🎦 Un mesaj din suflet pentru tânăra generație!

  Pentru orice român care își cunoaște istoria, numele Basarabia nu este doar o denumire geografică. Este o parte din sufletul nostru național, o pagină de jertfă, de speranță și de luptă pentru identitate. Momentul de la 27 martie 1918, când Sfatul Țării din Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România, rămâne unul dintre cele mai emoționante și curajoase acte din istoria românilor. După mai bine de un secol de stăpânire străină, românii dintre Prut și Nistru au avut curajul să spună lumii întregi cine sunt și cui aparțin. Într-o perioadă plină de incertitudine, marcată de prăbușirea imperiilor și de tulburările provocate de Revoluția Rusă, reprezentanții Basarabiei au ales drumul identității și al unității naționale. Votul lor nu a fost doar o decizie politică, ci o declarație de credință în valorile românești, în limba și cultura moștenite din generație în generație. Privind astăzi înapoi la acel moment istoric, nu putem să nu simțim respect și recunoștință față de cei care au avut curajul să pună interesul național mai presus de orice. Unirea Basarabiei a fost primul pas spre realizarea visului de veacuri al românilor – acela de a trăi împreună într-un singur stat. A fost începutul unui an memorabil pentru istoria noastră, anul în care idealul unității naționale a devenit realitate.

  Pentru mine, Basarabia reprezintă mai mult decât o lecție de istorie. Este o amintire vie a faptului că identitatea și unitatea unui popor nu pot fi șterse de granițe sau de vremuri grele, iar legăturile dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului au rămas puternice tocmai pentru că ele sunt construite pe aceeași limbă, aceeași cultură și aceeași memorie istorică.

  Astăzi avem datoria să nu uităm acest capitol al trecutului nostru. Să vorbim despre el, să îl transmitem generațiilor tinere și să păstrăm vie ideea de solidaritate și fraternitate românească. Istoria ne arată că atunci când românii sunt uniți în gând și în suflet, pot depăși orice încercare. Unirea Basarabiei din 27 martie 1918 nu este doar o dată din calendar, este un simbol al curajului, al demnității și al dorinței de a rămâne ceea ce suntem: ROMÂNI.

Trec vremurile și se scriu faptele-n carte,  

Cine uită trecutul, adevărul îl doare în parte.  

Unitatea și drumul ne sunt arătate clar,  

Istoria nu iartă nimic din ce s-a făcut amar.

Prin lupte și visuri, prin renaștere și dor,

Ne-am construit rădăcini și un viitor mai ușor.

Cunoașterea trecutului ne ține uniți și vii,

Istoria nu iartă, ea ne arată CINE VOM FI.

În brazda veche-a gliei străbune,

Se scrie dorul neamului curat,

Cu rugi șoptite-n lacrimi și-n minune,

Sub cerul sfânt de altar încoronat.

Patria mea e cântec și jertfire,

E pâine ruptă-n prag de dimineață,

Cu Dumnezeu lumină-n nemurire,

Și sânge viu ce-aprinde-n noi speranță.

Cât timp credința arde-n dor nemărginit,

Nu piere neamul, nu se frânge-n vânt,

Că patria trăiește neînvins

Prin cei ce-o poartă-n suflet și cuvânt.

Andrei Guțu,

09.01.2026

Când primăvara își varsă lumina,

Și florile răsar pe sub razele calde,

Un vânt de durere ți-a atins inima,

Și în suflet te doare, simți un abis adânc.

Cineva te-a rănit, ți-a smuls din viață,

A luat ce-i mai frumos, te-a lăsat în negru,

Și-n gândurile tale s-a strecurat ură,

Răzbunarea te roade, te înghite în întuneric.

Dar primăvara, în toată splendoarea ei,

Te cheamă să ierți, să nu te pierzi în focul răzbunării.

Iubește ca și Isus, cu inima curată,

Căci doar prin iertare se naște o lume nouă.

Iar dacă îl urăști, dacă vrei să-l distrugi,

Ți-ai pierdut singur drumul, ai pierdut lumina.

Iertarea e cheia, iubirea este dar,

Prin tine poate înflori, ca o floare-n grădină.

Nu lăsa răul să-ți fure zâmbetul,

Căci doar iubirea te poate ridica,

Iartă cu credință, cu lacrimi și zâmbet,

Și lasă primăvara să aducă renașterea.

Nu-i uita pe cei care te-au rănit,

În loc să-i urăști, ajută-i să crească,

Pentru că prin iertarea ta, omul se schimbă,

Iar în loc de frunze uscate, vor înflori flori de pace.

Așadar, iartă necondiționat,

Căci doar așa vei găsi adevărata libertate,

Și primăvara va fi pentru tine un miracol,

În care tu și ceilalți veți înflori cu adevărat.

Un dor de casă mă apasă,

peste casa strămoșească.

Un suflet trist profund vibrează,

ca Duhul Sfânt ce-i pasă,

de țara noastră românească.

Ce-ai pățit tu scumpă țară,

că te văd atât de amară.

Oare poporul e de vină

că te privește fără milă.

