Superstiții
am crezut mereu în predicțiile lui Nostradamus
neîmplinite
la naiba
trebuie să crezi în ceva
nu poți sta toată viața indiferent
pe marginea șanțului
să numeri stelele
sau găurile negre din Univers
ca și când ai trăi veșnic
legile fizicii ne spun altceva
într-o bună zi se va sfârși totul
se cuvine
așadar
să te obișnuiești cu gândul acesta
mayașii vorbeau încă de acum două mii de ani
despre Nibiru
care se-apropie
apostolii despre Apocalipsă
unii îi zic „încălzire globală”
alții altfel
tu îți dai cu ojă incoloră pe unghii
absentă
te piepteni și arunci câțiva bănuți în poșetă
să ai cu ce plăti vămile…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 28 februarie 2019
Vizualizări: 1758
Poezii din aceiaşi categorie
Trecut-au anii tinereţii
Trecut-au anii tinereţii.
Trecut-au eu prin amintiri
Trecut-au vorbele în şoapte
Trecut-au lacrimile-n priviri
Trecut-au norii cerul veşnic
Şi visele departe au ajuns
Trecut-au gîndurile veţii
Şi sentimente ce li-ai ascuns
Trecut-au clipele placute
Deparca nici nau existat
Trecutau noptile dea rindu
Si visele ce li-ai visat
Trecut-au durerile din suflet
De parca lacrimile-au uscat
Trecut-au timpurile cînd cautam
Cum sa traiesc cu-adevarat
Trecut-au prea multe speranţe
Că pot sa fiu cum îmi doresc
Trecut-au lacrimile-n zîmbet
Şi-ncerc din nou ca sa trăiesc
Bilanț existențial
pe-o coloană se trec iubirile
pe alta coloană
despărțirile
alături de ele trebuie să evidențiezi cheltuielile
investițiile neregăsite în încredere
în dragoste
provizioanele
diferența dintre primele și ultimile
reprezintă profitul
pierderea
cu ce rămâi sau pierzi
dacă tragi o linie
dacă nu
se poate și altfel
să reportezi totul
profitul să-l reinvestești în iluzii
pierderea s-o deduci pe parcurs
din adaos
Anul Nou este întodeauna un prilej de speranță
doar cei cu inimi de piatră nu înțeleg
această contabilitate a vieții
care te scoate dator
numai după ce îți scade toate eșecurile
materiale consumabile
mijloacele fixe
obiectele de inventar
din impozitul pe exercițiului fiscal
încheiat
și-ți reține doar sufletul...
O dulce decembrie
Dulce decembrie, plin de amărăciune
de ce îmi rănești copilul din mine
Ce te visa un an întreg,
ce te ruga să nu mai pleci.
Râmăi acum, o dulce decembrie
un vis amar, ce subtil
Mă amăgești, și mă cuprinzi
într-o strânsoare ce mă sufocă.
Ai venit în plin moment
de goliciune în a mea inima
Jelindu-mi copilul, ce odată a fost
viu și fericit în acest moment.
Ceea ce aduci tu nu e fericire,
e un oribil viscol, plin de amar și regrete
de vise devenite coșmaruri
Și de momente în închisori pe viața.
Mă crezi când iți spun că te urâsc
Aș da și viața de doi bani a mea
să pleci de tot, să nu mai revii,
Dar tot în zadar ar fi sacrificiul meu.
Rămâi atunci în pereții goi ai trupului meu,
lângă un suflet reanimat de prea multe ori
privind prin ochii de gheață,
al unui corp parăsit de speranță.
Cercuri
nu mai am dureri să-mi dor nefericirea
m-am tot durut de când mă știu
acum ascult cum mă învăluie nemărginirea
și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu
stăpân pe ochiul bolnav de întuneric
eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul
lăsându-mă în centru altui cerc concentric
care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul
fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,
nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,
rămân mereu un punct neînsemnat pe margini
pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă
cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,
( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),
când ești atât de mic, un punct de referință,
sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui
Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,
cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos
cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine
care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os
de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,
care există-n tot ce ne-nconjoară
un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,
un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...
