Lipsa Mamei
O scumpă ,minunată mamă
Mi -as fi dorit sa -ti spun mereu
Dar tu din viața noastră crudă
Ai ales drumuri teleleu.
Nu te-ai gândit ca-n urma ta
Lași durere ,lacrimi și suspine
O tu inconștiență mama
Tu te-ai gândit numai la tine.
Nu ti -ai simțit copiii bolnavi,
Nu te n ntrebai dacă sunt bine
Când noi stateam pe prispa casei,
ne întrebam "mama mai vine?"
Și asa treceau nopți de vara
Iar eu priveam la stele
Eram atent ,le-numărăm,
Puteam să jur cu adevărat
Ca tu tu ești una dintre ele.
Tu singura ti-ai ales destinul
Ai ales sa nu ne iubești.
Acum copiii mici sunt mari
E prea târziu sa te căiești.
Ai ajuns bătrână acum
Timpul e neiertător
Tu vii acum si chiar implori
Sa ceri iertare tuturor.
O tu inconștiență mamă
E prea târziu sa mai repari
Trecutul nostru cel amar
Nu poți topii niște ghețari.
Acum sunt bine vindecat
Eu cu gândul m-am împăcat .
O scumpă minunată mamă.
Nu te -a durut ,nu ți- a păsat.
Nici în ochii nu nu ne-ai privit
Ti -aruncat geanta pe umăr.
Intr-un moment tu te-ai oprit.
Dar după iar te-ai răzgândit.
Iti spun acum la revedere
Cu vocea fără de regret
Căci tu în amintirile mele
Nu ai contur și nici portret.
Serban Ion Georgian
Poezii din aceiaşi categorie
însemnări/1
între iertare și dreptate
se află
discernământul.
acesta
e-mbrăcat cu hainele curate
ale sufletului.
întotdeauna,
te-ntâmpină cu steagul păcii.
pacea interioară,
e asemenea unui alint de pimăvară,
când florile prunului
par solzi de lumină
și puiul de cerb
îți mănâncă
din palmă.
liniștea interioară
e un urcuș anevoios prin tenebroase furtuni;
odată atins vârful, nu mai contează asprimile vieții;
ești dezlegat de dorințe.
are o scriere luminoasă,
se poate citi-n priviri,
așa cum poți admira
adâncul apelor limpezi.
e un rotor al gândirii,
care definește in câmpul său vectorial
traiectoria faptelor bune.
Gânduri
"gânduri"...un cuvânt des întâlnit .
N-are niciun sens,
nu știu de unde e provenit ,
dar m-a schimbat intens.
Oare chiar gândesc?
Oare...oare chiar așa am fost creat?
Dacă a mea minte vede ce privesc
și simte cum am fost vegheat.
Poate-s doar gânduri
sau poate nu-s nici atât.
Toate se așează în rânduri,
încât mă fac să mă simt hotărât.
Stai... stai! Crezi că tot e-așa cum știi?
Nu tot ce zboară se mănâncă.
Nu e ca și cum ai fi ca specialiștii
care pe oameni îi aruncă....
Ecorșeu de gânduri
Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,
Și am găsit înăuntru un șarpe de aur
Înfășurat pe osul timpului.
Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,
Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.
Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,
Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.
Așa că am început să mă deconstruiesc —
Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.
Fiecare nerv era o întrebare,
Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.
Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.
Iubirea? O metastază frumoasă.
Eu? O bucată de umbră care învață să respire.
Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,
Îți voi răspunde doar atât:
Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad
Și formează poezii pe podeaua uitării.
Joc/3
programul-pentru conversia
infinitului în finit,
transformă
cercul într-un punct.
%
ieșind din paradigma cuvăntului
lui Dumnezeu ,
lăcomia are forma
unui jucător de poker.
Primavara rece
Ploaia cade rece, rece,
Pe pământul încă adormit,
Un fior rece se strecoară,
Pe sufletul meu obosit.
Vântul bate cu putere,
Frunzele uscate le smulge,
Le duce departe, departe,
Ca un vis ce se rupe.