Nu fii tristă țara mea,

eu sunt cu tine și voi lupta,

pentru glorie îmi voi da,

toată puterea mea.

Acum să privim cu bucurie,

cu toții către tine,

către patria noastră măreață,

iubită țară românească.

Nu există mai sfânt pe lume,

decât CREDINȚĂ și PATRIE,

pentru a noastră eternitate.

(Prof. Andrei GUȚU)

Fiecare chip poartă o stea,

fiecare glas își țese chemarea.

Diferențele nu ne separă,

ci ne dau aripi să privim în zare.

Pașii noștri se-mpletesc pe pământ,

mâinile se întâlnesc fără teamă.

Pacea blândă crește ca un râu lin,

curățând pietrele urii de sub seamă.

Culorile lumii se aștern împreună,

fiecare floare vorbește alt limbaj.

Armonia nu cere supunere,

ci înțelegere și curaj în fiecare pas.

Fiecare inimă aduce pace,

fiecare gând devine lumină.

Diversitatea e sursa puterii,

iar iubirea curge fără frică, fără vină.

09.11.2025

Andrei GUȚU

strigătul fricii

reverberează lugubru

alergi și simți cum plumbul ți se topește-n picioare

nu-ți mai auzi bătăile inimii

te-apuci cu mâinile de ultimul gând

care te-ndemnase

cu puțin înainte

diabolic

să fugi

fără să înțelegi de ce

și

mai ales

fără să știi cine

a stins acolo

sus

(în somtuoasele apartamente ale minții)

lumina

lăsându-ți i sufletul să se zbată

precum peștele pe uscat

să urle pe străzile scufundate în beznă

ca Diogene

căutând cu disperare

un om…

Azi,

Luna a rasarit din nou.

Fara sa vreau, o am privit.

O, Luna, dac-ai stii...

Razele tale s-ar raci mai mult acum,

iarna Sufletului,

primavara Mintii...

un lucru e sigur

dacă nu strigi când te doare

nu te aude nimeni

oamenii iubesc strigătele la nebunie

iar poezia este un strigăt

precum cel al Babilonului lui Nabucodonosor

în flăcări

cine-ar fi crezut că Babilonul se va prăbuși

într-o singură noapte

că morții vor ieși din cuptoarele-ncinse-ale cetății

cântând din țimbale

strigând „slavă ție” făuritorule de cuvinte

nimeni

trăiește-și viața înveșmântată în sunete

iubito

ca albina care se scaldă-n nectarul florii de Mai

doar auzind-o simți dulceața fără de margini a mierii

poezia Naturii

du-te și strigă în urechile surdului

și te va auzi

înalță ochii spre cer

și te vei bucura toată ziua de zâmbetul lui Dumnezeu

în răsăritul Soarelui…

Pulsul vieții,gândul la moarte-doua trăiri,aceeași carte,

Zambet și lacrima,îngemănate,

Zbor spre fericire,apoi,prăbușire,

Apusul negru,in zare,departe,

Azi,răsăritul strălucind,

Lumina și întuneric,în aceeași privire,

Tristețea,ca un glas de clopot,

Viața,te rog,canta asurzitor sa acoperi acest glas

Tulburător,,obsedant,atât de gol...

Am obosit,mi-e greu sa zbor,

Aripile îmi sunt apasate de gândul morții,

Viața,ia-ma-n vârtejul tau,orbeste-ma cu strălucirea ta,

Sa uit de ultima filă din cartea mea,

De finalul atât de trist al sorții..

există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă

și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața

în zori

ar fi cumplit

mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri

deformate grotesc

într-unul singur

nu m-ar mai cunoaște nimeni

nici chiar eu

în fiecare zi mă privesc în oglindă

încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte

odată cu ultimul vis

.

e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi

care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi

.

mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri

niciunul nu seamănă cu celălalt

imaginea lor mă urmărește obsesiv

pe o tablă de șah cu piese de sticlă

ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii

(traversată de un șoarece)

în creier

.

e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni

încât mi se strepezesc dinții

.

o parte din mine adună cu obsesie

chipuri de oameni

o altă parte le-ngroapă în memorie

sau le șterge

nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri

nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă

și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…

Aș vrea să cânt de dimineață până seara. 

Să nu mă las făcută-n fel și chip. 

Să mă-nțeleagă lumea, toată țara. 

Să mi înțeleagă felul cum gândesc. 

Să mă culeagă de pe stele mute

Și să m-aleg cu praf din urma lor. 

Eu să vorbesc, iar ei să mă asculte, 

Să mă lovească cu sute de flori.

Să văd cum e atunci când ești iubită

Ori respectată, ori ținută strâns.

Și să te vezi pe scenă sus suită, 

Iar oamenii tu să îi faci sa râzi. 

Nu vreau să creadă cineva ceva 

De genul:" Ea ar vrea să fie rea.", 

Ci vreau să înțeleagă faptul

Că vreau să mi fac eu viața mea. 

Să fiu doar liberă, uneori singură, 

Să mi pot alege calea ce-o urmez. 

Și susținută, nu umilită, 

Să pot să fac exact ce îmi doresc.