Ipocrizie
îmi beau cafeaua în timp ce aprind lumina în camera cealaltă
cu vedere spre infinit
unde se-aude foșnind ziua
încercând să-mi alung gândul încurcat în mrejele nopții
gustul de rugină și Tequila
din gură
mahmureala instalată în oase
ca plumbul topit
și simt sentimentul acela revigorant
al nepăsării
oricum o iei mereu de la capăt
așezi aceleași piese pe tabla de șah
și faci prima mutare cu inima
rațiunea încă mai doarme din greu
printre monștri
lumea
la fel
e tot acolo
și te așteaptă indiferentă
ca o femei de moravuri ușoare
pe care n-o mai surprinde nimic
viața vine din urmă cu alte sfidări deșănțate
ingenuă
instanțele împart dreptatea până când te fac praf
și când rezultatul nu mai contează
arareori întrevezi viitorul
prin aburul rafinat al cafelei
dar ție nu-ți mai pasă
nu ai prea multe opțiuni
în afara cafelei
poate doar să-ți aprinzi o țigară…
Cireşul
(din ciclul "Sa nu citesti asta")
acolo sus
ca o pasăre gigantică îmi fac cuibul
frunzele sunt hărţi spre ţări miraculoase
unde gheţarii îşi povestesc tainele
florile înfloresc la atingere
şi oamenii ştiu să râdă cu adevărat
acolo sus
vântul se leagănă şi adoarme în părul meu
îmi pun urechea la trunchiul copacului
să ascult cum înghite întunericul pământului
îi sărut scoarţa şi ştiu că el
nu mă va uita
acolo sus
răsuflarea e freamăt de frunze
totul capătă sens nou
lumina nu e culoare, lumina e numai sunet
se loveşte de frunze de crengi de trunchi
şi cântă
acolo sus
fericirea e numărată în sâmburi de cireşe
Trecut-au anii tinereţii
Trecut-au anii tinereţii.
Trecut-au eu prin amintiri
Trecut-au vorbele în şoapte
Trecut-au lacrimile-n priviri
Trecut-au norii cerul veşnic
Şi visele departe au ajuns
Trecut-au gîndurile veţii
Şi sentimente ce li-ai ascuns
Trecut-au clipele placute
Deparca nici nau existat
Trecutau noptile dea rindu
Si visele ce li-ai visat
Trecut-au durerile din suflet
De parca lacrimile-au uscat
Trecut-au timpurile cînd cautam
Cum sa traiesc cu-adevarat
Trecut-au prea multe speranţe
Că pot sa fiu cum îmi doresc
Trecut-au lacrimile-n zîmbet
Şi-ncerc din nou ca sa trăiesc
Bilanț existențial
pe-o coloană se trec iubirile
pe alta coloană
despărțirile
alături de ele trebuie să evidențiezi cheltuielile
investițiile neregăsite în încredere
în dragoste
provizioanele
diferența dintre primele și ultimile
reprezintă profitul
pierderea
cu ce rămâi sau pierzi
dacă tragi o linie
dacă nu
se poate și altfel
să reportezi totul
profitul să-l reinvestești în iluzii
pierderea s-o deduci pe parcurs
din adaos
Anul Nou este întodeauna un prilej de speranță
doar cei cu inimi de piatră nu înțeleg
această contabilitate a vieții
care te scoate dator
numai după ce îți scade toate eșecurile
materiale consumabile
mijloacele fixe
obiectele de inventar
din impozitul pe exercițiului fiscal
încheiat
și-ți reține doar sufletul...
O dulce decembrie
Dulce decembrie, plin de amărăciune
de ce îmi rănești copilul din mine
Ce te visa un an întreg,
ce te ruga să nu mai pleci.
Râmăi acum, o dulce decembrie
un vis amar, ce subtil
Mă amăgești, și mă cuprinzi
într-o strânsoare ce mă sufocă.
Ai venit în plin moment
de goliciune în a mea inima
Jelindu-mi copilul, ce odată a fost
viu și fericit în acest moment.
Ceea ce aduci tu nu e fericire,
e un oribil viscol, plin de amar și regrete
de vise devenite coșmaruri
Și de momente în închisori pe viața.
Mă crezi când iți spun că te urâsc
Aș da și viața de doi bani a mea
să pleci de tot, să nu mai revii,
Dar tot în zadar ar fi sacrificiul meu.
Rămâi atunci în pereții goi ai trupului meu,
lângă un suflet reanimat de prea multe ori
privind prin ochii de gheață,
al unui corp parăsit de speranță.
Cercuri
nu mai am dureri să-mi dor nefericirea
m-am tot durut de când mă știu
acum ascult cum mă învăluie nemărginirea
și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu
stăpân pe ochiul bolnav de întuneric
eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul
lăsându-mă în centru altui cerc concentric
care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul
fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,
nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,
rămân mereu un punct neînsemnat pe margini
pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă
cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,
( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),
când ești atât de mic, un punct de referință,
sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui
Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,
cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos
cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine
care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os
de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,
care există-n tot ce ne-nconjoară
un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,
un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...