Soarele se ascunde după nori,
Lumina lui slabă abia se strecoară,
O zi tristă, o zi rece,
O zi de primăvară amară.
Dar ploaia e necesară,
Să ude pământul uscat,
Să dea viață florilor,
Să aducă verdele înapoi.
Chiar și în această zi rece,
Speranța încă înflorește,
Știu că soarele va reveni,
Și primăvara va fi din nou frumoasă.
Repere
m-am bucurat de fiecare zi apărută în viața mea
încercam de fiecare dată sentimentul pe care-l ai când te întâlnești cu o femeie
rațiunea de a fi aduna cele mai frumoase flori ale dimineții
și le punea în glastră
fiecare zi cu florile ei minunate de colț
fiecare floare cu picătura ei strălucitoare de rouă
așteptam pitit în întunericul nopții
prima rază de Soare neumblată de pașii luceafărului de ziuă
nici măcar de ochii tăi apucători
riscând să te supăr
dar tu ai râs
am fost un egoist incorigibil
m-am strecurat cu viclenie printre oameni și lucruri
am idolatrizat zeii păgâni
am dezgropat morții
iar morții dezgropați au zâmbit
„aproape că uitasem cum răsare Soarele”
devenisem dușmanul de moarte al dimineților tulburi
fără orizont și speranță
al norilor cumulus
care aduceau ploaia
al trecătorilor solitari
rătăciți printre gânduri
.
nu mă gândisem nicio clipă până atunci
că începeam
de fapt
să-mi pierd sufletul
.
ultima mea privire
înghețată în infinitul oglinzii
luase
probabil
demult
chipul schimonosit al păcatului…
însemnări/1
între iertare și dreptate
se află
discernământul.
acesta
e-mbrăcat cu hainele curate
ale sufletului.
întotdeauna,
te-ntâmpină cu steagul păcii.
pacea interioară,
e asemenea unui alint de pimăvară,
când florile prunului
par solzi de lumină
și puiul de cerb
îți mănâncă
din palmă.
liniștea interioară
e un urcuș anevoios prin tenebroase furtuni;
odată atins vârful, nu mai contează asprimile vieții;
ești dezlegat de dorințe.
are o scriere luminoasă,
se poate citi-n priviri,
așa cum poți admira
adâncul apelor limpezi.
e un rotor al gândirii,
care definește in câmpul său vectorial
traiectoria faptelor bune.
Gânduri
"gânduri"...un cuvânt des întâlnit .
N-are niciun sens,
nu știu de unde e provenit ,
dar m-a schimbat intens.
Oare chiar gândesc?
Oare...oare chiar așa am fost creat?
Dacă a mea minte vede ce privesc
și simte cum am fost vegheat.
Poate-s doar gânduri
sau poate nu-s nici atât.
Toate se așează în rânduri,
încât mă fac să mă simt hotărât.
Stai... stai! Crezi că tot e-așa cum știi?
Nu tot ce zboară se mănâncă.
Nu e ca și cum ai fi ca specialiștii
care pe oameni îi aruncă....
Ecorșeu de gânduri
Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,
Și am găsit înăuntru un șarpe de aur
Înfășurat pe osul timpului.
Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,
Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.
Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,
Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.
Așa că am început să mă deconstruiesc —
Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.
Fiecare nerv era o întrebare,
Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.
Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.
Iubirea? O metastază frumoasă.
Eu? O bucată de umbră care învață să respire.
Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,
Îți voi răspunde doar atât:
Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad
Și formează poezii pe podeaua uitării.
Joc/3
programul-pentru conversia
infinitului în finit,
transformă
cercul într-un punct.
%
ieșind din paradigma cuvăntului
lui Dumnezeu ,
lăcomia are forma
unui jucător de poker.
Primavara rece
Ploaia cade rece, rece,
Pe pământul încă adormit,
Un fior rece se strecoară,
Pe sufletul meu obosit.
Vântul bate cu putere,
Frunzele uscate le smulge,
Le duce departe, departe,
Ca un vis ce se rupe.
