Tie

Medicului Bacalbaşa

este indiferent la proverbul: bate şaua să priceapă calul

La el nu merge cu zicala,

Nici chiar de-l biciui cu cravaşa,

În cap i-s toate alandala,

De aia-i zice: Ba cal-ba şa.

Medicului Bacalbaşa

Ba cal ba şa ….

E numele ce l-a purtat,

Şi-i potrivit în breasla sa,

Căci mulţi colegi l-a-ncălecat.

Unui indecis

Supărarea când îmi vine,

Rup cămaşa de pe mine.

Când sunt vesel şi vioi,

Cos cămaşa înapoi.

Unui prost

Fiind foarte supărat,

Pleacă să îşi afle rostul,

Şi a fost solicitat,

De un sat ce-și cată prostul.

Soţul – de 1 Aprilie

Am gândit s-o păcălesc,

Şi m-am dat de ortul popii,

Ea, c-un zâmbet diavolesc,

A şi sunat pe cioclii.

Președintelui Băsescu – turnător la securitate  - Petrov

Râdea Băsescu ca măgarul,

Dar s-a umplut de bube precum Iov,

Când presa-i tipări dosarul,

De când turna sub numele Petrov.

Președintelui Băsescu – turnător la securitate – Petrov

A condamnat în plen securitatea,

Al nostru brav conducător,

Dar s-a aflat târziu realitatea,

Petrov era chiar angajatul lor.

Unuia din Limanu

Fiind tont şi fără-un ban,

L-am prins astăzi cu arcanu,

Să-l aducem la liman,

Însă a ales …Limanu.

Succes în viaţă

Ambiţioasă a fost mereu în viaţă,

Şi-a căutat succes, avere a avea,

Dar nu prin studiu ori povaţă,

Ci c-un uşor morav ce-l practica.

Patroană  

Patroană eşti, cu firmă de medicamente,

Ne-ai spus-o răspicat din gură,

Dar straniu e, că realmente

Vinzi aspirina săracului doar pe centură.

Gândul cel uitat 

Ce credeai că de mult timp în urma l-ai lăsat

Te urmarește,ca o umbră 

O umbră ce te trage încet în pământ 

Iar tu stai, tăcând 

Încă crezând 

Că e un simplu gând 

Însă acel gând te mănâncă pe dinăuntru 

In mintea mea Încă încerc să întru

Să întru într-o lume unde gândul poate fi doar o foie arsă

Arsă si uitată 

Însă și focul lasă scrum în a sa urma

În urma, observi o turmă 

O turmă de oi, ciori negre 

Bând apa dintr-un iaz negru

Totuși într-o lume alba 

Acea turmă e acel gând, e o pată 

 O pată neagră din mintea ta albă

regele lear,

și astăzi

mai caută un punct de sprijin,

prin gunoaie....

aroma-mbietoare

a ceaiului de mentă.

i-aduce norii

la picioare.

Oglinzi fragile se fac bucățele,

Reflexia-i din ce în ce mai mică.

Nu îmi aud nici gândurile mele,

Aud doar muzica și cum se sparge-o sticlă.

Acum de cioburi plină e podeaua,

Nici muzica nu prea mă mai ajută.

Beau jumătate vinul, jumate' cafeaua,

Și-ncerc să vindec înc-o ,,eu" pierdută.

Nu-i prima oară, nu e deja vu,

Când adun cioburi zis și ,,sentimente".

Și ma tot mint că e normal, dar nu,

Nu e normal să rămâi cu fragmente.

Și toate cioburile, speranțe pierdute,

Pline de sânge că tot calc pe ele.

Și toate rănile ce nu pot fi cusute,

Sunt cicatrici ce sting visele mele.

Inima mea, și ea, o vază de cristal,

Frântă de chinuri și speranțe mute.

Simt că durerile sunt semne de final,

În soarta mea, doar linii absolute.

Dar încă mai adun și cioburi risipite,

Să mă reconstruiesc, să nu mă simt pierdută.

Dar timpul fură clipe infinite,

Și nici încrederea nu prea mă mai ajută.

Ratacita printre cutiuțe strălucitoare,

Ea,cutiuța prăfuită,

Strigă mut:Te rog,deschide-ma!!

Dar oamenii nu au răbdare,

Nu vad dincolo de aparente.

Unii o îndepărtează ironic și rece

Dar nu-i așa?,totul trece..

Și durerea,și lacrima,

Speranța se transforma-n consolare,

Și uneori,când cade care-o raza de soare

Ceva straluce in interiorul cutiutei,

Că un diamant ascuns.

Oamenii trec grăbiți,nepăsători și reci

Pe langa cutiuța prăfuită,

Ploaia o spala cu picurii ei.

Acum e frumoasa.

Oamenii o vad și vor s-o deschidă.

Prea târziu,un lacăt greu o închide,

Cad lacrimi de ploaie,o liniște tristă,

Diamantul din ea e acolo,

Și totuși,pentru ei el nu mai exista..