Ipocrizie
îmi beau cafeaua în timp ce aprind lumina în camera cealaltă
cu vedere spre infinit
unde se-aude foșnind ziua
încercând să-mi alung gândul încurcat în mrejele nopții
gustul de rugină și Tequila
din gură
mahmureala instalată în oase
ca plumbul topit
și simt sentimentul acela revigorant
al nepăsării
oricum o iei mereu de la capăt
așezi aceleași piese pe tabla de șah
și faci prima mutare cu inima
rațiunea încă mai doarme din greu
printre monștri
lumea
la fel
e tot acolo
și te așteaptă indiferentă
ca o femei de moravuri ușoare
pe care n-o mai surprinde nimic
viața vine din urmă cu alte sfidări deșănțate
ingenuă
instanțele împart dreptatea până când te fac praf
și când rezultatul nu mai contează
arareori întrevezi viitorul
prin aburul rafinat al cafelei
dar ție nu-ți mai pasă
nu ai prea multe opțiuni
în afara cafelei
poate doar să-ți aprinzi o țigară…
Cireşul
(din ciclul "Sa nu citesti asta")
acolo sus
ca o pasăre gigantică îmi fac cuibul
frunzele sunt hărţi spre ţări miraculoase
unde gheţarii îşi povestesc tainele
florile înfloresc la atingere
şi oamenii ştiu să râdă cu adevărat
acolo sus
vântul se leagănă şi adoarme în părul meu
îmi pun urechea la trunchiul copacului
să ascult cum înghite întunericul pământului
îi sărut scoarţa şi ştiu că el
nu mă va uita
acolo sus
răsuflarea e freamăt de frunze
totul capătă sens nou
lumina nu e culoare, lumina e numai sunet
se loveşte de frunze de crengi de trunchi
şi cântă
acolo sus
fericirea e numărată în sâmburi de cireşe
Alte poezii ale autorului
Nebulozități
toată ziua se învârtise în jurul grădinii cu meri înfloriți
e fratele meu vitreg. mâine face o sută de ani
și e mai mic decât mine
nu știu cum s-a întâmplat
el s-a născut când eu împlinisem douăzeci de ani
iar de atunci n-a părăsit niciodată Pământul
eu am mai umblu cu capul prin nori
dar tot ar trebui să fiu mai bătrân decât dânsul
pesemne că și-a băgat coada între noi timpul
altfel nu-mi explic
i-am cupărat de ziua lui o pasăre colibri
o „pasăre muscă”
( pe etichetă scria Archilochus colubris
cum îi plăcea lui!)
toata viața a omorât păsări
încercând să pătrundă misterele fascinante ale evoluției
i se trăgea de la prima lecție de anatomie
acum este ornitolog la Grădina zoologică a orașului
știe aproape totul despre păsări
mănâncă păsări la micul dejun
iar în amurg trage cu praștia după grauri
.
nici nu știu cum să-i spun la aniversarea aceasta
rotundă:
„la mulți ani”
ar semăna cu o glumă proastă
„ gata!”
nici atât
ar putea crede că-i doresc moartea…
Escale
în locul tău va apărea sigur altă femeie însingurată
(nu-mi explic de ce toate femeile singure poartă colanți negri
și sutiene albastre!)
știe că te aștept și că s-ar putea să întârzii ca avionul de linie Blue- Air
din Regatul Unit
din cauza rafalelor de vânt de pe Canalul Mânecii și de pe țărmul peninsulei Bretagne
adică vreo oră
destul cât să croșeteze spațiul rămas între cele două zboruri
prin fața ochilor mei
cu o sută de iglițe
inutil
se anunță rafale de vânt și la Köln
la Viena
Zagreb și Belgrad
până mâine nu mai e nicio speranță
.
va trebui să dorm în singurul zgârâie nori cu hotel și tersă spre cosmos
din capătul terminalului patru
altul nu mai există
în locul tău voi găsi probabil femeia însingurată de pe aeroportul Cardiff
croșetând
însăși viața mea este o broderie de zboruri și vânturi
fără chipul tău virtual din mijlocul pânzei albe a gândului
cusut cu fire de aur
m-aș pierde pe aeroportul acesta...