Soarele se ascunde după nori,
Lumina lui slabă abia se strecoară,
O zi tristă, o zi rece,
O zi de primăvară amară.
Dar ploaia e necesară,
Să ude pământul uscat,
Să dea viață florilor,
Să aducă verdele înapoi.
Chiar și în această zi rece,
Speranța încă înflorește,
Știu că soarele va reveni,
Și primăvara va fi din nou frumoasă.
Repere
m-am bucurat de fiecare zi apărută în viața mea
încercam de fiecare dată sentimentul pe care-l ai când te întâlnești cu o femeie
rațiunea de a fi aduna cele mai frumoase flori ale dimineții
și le punea în glastră
fiecare zi cu florile ei minunate de colț
fiecare floare cu picătura ei strălucitoare de rouă
așteptam pitit în întunericul nopții
prima rază de Soare neumblată de pașii luceafărului de ziuă
nici măcar de ochii tăi apucători
riscând să te supăr
dar tu ai râs
am fost un egoist incorigibil
m-am strecurat cu viclenie printre oameni și lucruri
am idolatrizat zeii păgâni
am dezgropat morții
iar morții dezgropați au zâmbit
„aproape că uitasem cum răsare Soarele”
devenisem dușmanul de moarte al dimineților tulburi
fără orizont și speranță
al norilor cumulus
care aduceau ploaia
al trecătorilor solitari
rătăciți printre gânduri
.
nu mă gândisem nicio clipă până atunci
că începeam
de fapt
să-mi pierd sufletul
.
ultima mea privire
înghețată în infinitul oglinzii
luase
probabil
demult
chipul schimonosit al păcatului…
Alte poezii ale autorului
Diaspora
Tot mai mulți moldoveni pleacă,
Și nu se mai gândesc la familie
Ca fiecare om așteapta,
Cât va mai tine această filosofie.
Lucrează cu anii la betoane
Pentru a primi niste monede,
Dar cu niste rabdări că pe poale
Ei vor succede.
Tot trece timpul pîna când,
Se gândește să plece înapoi,la familie
Dar tot îl trece un gând...
Cât va continua această poezie?
Și ajugând acolo,
Se gândesc la diaspora
Deoarece vor ca,
Să trăiască acolo mai bine
Au condiții de trai,dar...
Nu pot lăsa familia,
Căci este că un dar(cadou)
Ce nu poate fi prețuit nici că Biblia.
Și tot ajung la un gând comun,
Părinții,familia nu sunt mai pretiuti că diaspora
Așa că gândestete bine,până îți spun
Nu te grăbi a explora
Căci viața are multe întorsături,
Prin care trec toti,
Cu foarte multe răsturnături
Dar,oricât de greu ar fi tu tot inoți..
Compusa și scrisă de:Leca Nicolae
Univers de praf
Univers de praf,
Un gol căzut,
Râvnit într-o singurătateo toxică a stărilor de toamnă.
Trăirea asta nu e importantă.
E pierdere-a emoții pure,
Naiv de proastă
A unei ficțiuni - oraş
Nelocuit şi cald de rece.
Oceanul de singurătate...
Mai pierde astăzi o speranţ- a nopții simple.
Şi toamna asta se va pierde,
Și va rămâne tot uitătă,
O trecere de timp în nefiinţă.
Ah! Şi cât e de banal, deprinzător, prostesc...
O starea a naibii de-a speran în nesperanța ce-o trăieşti.
Apartamentul
Stau în apartament,
Așteptând sa am un angajament,
Am nevoie de un medicament,
Am un comportament violent,
Aparent sunt inocent,
Nu mai gândesc coerent.
Fără tine
Ai venit in viața mea repede, ca o furtună neanunțată,
Mi-ai înseninat privirea de când te-am văzut prima dată,
Iar in ochii tăi mă pierdeam, mă înecam în întunericul lor adânc,
Dar nu îmi mai e frica, știu că acum mai bine în brațele tristeți mă arunc.