într-o lume tăcută a obiectelor

a cuvintelor

a florilor

Maria

întruchipează excepția

ieșirea lucrului din abstract

din imobilismul acela dramatic al formei

denumită lebădă uneori

după aspectul aerodinamic al corpului

și aripi

Maria este o formă mișcătoare pe roți

la fel de însuflețită ca o femeie

oamenii de știință au descoperit forme de viață

în piatră

Eeistein în cuantica gândului

Maria mea are suflet

trebuie doar să învârt cheia în contact

să apăs pe accelerație

scenariul acesta l-am mai citit undeva

cu milenii în urmă

cineva își imaginase Cosmosul

ca pe o formă abstractă de relief

mai accesibilă decât cerul

de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi

deghizați ca niște actori de mâna a doua

în lucruri…

Ei trec pe langa mine indiferenți,

O oarecare,zic,

Dar imaginea mea fada

Ascunde-n adânc ceva strălucitor:

Sufletul meu.

Curcubeu de trăiri,simfonie de sentimente,stea nevăzută...

Când cortina-o sa cadă

Va rămâne doar imaginea lui,

Albastra ca un cer senin,sau poate,pentru unii,întunecată,

Căci ce e omul?

Și înger,și demon,de-odata..

Și totuși,cu aripa alb-a iubirii

Mi-am ridicat sufletul dintre ruine,

Nu știu de raiul exista,

Știu doar că iubirea a făcut din mine

Un spirit frumos,ce poate s-o stinge de tot,

Trist destin,

Sau poate-o zbura spre înalt

Legat cu lanțuri

De inima celor iubiți,neîncetat..

De ce m-ai născut,o,maica mea draga,

Sa port suferința că pe-o mantie neagra?

Că o ghilotina,al morții gând peste mine sa cada?

O rană adâncă să-mi fie durerea întreaga?

De timpul intoarce-as putea,

Mă lasă-mă neființă,aprins,destnu-as ruga..

La ce a mă naște?

Teribilă moarte-a cunoaște?

Sau,fa-ma de vrei fulg de nea,

Ori floare,ori mare,ori stea.

Dar nu om,cu zbucium,și teama,

Cu lacrima-adanca,cu gânduri ce dor..

Am cearcăne negre,privirea pierdută,

Și zbaterea-aceasta s-o stinge când mor..

Știu,pentru oameni nu însemna ceva,

Dar eu mă iubesc,

Mă iubesc pentru culorile gândurilor mele,

Pentru melodia sufletului,

Pentru ochii mei ca două stele,

Pentru frumusețea cu care văd marea,și omul,

Pentru ceea ce mă fac cuvintele mele,

Pentru viața ce pulseaza in mine..

Atât de imperfecta,și totuși,frumoasa,

Poate nu la chip,poate nu la trup,

Ce la imaginea aceea ce tine de inimă.

(Monica)

As vrea sa scriu cea mai frumoasa poezie de pe pământ..

Mai minunata decât cântul lirei,

Mai adâncă decât orice trăire,

Mai sublimă decât zborul rândunelelor și sentimentul din inimă,

Mai copleșitoare decât înaltul cerului,

Mai ,,albastra" decât marea,

Melancolică,privesc spre întinsul nemărginit..

De-aș putea,de-aș putea să cuprind în eternitate versul meu,

Să-l fac infinit..

Dar știu că nu voi reuși,

Și totuși,dau aripi visului meu,

Căci doar zburând spre-nalt 

Poți tinde spre ceea ce visezi a fi..

Veștejit de neiubire

Sufletul meu plânge

Scoica aparențelor

Ascunde perla esenței mele.

Strălucirea spiritului meu

E umbrită de imaginea mea,

Sunt o lira veche pe lângă care oamenii trec nepăsători

Neștiind că dacă îi ating coardele

Va canta minunat,

O frunza care cade nebăgată in seama,

Frumusețea ei pierzandu-se in Neamț..

Sufletul meu plânge și strigă:

Sunt aici,de ce nu mă vezi?

E târziu,dar mai lupt prin cuvânt sa strălucesc..

Mă vezi?..

Urmez pașii lui pe cărare,

Mi-e bine,dar vad cum se-nalta frumoasele păsări în zare.

Deasupra,cu aripi uriase,zbori tu.

Îmi zâmbești și-mi întinzi perechea de aripi albastre.

Privesc fascinata.M-opresc.Un vis minunat sta in fata-mi.

Departe,mă strigă un glas.O lacrima grea cade pe aripa-albastra.

Alerg pe cărare,mi-e bine,mi-e bine,

Din ochii-mi cad stropi ca de ploaie.

Privesc spre înalt și surâd si-apoi iar urmez pașii lui 

Dar inima mea e străpunsă de tristețe,nehotărâre,visare.

O parte din ea mă urmează,

O parte e departe,păzind aripa-albastra.

Mi-e bine...,și lacrima cade,

În mine jumătăți de inimi se zbat

Mi-e bine,de sus n-o sa cad,

Și plâng,vreau sa zbor cu aripi albastre spre zare..