Spaime
lângă mine s-a așezat o vrabie
jumătate neagră
jumătate galbenă
tremuram amândoi pe aceeași ramură
împărțind întunericul
ea își aranja cu un fel de pedanterie
meditativă
penele
răscolite de crivăț
eu îmi frecam în neștire palmele
pentru întâia oara se întâmpla
să se întâlnească la un loc
un om și o pasăre
mă gândeam
într-un dialog al surzilor
ea cu sunetele ei intraductibile
eu cu verbele mele pline de ifose
în timp ce sub picioarele noastre
auzeam crăpând pietrele
Doamne
m-am pierdut în iarna aceasta
ascuțită ca un tăiș de sabie
printre miliarde de fulgi de zăpadă
inexorabil
unde ești femeie frumoasă cu ochii albaștri
să alungi din calea mea lupii
să-mi deschizi un drum de lumină
și liniște
care să treacă prin mijlocul inimii tale
unde să lași un loc și pentru o pasăre…
Pastel
mă gândeam cum ar fi să ne trăim viețile la poli
o singură zi și o singură noapte-ntr-un an
cum ar fi să ieșim de sub tirania sufocantă a timpului
potrivindu-ne fusul orar după longitudinile inimilor
despărțirea luminii de întuneric a fost o eroare transcedentală
nu poți despărți infinitul în două jumătăți
din care una râmâne mereu 0
în cosmos exisă doar întuneric
lumina este ca o mașină uitată cu farurile aprinse-n deșert
ceva nu e-n regulă cu viața aceasta a omului
aflată la bunul plac al ochiului
poate că sunt ultimul visător jovial și haios de pe planeta Pământ
nu știu
dar mă gândeam și eu cum ar fi
ca prima noastră noapte de iubire polară
să-nceapă-n septembrie….
Secretul lui Polichinelee
ai rupt din DEX-ul meu pagina despre iubire
știind că mă uit uneori la diferite cuvinte
ai vrut să nu-mi explic sentimentul acesta puternic
pentru infantă
al doilea copil al Literaturii
Poezia
care nu-ți vine la îndemână
ai reînviat secretul lui Polichenele
ca și când n-ai ști că iubirea n-are nevoie de explicații
oricâte pagini ai rupe din DEX
vei fi întotdeauna pe locul doi
Poezia și tu
în această ordine
nu se poate altfel
arată-mi un om dependent sută la sută
de o femeie
fără o mică anticameră
în care să-și oblojească sufletul
tu însăți depinzi ombilical de beauty
militezi pentru independența femeii
printre altele
sau pierzi timpul la coafor
hai lasă-mă...
Resemnare
de fapt, nu știu ce caut
ce mai caut
la anii mei n-ar mai trebui să caut nimic
de-a lungul vieții am strâns tot felul de lucruri
nu mai am loc
debaraua mea e plină de cutii sigilate și de cadavre
nici nu-ți închipui cum e să trăiești într-un asemenea cimitir
clandestin
să ștergi cel puțin o dată pe an
praful de pe schelete
să dai acatiste în fiecare duminică
și pomeni
să păstrezi o relație cordială cu morții
nu
nu mai umblu după nimic
n-am ce să mai caut
zău
am găsit tot ce mi-am dorit
nimic n-a meritat și nu merită atâta efort
uneori aceste lucruri vin și singure
noi însă ne grăbim întodeauna prea mult
încercăm s-o luăm înaintea timpului
îmi ajunge
nu-mi mai doresc decât să rămân singur
cu scheletele mele prăfuite
al meu însumi…
Nebulozități
toată ziua se învârtise în jurul grădinii cu meri înfloriți
e fratele meu vitreg. mâine face o sută de ani
și e mai mic decât mine
nu știu cum s-a întâmplat
el s-a născut când eu împlinisem douăzeci de ani
iar de atunci n-a părăsit niciodată Pământul
eu am mai umblu cu capul prin nori
dar tot ar trebui să fiu mai bătrân decât dânsul
pesemne că și-a băgat coada între noi timpul
altfel nu-mi explic
i-am cupărat de ziua lui o pasăre colibri
o „pasăre muscă”
( pe etichetă scria Archilochus colubris
cum îi plăcea lui!)
toata viața a omorât păsări
încercând să pătrundă misterele fascinante ale evoluției
i se trăgea de la prima lecție de anatomie
acum este ornitolog la Grădina zoologică a orașului
știe aproape totul despre păsări
mănâncă păsări la micul dejun
iar în amurg trage cu praștia după grauri
.
nici nu știu cum să-i spun la aniversarea aceasta
rotundă:
„la mulți ani”
ar semăna cu o glumă proastă
„ gata!”
nici atât
ar putea crede că-i doresc moartea…
Escale
în locul tău va apărea sigur altă femeie însingurată
(nu-mi explic de ce toate femeile singure poartă colanți negri
și sutiene albastre!)