Orice sclipire de fericire, sinceritate sau speranță
Este pictată acum cu o mai întunecată nuanță.
Tu m-ai acceptat pe mine cea adevărată: naivă, emotivă și imatură,
Dar lumea înfricoșătoare în care m-ai lăsat singură mă tratează doar cu ură.
Și acum, pe cont propriu, ajung să descopăr adevărul
Și, sigur, să sufăr din cauza lui pe măsură.
Singură mă gândesc doar la întrebarea dură:
Când voi mai putea cu lacrimi să-ți mângâi umărul?
Fără sens
Mașina de scris s-a uzat...s-au,
Fi-rar o simpla aluzie a timpului...or,
Cerneala-n călimara s-a uscat...și,
A trecut, o vreme...
De când n-am mai atins acel, alinator.
Ce-o fi dacă n-aș exista?
Ce-o fi dacă n-ar exista?
Păi, nu știu eu ce-o fi — dar,
Ce n-o fi știu sigur...
Acei ochi, n-o fi,
De o nuanță pur celesta...și,
Încremenind privindu-i,
De zici ca ești tu prințul timp —
și ea prințesa.
Acele mâini, n-o fi,
De e o mătase pur regală...și,
Profund diamantizate, de zici —
Că ești lângă Jwaneng.
N-o fi nici — pielea-i,
Firavă și fină,
Netedă și lină,
Ce-ți injectează adânc în venă,
Serotonină — doar, atingând-o.
Si dacă toate astea,
Adunate — fac cât o lume pentru mine,
Iți pun eu întrebarea — ce-o fi oare…
Daca Ea n-ar exista?
[…]
Pai, nu știu eu ce-o fi — dar,
Ce n-o fi știu sigur[…]
N-o fi nimic, n-ar exista nici lumea,
Aș fi doar eu, singur, în univers...
Fără sens.
Dorul și sufletul
Plăng pe aceste pagini,
Ca să nu plâng în fața lor.
De frică să nu îmi pese,
Cât timp îmi este dor.
Dor de casă, dor de pace,
Dor de tot ce este bun.
Dorul meu, de chin distrus,
Iar ultima speranță, așa s-a dus.
Ultimă speranță, unde ai plecat?
Am nevoie de tine, în momente de uitat.
Momente ce ucig sufletu,
Fără pic de milă,
Ce-l străpung repetat fără a se opri.
Vreau acasă, unde e liniște,
Unde durerea dispare,
Dar n-am casă adevărată,
Doar o mică tulburare.
Vreau un loc doar al meu,
Unde nimeni nu poate intra,
Unde pot fi eu, fără grija altuia.
Idei bune nu am,
Dar am un suflet care
Crește neîncetat, în durere mare.
Durere ce nu pot explica
Prin cuvinte,
Rău mi-se face la gândul răului ce mă poate face să nu mai fiu eu.
Diaspora
Tot mai mulți moldoveni pleacă,
Și nu se mai gândesc la familie
Ca fiecare om așteapta,
Cât va mai tine această filosofie.
Lucrează cu anii la betoane
Pentru a primi niste monede,
Dar cu niste rabdări că pe poale
Ei vor succede.
Tot trece timpul pîna când,
Se gândește să plece înapoi,la familie
Dar tot îl trece un gând...
Cât va continua această poezie?
Și ajugând acolo,
Se gândesc la diaspora
Deoarece vor ca,
Să trăiască acolo mai bine
Au condiții de trai,dar...
Nu pot lăsa familia,
Căci este că un dar(cadou)
Ce nu poate fi prețuit nici că Biblia.
Și tot ajung la un gând comun,
Părinții,familia nu sunt mai pretiuti că diaspora
Așa că gândestete bine,până îți spun
Nu te grăbi a explora
Căci viața are multe întorsături,
Prin care trec toti,
Cu foarte multe răsturnături
Dar,oricât de greu ar fi tu tot inoți..
