N-am înțeles

N-am înțeles de ce-ai plecat tăcut,
Nici unde s-a pierdut iubirea noastră,
Doar lacrimi reci pe obraji au crescut,
Ca ploaia grea pe-o inimă albastră.

 

Dar încă sper, chiar dacă totul doare,
Că poate cândva, în alt destin,
Vom regăsi iubirea trecătoare,
Și n-o vom mai lăsa să cadă-n chin.


Categoria: Poezii de despărţire

Toate poeziile autorului: Mircea Niga poezii.online N-am înțeles

Data postării: 15 aprilie 2025

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 643

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

E greu să te iubesc

Off, nici nu-ș’ cum să încep,

vreau să urlu, să strig,

să-ți amintesc de cum eram

și cum nu vom mai fi.

 

Vreau să știi că te iubesc,

că aș face tot pentru a mai fi

doar, doar o clipă

și noi doi.

 

II

Dar acum totul s-a pierdut,

a fost uitat, a fost lăsat,

a fost o moarte fără viață.

 

Și tot ce știu

și tot ce știi

e doar un punct

din cartea aleasă.

 

III

Tu m-ai uitat, eu nu,

tu m-ai lăsat, eu te iubesc.

 

Iubirea grea ce nu mă lasă

e doar un dor fără de veste.

 

E greu, e greu să te iubesc,

e greu de visul ce mi-l doresc,

e greu de viață, nu de moarte,

e greu să-mi amintesc

cât de tare te iubesc.

 

IV

E dureros ce nu te lasă,

ce vrei să uiți, dar nu mai poți.

 

E greu de visul ce mi-l doresc.

E grea iubirea ce mi-am ales.

 

Mai mult...

Fenomene

As vrea sa fii soare arzator
Sa-mi scapi inima de dor.
Fii si cerul innorat
Ca sa uit ce ne-a legat.

Iar daca-mi vei fii lumina,
As uita cine-i de vina.
Dar tu alegi sa fii ploaie in loc,
Iar asta n-ajuta deloc.

Mai mult...

Cum am fost și ce mai sunt !

    Pe strada îngustă cu castani,

Treceam în urmă cu mulți ani

Aveam ceva în gând și vise,

Priveam la cerul înalt,la soare,

Ce-am să mă fac, când voi fi mare?

Când școala am terminat-o cu bine,

Atunci te-am cunoscut pe tine,

Colegi am fost și buni amici,

Și serille le petreceam, pe băncile 

De pe străduța îngustă cu castani 

Viața noastră împreună, afost bună 

Dar a trecut, repede ca o furtună

Timpul fuge, parcă zboară,

Tu iubirea vieții mele 

Ai plecat utând de mine

Sunt singur iar și mă gândesc la tine,

Merg ades pe străduța îngustă cu castani 

Mă opresc pe banca veche 

Mă trezesc vorbind, despre vise, despre noi

Cum am fost  și ce mai sunt 

Când voi ajunge în mormânt?

Mai mult...

La infinit

Eu te-am asteptat și n-ai venit

Ai dat uitării tot ce-ai promis

Speranțe mi-au murit în asfințit 

Si dorul l-am purtat... la infinit!.

 

Eu te-am visat... în umbre mi-ai apărut

Răsăritul mă prindea cu tine-n gând 

O clipă părea că viața mi-ar fi zâmbit

Dar nu!...erau iluzii... la infinit! 

 

Eu te-am scris pe veci în suflet

De dorul meu grav te-ai lipit

Tăcerea ta mi-a rămas un urlet

Ce răsună în mine... la infinit!

 

Eu te-am iubit și n-ai putut 

Să înțelegi ceea ce simt

Sau poate îți era teamă?

De-o dragoste... la infinit.

 

 

 

 

 

Mai mult...

Reflexii în asfințit

În ritmul prăfuit 

Al ceasului târziu 

Durerea de odinioară 

Din senin a amorțit.

 

Ochii, fără de reacții 

Mai reflectă agonii

Si prin umbre de senzații 

Mă întreb... Oare-ai să vii?

 

Si-n tăcerea din mine

Fără vinul tău de ieri

Vreau doar să se apropie

Pașii mei de pașii tăi.

 

Dar ziua a trecut

Apusul iarăși vine

Ah, voi simțiri de lut!

Cum ardeți azi în mine...

 

Dar nu ca alte dăți 

Cu flăcări peste gânduri 

Ci cu singurătăți 

Vărsate printre rânduri.

 

Căci dorul nu mai doare

Deși-n suflet e chin

Că tu n-ai vrut să stai

Si eu... azi nu mai vin...

 

 

Mai mult...

„Prieteni” vă numiți voi?

„Prieteni”... cuvânt ce odinioară purta lumină,

Acum rostit cu buze reci, cu gânduri în rușină.

V-ați numit astfel, în jocuri de aparențe,

Dar inimile voastre, lipsite de prezențe,

Au tăcut când era strigăt,

Au plecat când era jurământ,

Au zâmbit când era rană,

Au uitat când era cuvânt.

N-ați fost stâncă în furtună,

Ci nisip ce fuge tăcut,

N-ați fost haină în iarnă,

Ci vânt străin și pierdut.

Ați stat la masă cu îndoiala,

V-ați hrănit din neadevăr,

Ați lăsat prietenia pe drum

Ca pe un veșmânt vechi, de cer.

Eu n-am cerut decât puțin:

Un gând curat, o mână întinsă,

Dar v-ați ferit ca de blestem

De sinceritate — prea aprinsă.

Ați îmbrăcat straie de sfinți

Cu suflete de negustori,

Schimbând iubirea pe tăceri,

Schimbând durerea pe culori.

Acum, când privesc înapoi,

Nu vă port ură, ci învățătură:

Nu tot ce strălucește e soare,

Nu tot ce tace e cărbune sub măsură.

Dar vai — „prieten” nu-i cel ce vine

Când drumurile sunt pavate cu bine,

Ci cel ce rămâne, fără plată,

Lângă tine,

când lumea te lasă-n spate.

Și dacă vreodată,

în vreo noapte adâncă,

Conștiința va bate, amară,

la poartă, Să știți: nu judec.

Nu răzbun.

Dar numele vostru

— nu-l mai scriu niciodată

Lângă cuvântul „prieten”.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