noi –

O luptă ce arde și-aduce nevoi.

Vreau să te uit, dar rămâi printre rânduri,

În lacrimi ce cad tăinuite pe gânduri.

Și dacă te-aș șterge din piele, din ochi,

Tot ți-aș simți urma în pașii mei roși.

Căci unele iubiri nu se duc nici cu vreme,

Rămân tatuaje sub piele, sub semne.

Și poți să te minți că nu-ți mai pasă,

Dar inima strigă ce mintea apasă.

Vreau să te uit… dar poate-i mai bine

Să-nvăț să trăiesc cu tine-n mine.

Să nu te mai caut, dar nici să te-alung –

Să fiu împăcat, deși sufăr și plâng.

Chiar de gândul nu-mi ascult

Mocnește un foc în el și-l simt.

Arde cuvânt cu cuvânt din timp

Uitat în noi cel trecut de mult.

Şi chiar de mă prefac că-s surd

Şi mă acopăr cu al minții furt,

În trecătoare nefolosuri găsit

Sunt ars de un dor neprihănit.

Arde, arde, nestingherit.

Arde, arde, îl simt, a venit.

Focul ce arde-n cuvinte-i citit

În amintirea ta, tu care n-ai venit.

Reaprinde-mi amintirile și focul din priviri.

Reaprinde-mi amintirile, fumul să-l inspiri.

Reaprinde-mi trăirile, sufletul să mi-l trezești.

Reaprinde-mi amintirile, să nu uit cine ești.

Chiar de trag de un fir de amintire

Frenetic, să-l înec în uitare și neștire

Mâinile îmi sunt mistuite de cuvinte 

Întrepătrunse cu esența trecutelor jurăminte

Iar tot ce-i în lume se aprinde-n sensuri,

Ce îmi amintesc de un suflet încins,

Contopit în armonie și absolut prin neînțelesuri.

Ce a fost cândva de al meu cuprins.

În a vieții adiere,

Glasul tău rămâne-n loc,

Și privirea, cea din toc,

Veșnică plăsmuire.

În a vieții cărări,

Ai urmat un șir de stele,

Risipita-i fost în ele,

Iar eu cu ochii după zări.

În a vieții amintiri

Tu nu ai plecat,

Mă aștepți în cerdac,

Cu colaci și prăjituri.

În a vieții sentimente

Tu, bunica tuturor,

Coci veșnic la cuptor,

Inimile suferinde.

În a vieții rugăciune,

Vreau să fii din nou aici,

Noi nu mai suntem mici,

Dar să ne mai ții lipiți de tine.

Ai fost acolo, dar ca o umbră,

un soare stingher printre munți de tăceri,

ai iubit ca ploaia ce stă să inunde,

dar n-ai fost râu-doar cer.

Ai ars în tine, dar fără să luminezi,

foc îngropat sub cenușa mândriei,

mi-ai dus numele-n gând ca pe-un cântec străvechi,

dar l-ai cântat doar nopții, nu mie.

Ai fi putut fi fulger, să spinteci distanța,

ai fi putut fi vânt, să șoptești adevăr,

dar ai fost doar ecou-

o voce pierdută

în munții tăcerii pe care îi cerți că nu-ți răspund.

Și-acum?

Acum îmi spui că ai ars, că ai fost,

dar iubirea care nu vorbește

e doar un cuvânt nerostit-

un trecut fără glas,

un pod niciodată trecut.

Cu ce scop mi-ai lăsat așa urme pe suflet?

Pe cât l-ai bucurat, pe-atât a devenit de fragil.. 

Când firul poveștii l-ai făcut subțire 

În loc de zâmbete, au curs lacrimi pe chip!

Azi nici timpul nu mai are timp suficient 

Căci intr-un final, totul se termină

Rămân doar amintiri cu iz de morfină 

Până când gândul de tine, se va vrea absent.

Dorul de tine, de vin!... nemuritor, lăsat pe foi,

S-a rătăcit pe drumuri la răscruce,

Pavate cu vise de-un rozé demidulce

...mai sparge în bucăți tăcerea abruptă din noi.

Nu mă mai întreb "ce-ar fi fost dacă!?"

Oricum răspunsul nu mai contează 

Ești trecut ce uneori te-aprinzi în tăcere 

O umbră ce arzi și cu nimic nu te pot stinge.

Mă scufund în liniștea ce-a prins rugină 

În singurătatea mea fără de preț 

Simt cum totul în jur mi-e o lume străină

Atât de mult zgomot... atât de mult dispreț!

Și nu te gândi că o fac cu capul plecat 

Chiar de tăcerea ta mi-a rămas o povară

... sa te întorci?... imi tin sufletul anesteziat!

Ultima dată cu privirea, doar ai pus... sare pe rană...

Azi, ne-am întâmplat neprevăzut 

Pentru o clipă.... pe mut...

Privirea ta m-a înghețat 

Sufletul mi-a săgetat...

Am trecut cu pasul tremurând 

Ochii mi se înecau lăcrimând 

Înapoi un moment am vrut să privesc

Pe bărbatul de altă dată sperând să-l găsesc.

Mi-am continuat de drum mai departe

Deși tremura totul în mine... un chin!...

O clipă simțeam că lipsește 

Să nu mă prăbușesc... să leșin.

Un văl negru mi-a-ntunecat privirea

Am simțit cum de tot mă pierd

Dar poate, ca să mă regăsesc, adesea,

E nevoie... să mă pierd complet.

Azi ne-am întâmplat neprevăzut 

Ca doi străini... cândva o poveste

Pentru o clipă... pe mut,

SFÂRȘIT....