Compusa și scrisă de:Leca Nicolae
Univers de praf
Univers de praf,
Un gol căzut,
Râvnit într-o singurătateo toxică a stărilor de toamnă.
Trăirea asta nu e importantă.
E pierdere-a emoții pure,
Naiv de proastă
A unei ficțiuni - oraş
Nelocuit şi cald de rece.
Oceanul de singurătate...
Mai pierde astăzi o speranţ- a nopții simple.
Şi toamna asta se va pierde,
Și va rămâne tot uitătă,
O trecere de timp în nefiinţă.
Ah! Şi cât e de banal, deprinzător, prostesc...
O starea a naibii de-a speran în nesperanța ce-o trăieşti.
Apartamentul
Stau în apartament,
Așteptând sa am un angajament,
Am nevoie de un medicament,
Am un comportament violent,
Aparent sunt inocent,
Nu mai gândesc coerent.
Fără tine
Ai venit in viața mea repede, ca o furtună neanunțată,
Mi-ai înseninat privirea de când te-am văzut prima dată,
Iar in ochii tăi mă pierdeam, mă înecam în întunericul lor adânc,
Dar nu îmi mai e frica, știu că acum mai bine în brațele tristeți mă arunc.
Orice sclipire de fericire, sinceritate sau speranță
Este pictată acum cu o mai întunecată nuanță.
Tu m-ai acceptat pe mine cea adevărată: naivă, emotivă și imatură,
Dar lumea înfricoșătoare în care m-ai lăsat singură mă tratează doar cu ură.
Și acum, pe cont propriu, ajung să descopăr adevărul
Și, sigur, să sufăr din cauza lui pe măsură.
Singură mă gândesc doar la întrebarea dură:
Când voi mai putea cu lacrimi să-ți mângâi umărul?
Fără sens
Mașina de scris s-a uzat...s-au,
Fi-rar o simpla aluzie a timpului...or,
Cerneala-n călimara s-a uscat...și,
A trecut, o vreme...
De când n-am mai atins acel, alinator.
Ce-o fi dacă n-aș exista?
Ce-o fi dacă n-ar exista?
Păi, nu știu eu ce-o fi — dar,
Ce n-o fi știu sigur...
Acei ochi, n-o fi,
De o nuanță pur celesta...și,
Încremenind privindu-i,
De zici ca ești tu prințul timp —
și ea prințesa.
Acele mâini, n-o fi,
De e o mătase pur regală...și,
Profund diamantizate, de zici —
Că ești lângă Jwaneng.
N-o fi nici — pielea-i,
Firavă și fină,
Netedă și lină,
Ce-ți injectează adânc în venă,
Serotonină — doar, atingând-o.
Si dacă toate astea,
Adunate — fac cât o lume pentru mine,
Iți pun eu întrebarea — ce-o fi oare…
Daca Ea n-ar exista?
[…]
Pai, nu știu eu ce-o fi — dar,
Ce n-o fi știu sigur[…]
N-o fi nimic, n-ar exista nici lumea,
Aș fi doar eu, singur, în univers...
Fără sens.
Dorul și sufletul
Plăng pe aceste pagini,
Ca să nu plâng în fața lor.
De frică să nu îmi pese,
Cât timp îmi este dor.
Dor de casă, dor de pace,
Dor de tot ce este bun.
Dorul meu, de chin distrus,
Iar ultima speranță, așa s-a dus.
Ultimă speranță, unde ai plecat?
Am nevoie de tine, în momente de uitat.
Momente ce ucig sufletu,
Fără pic de milă,
Ce-l străpung repetat fără a se opri.
Vreau acasă, unde e liniște,
Unde durerea dispare,
Dar n-am casă adevărată,
Doar o mică tulburare.
Vreau un loc doar al meu,
Unde nimeni nu poate intra,
Unde pot fi eu, fără grija altuia.
Idei bune nu am,
Dar am un suflet care
Crește neîncetat, în durere mare.
Durere ce nu pot explica
Prin cuvinte,
Rău mi-se face la gândul răului ce mă poate face să nu mai fiu eu.