știe că te aștept și că s-ar putea să întârzii ca avionul de linie Blue- Air
din Regatul Unit
din cauza rafalelor de vânt de pe Canalul Mânecii și de pe țărmul peninsulei Bretagne
adică vreo oră
destul cât să croșeteze spațiul rămas între cele două zboruri
prin fața ochilor mei
cu o sută de iglițe
inutil
se anunță rafale de vânt și la Köln
la Viena
Zagreb și Belgrad
până mâine nu mai e nicio speranță
.
va trebui să dorm în singurul zgârâie nori cu hotel și tersă spre cosmos
din capătul terminalului patru
altul nu mai există
în locul tău voi găsi probabil femeia însingurată de pe aeroportul Cardiff
croșetând
însăși viața mea este o broderie de zboruri și vânturi
fără chipul tău virtual din mijlocul pânzei albe a gândului
cusut cu fire de aur
m-aș pierde pe aeroportul acesta...
Spaime
lângă mine s-a așezat o vrabie
jumătate neagră
jumătate galbenă
tremuram amândoi pe aceeași ramură
împărțind întunericul
ea își aranja cu un fel de pedanterie
meditativă
penele
răscolite de crivăț
eu îmi frecam în neștire palmele
pentru întâia oara se întâmpla
să se întâlnească la un loc
un om și o pasăre
mă gândeam
într-un dialog al surzilor
ea cu sunetele ei intraductibile
eu cu verbele mele pline de ifose
în timp ce sub picioarele noastre
auzeam crăpând pietrele
Doamne
m-am pierdut în iarna aceasta
ascuțită ca un tăiș de sabie
printre miliarde de fulgi de zăpadă
inexorabil
unde ești femeie frumoasă cu ochii albaștri
să alungi din calea mea lupii
să-mi deschizi un drum de lumină
și liniște
care să treacă prin mijlocul inimii tale
unde să lași un loc și pentru o pasăre…
Pastel
mă gândeam cum ar fi să ne trăim viețile la poli
o singură zi și o singură noapte-ntr-un an
cum ar fi să ieșim de sub tirania sufocantă a timpului
potrivindu-ne fusul orar după longitudinile inimilor
despărțirea luminii de întuneric a fost o eroare transcedentală
nu poți despărți infinitul în două jumătăți
din care una râmâne mereu 0
în cosmos exisă doar întuneric
lumina este ca o mașină uitată cu farurile aprinse-n deșert
ceva nu e-n regulă cu viața aceasta a omului
aflată la bunul plac al ochiului
poate că sunt ultimul visător jovial și haios de pe planeta Pământ
nu știu
dar mă gândeam și eu cum ar fi
ca prima noastră noapte de iubire polară
să-nceapă-n septembrie….
Secretul lui Polichinelee
ai rupt din DEX-ul meu pagina despre iubire
știind că mă uit uneori la diferite cuvinte
ai vrut să nu-mi explic sentimentul acesta puternic
pentru infantă
al doilea copil al Literaturii
Poezia
care nu-ți vine la îndemână
ai reînviat secretul lui Polichenele
ca și când n-ai ști că iubirea n-are nevoie de explicații
oricâte pagini ai rupe din DEX
vei fi întotdeauna pe locul doi
Poezia și tu
în această ordine
nu se poate altfel
arată-mi un om dependent sută la sută
de o femeie
fără o mică anticameră
în care să-și oblojească sufletul
tu însăți depinzi ombilical de beauty
militezi pentru independența femeii
printre altele
sau pierzi timpul la coafor
hai lasă-mă...
Resemnare
de fapt, nu știu ce caut
ce mai caut
la anii mei n-ar mai trebui să caut nimic
de-a lungul vieții am strâns tot felul de lucruri
nu mai am loc
debaraua mea e plină de cutii sigilate și de cadavre
nici nu-ți închipui cum e să trăiești într-un asemenea cimitir
clandestin
să ștergi cel puțin o dată pe an
praful de pe schelete
să dai acatiste în fiecare duminică
și pomeni
să păstrezi o relație cordială cu morții
nu
nu mai umblu după nimic
n-am ce să mai caut
zău
am găsit tot ce mi-am dorit
nimic n-a meritat și nu merită atâta efort
uneori aceste lucruri vin și singure
noi însă ne grăbim întodeauna prea mult
încercăm s-o luăm înaintea timpului
îmi ajunge
nu-mi mai doresc decât să rămân singur
cu scheletele mele prăfuite
al meu însumi…